Titlurile principale

Pagina de ştiri baptiste

AGENŢIA DE PRESĂ A CONVENŢIEI BAPTISTE DE SUD

Nevoia pentru predicarea biblică

Feb 24, 2005

By R. Albert Mohler Jr.

Louisville, Kentucky (BP) - A decăzut predicarea în timpuri grele? O dezbatere deschisă este făcuta asupra caracterului şi centralitatea predicării în biserică. În miză este nimic mai puţin decât integritatea închinării şi proclamării creştine.

Cum s-a întâmplat acest lucru? Având dat locul central predicii în biserica Nou Testamentală, s-ar părea că prioritatea predicării biblice ar trebuie să fie de necontestat. Până la urmă, cum John A. Broadus - unul din echipa de fondare e Seminarului Teologic Baptist de Sud - a remarcat într-un mod faimos, „Predicarea este o caracteristică a creştinismului. Nici o altă religie nu a făcut adunarea grupurilor de oameni regulată şi frecventă să audă instruire religioasă şi îndemnare, o parte integrală a închinării creştine.”

Totuşi, multe voci cu influenţă din cadrul evanghelismului sugerează că perioada predicii de expunere a trecut. În locul ei, unii predicatori contemporani înlocuiesc mesajele cu unele intenţionat create să atingă congregaţiile seculare sau superficiale - mesajele care evită predicarea unui text biblic, şi deci care evită să confrunte ruşinea cu adevărul biblic.

O trecere subtilă la începutul secolului al 20lea a devenit o mare diviziune pe măsură ce secolul 21 era în drum. Schimbarea de la predicile de expunere spre metode mai tematice şi centrate asupra omului a ridicat o dezbatere între locul Scripturilor în predicare şi natura predicării în sine.

Două afirmaţii faimoase despre predicare ilustrează această împărţire crescătoare. Reflectând poetic la urgenţa şi centralitatea predicării, pastorul puritan Richard Baxter a remarcat odată, „Eu predic ca şi cum nu e niciodată sigur că voi mai predica încă o dată, şi ca şi un om pe moarte unor oameni pe moarte.” Cu o expresie clară şi un simţ pentru gravitatea Evangheliei, Baxter a înţeles că a predica este literal o chestiune de viaţă sau moarte. Eternitatea stă în balanţă în timp ce predicatorul proclamă Cuvântul.

Contrastând această afirmaţie cu cuvintele lui Harry Emerson Fosdick, poate cel mai faimos (sau infam) predicator al decadelor timpurii din secolul 20. Fosdick, pastor al bisericii Riverside în New York City, a venit cu un contrast instructiv faţă de venerabilul Baxter. „Predicarea,” a explicat el, „este îndrumarea personală pe bază de grupuri.”

Aceste două afirmaţii despre predicare descoperă contururile dezbaterilor contemporane. Pentru Baxter, promisiunea cerului şi chinurile iadului încadrează povara mistuitoare a predicatorului. Pentru Fosdick, predicatorul este un îndrumător amabil oferind sfaturi ajutătoare şi încurajare.

Dezbaterea curentă asupra predicării este cel mai frecvent explicată ca un argument asupra centrului de atenţie şi forma predicii. Ar trebui predicatorul să caute să predice un text biblic printr-o predică de expunere? Sau, ar trebui predicatorul să îşi direcţioneze predica spre „nevoile simţite” şi îngrijorările percepute de ascultători?

Într-un mod clar, mulţi evanghelici preferă acum a doua metodă. Urgentat de devotaţii „predicării pentru nevoi”, mulţi evanghelişti au abandonat textul fără sa recunoască că au făcut acest lucru. Aceşti predicatori în final pot ajunge la text în timpul predicii, dar textul nu stabileşte agenda sau să dea forma mesajului.

Concentrându-se pe aşa zisele „nevoi percepute” şi lăsând aceste nevoi să seteze agenda predicării se ajunge în mod inevitabil la pierderea autorităţii biblice şi a conţinutului biblic din predică. Totuşi, acest model este în mod crescător norma amvoanelor evanghelice. Fosdick trebuie că zâmbeşte din mormânt.

Evanghelicii timpurii au recunoscut metoda lui Fosdick ca o respingere a predicării biblice. Un teolog liberal ieşit-din-dulap, Fosdick a făcut paradă cu respingerea lui faţă de inspiraţie, lipsa de erori şi greşeli şi certitudinea biblică - şi a respins şi alte doctrine centrale ale credinţei creştine. Înamorat cu modelele din teoria psihologică, Fosdick a devenit terapeutul liberal al amvonului fericit al protestantismului. Scopul predicării lui a fost bine capturat de titlul uneia dintre multele lui cărţi, „On Being a Real Person” (Despre a fi o persoană reală).

Şocant, acesta este acum metoda evidentă la multe amvoane evanghelice. Amvonul sacru a devenit un centru de sfaturi şi canapeaua terapeutului. Îngrijorările psihologice şi practice au înlocuit exegetica teologică şi predicatorul îşi direcţionează predica spre nevoile percepute a congregaţiei.

Problema este, desigur, că păcătosul nu ştie care este nevoia lui cea mai urgentă. El este orb faţă de nevoia lui de a fi salvat şi reconciliat cu Dumnezeu, şi îşi centrează atenţia pe nevoi potenţial reale dar temporare precum împlinirea personală, securitatea financiară, pacea familiară şi avansarea în carieră. Prea multe predici se rezumă la răspunsuri pentru aceste nevoi şi îngrijorări exprimate şi eşuează să proclame Cuvântul Adevărului.

Fără nici un dubiu, puţini predicatori din această modă populara intenţionează să pornească de la Biblie. Dar sub aparenţa intenţiei de a-i atinge pe oamenii seculari „acolo unde sunt ei”, predica a fost transformată într-un seminar pentru succes. Unele versete din Scriptură pot fi adăugate pentru a fi combinate, dar pentru o predică să fie biblică într-adevăr textul trebuie să seteze baza mesajului - nu fiind o autoritate citată doar pentru menţionarea spiritualităţii.

Charles Spurgeon a confruntat exact acelaşi model a amvoanelor fâlfâitoare. Unele dintre cele mai la modă şi frecventate biserici londoneze a avut ocupanţi de amvon care au fost precedenţii predicatorilor moderni bazaţi pe nevoi. Spurgeon - care a reuşit să atragă câţiva ascultători în ciuda insistenţei lui de predicare biblică - a mărturisit că „Adevăratul ambasador al lui Hristos simte că el însuşi stă în faţa lui Dumnezeu şi trebuie să lucreze cu sufletele din locul lui Dumnezeu ca un slujitor al lui Dumnezeu, şi stă într-un loc solemn - un loc în care necredincioşia este inumană către oameni şi totodată trădare faţă de Dumnezeu.”

Spurgeon şi Baxter au înţeles mandatul periculos al unui predicator şi au fost deci conduşi spre Biblie ca singura lor autoritate şi mesaj. Ei şi-au lăsat amvoanele tremurând cu o importantă urgenţă pentru sufletele ascultătorilor şi total realizând răspunderea lor în faţa lui Dumnezeu pentru predicarea Cuvântului Său, şi numai a Cuvântului Său. Predicile lor au fost măsurate după putere; ale lui Fosdlick după popularitate.

Dezbaterea curentă asupra predicării poate scutura congregaţii, denominaţii, şi mişcarea evanghelică. Dar un lucru să ştim: vindecarea şi înnoirea bisericii în această generaţie va veni numai după ce, de la amvon, după amvon, mesagerul predică ca şi cum nu e niciodată sigur ca va mai predica încă o dată, şi ca şi un om pe moarte unor oameni pe moarte.

*****

R. Albert Mohler Jr. este preşedintele Seminarului Teologic Baptist de Sud din Louisville, Kentucky. Pentru mai multe articole şi resurse de Mohler, şi pentru informaţie despre „The Albert Mohler Program” (Programul Albert Mohler), un program zilnic naţional de radio pe Salem Radio, vizitaţi www.albertmohler.com.

sus