Interviul acordat de P.C. Arhidiac. Prof. Univ. Dr. Ioan Ică Jr. postului de radio Trinitas (Iaşi) în legătură cu documentul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, „Răspunsuri la unele întrebări privind anumite aspecte ale doctrinei de credinţă", publicat la Vatican la 29 iunie 2007
Reporter radio Trinitas: Invitatul Răspunsurilor duhovniceşti în această dimineaţă la Viaţa Cetăţii la radio Trinitas este, stimaţi ascultători, Părintele Arhidiacon Profesor Univ. Dr. Ioan Ică Jr. de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna" din Sibiu. Sărutăm dreapta, Părinte Profesor, bună dimineaţa şi bine aţi venit la radio Trinitas!
P.C. Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Ică Jr.:Bună dimineaţa!Reporter radio Trinitas:
Părinte Profesor, le spuneam
ascultătorilor, citind câteva fragmente apărute astăzi în presa
centrală, câteva lucruri despre documentul publicat de Vatican
zilele trecute, în care Biserica Romano Catolică reiterează
faptul că este singura Biserică adevărată a lui Iisus Hristos,
Biserica Ortodoxă este considerată Biserică soră pe undeva, iar
protestanţii sunt consideraţi doar comunităţi eclesiastice. Aş
vrea să vă întreb, pentru început, Părinte Profesor, dacă acest
document aduce ceva nou în relaţiile dintre Biserica Romano
Catolică şi Biserica Ortodoxă sau dacă afectează dialogul dintre
acestea.
P.C. Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Ică Jr.:
Da, acest document publicat
recent de către Vatican şi care a avut darul deja de a trezi
nenumărate discuţii în masss-media, trebuie spus, din capul
locului, că nu aduce din punct de vedere teologic nici o noutate
spectaculoasă, Vaticanul îşi reafirmă, periodic, poziţia sa
eclesiologică oficială. Această poziţie oficială este cea
formulată de către episcopatul Bisericii Romano Catolice în
1965, la Conciliul Vatican II. Deci, acest document nu face
altceva decât să reactualizeze şi să reformuleze, în primul rând
pentru credincioşii romano-catolici, câteva elemente care ţin de
eclesiologia şi de poziţia Bisericii Romano Catolice faţă de
ecumenism, poziţie care a fost, într-un fel, schimbată
spectaculos în anii 60 prin Conciliul Vatican II. Cu ocazia
acelui Conciliu, Biserica Romano Catolică, care până în anii 60
nu a făcut parte sub nici o formă din mişcarea ecumenică de
refacere a unităţii creştine, se considera unica Biserică
existentă a lui Hristos, deci, începând cu 1965, Biserica Romano
Catolică s-a deschis spre ecumenism, dar deschiderea faţă de
ecumenism a fost însoţită şi de precizări şi de nuanţări care să
facă într-un fel compatibilă această deschidere ecumenică nouă,
a Bisericii Romano Catolice, cu învăţătura eclesiologică clasică
să spunem, a Bisericii Romano Catolice, formulată în mileniul II
şi, în acest sens, vine, într-un fel, şi această declaraţie care
preia, într-un fel, fără să aducă nimic nou, repunctează
punctele principale ale eclesiologiei romano-catolice
referitoare la celelalte confesiuni şi Biserici creştine. Deci,
tot ceea ce se spune în această Declaraţie este deja conţinut în
actele oficiale ale Conciliului Vatican II. Conform acestuia,
Biserica Romano Catolică este Biserica lui Hristos, Biserică ce
subzistă prin excelenţă în Biserica Romano Catolică, în jurul
Pontifului roman, al episcopului Romei. În afara Bisericii
Romano Catolice există două tipuri de, să spunem, comunităţi
creştine: Bisericile Răsăritene, Ortodoxe, care sunt tratate
drept Biserici complete, integral, din punct de vedere dogmatic,
sacramental, mai puţin canonic, pentru că nu sunt în comuniune
nemijlocită cu episcopul Romei, şi comunităţile protestante,
care sunt tratate simple comunităţi eclesiale, deci nu Biserici
depline, ci doar comunităţi în care subzistă elemente de
sfinţire, elemente de Biserică. Această învăţătură a fost
formulată la Conciliul Vatican II şi a fost relansată şi
reactualizată de Biserica Romano Catolică ori de câte ori a
simţit nevoia că trebuie să-şi precizeze punctul de vedere
ecumenic, lucrul acesta papii l-au mai făcut în decursul
istoriei, l-au făcut şi după 1965, l-au făcut prin diferite
declaraţii, una a fost prin anii 70, o declaraţie faimoasă:
Misterium Ecclesiae, care a fost comentată la vremea respectivă
de Mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală. S-a mai
reformulat această învăţătură şi în anul 2000, într-o enciclică
faimoasă a lui Ioan Paul al II-lea, Dominus Jesus, care a
provocat un scandal în anul 2000 şi acum în 2007 Suveranul
Pontif Benedict al XVI-lea a ţinut şi văd că ţine să reafirme
într-un fel aceeaşi poziţie clasică, să-i spunem, după 1965 a
Bisericii Romano Catolice.
Reporter radio Trinitas:
Părinte Profesor, în acest document pe care Vaticanul l-a
publicat zilele trecute, Bisericile Orientale care nu-l recunosc
pe Papă drept urmaş al lui Petru şi Suveran Pontif sunt numite
drept Biserici particulare. Ce reprezintă această idee a
primatului papal, despre care se discută adesea când sunt aduse
în discuţie relaţiile dintre ortodocşi şi catolici?
P.C. Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Ică Jr.:
Da, este într-adevăr punctul care
ne priveşte, într-un fel, în mod direct. Dacă Bisericile
Răsăritene, Ortodoxe, sunt socotite drept Biserici particulare
faţă de Biserica universală. Aici este într-un fel divergenţa
sau diferendul, dezacordul dogmatic şi eclesiologic între
viziunea Răsăriteană despre Biserică, ortodoxă, şi viziunea
Occidentală, romano catolică, despre Biserică şi ea poate fi
exprimată, poate fi redusă la esenţial în următoarea formă:
Biserica Romei se consideră a fi Biserică nu doar Biserică
particulară dintr-un teritoriu ci, în acelaşi timp şi Biserică
universală, deci Roma invocă pentru ea însăşi două calificative,
deci este Biserică locală a Romei şi în acelaşi timp Biserică
locală faţă de care toate celelalte Biserici (pe care noi le
numim Biserici locale, iar ei le numesc Biserici particulare).
Concepţia ortodoxă despre Biserică este că Biserica universală
există şi subzistă în diversitatea Bisericilor locale. Noi nu
avem această terminologie de Biserică particulară. Noi vorbim
despre Biserică universală în sens de sobornicească, catolică,
în sensul simbolului de credinţă constantinopolitan, care
subzistă în diversitatea Bisericilor locale, a Patriarhiilor, a
Mitropoliilor, a Bisericilor Autocefale. Noi nu avem această
noţiune de Biserici particulare, pentru că noţiunea de Biserică
particulară este pusă în ecuaţie cu noţiunea de Biserică
universală, aşa cum este ea înţeleasă ea de Biserica Romei. Noi
nu avem aceste noţiuni în eclesia noastră de Biserică universală
şi particulară, ci doar de Biserică sobornicească, catolică, în
sensul, încă o dată spun, nu romano-catolic, ci în sensul
tradiţional al Simbolului de credinţă din 381 şi Biserică
locală, deci, într-un fel, cei doi termeni teologici, cele două
ecuaţii, deci Biserică universală şi particulară, pe de o parte,
care sunt tipici pentru concepţia romano-catolică şi celălalt
tip de Biserică, sobornicească, Biserică locală, exprimă într-un
fel diferenţa de abordare între cele două tradiţii: Răsăriteană,
Ortodoxă şi Occidentală, cu privire la relaţia dintre universal
şi local în Biserică, este o relaţie cheie, într-un fel, pentru
organizarea ei şi figura ei instituţională şi canonică.
Reporter radio Trinitas:
Părinte Profesor, legat de acest lucru aş vrea să vă întreb şi
aş vrea să vă rog să ne explicaţi pe scurt care ar fi rolul
sinodului şi rolul episcopului atât în Biserica Romano Catolică,
cât şi în Biserica Ortodoxă. Rolul sinodului ca autoritate
supremă în Biserica noastră şi rolul episcopului, fie el şi
episcopul Romei.
P.C. Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Ică Jr.:
Cu tema sinodalităţii, episcopalităţii şi a autorităţii
Bisericii ne aflăm în miezul aceloraşi probleme eclesiologice
care se află în dezbatere şi în dialog între Bisericile de
tradiţie creştină. Deci comun atât tradiţiei Occidentale
catolice cât şi tradiţiei Răsăritene ortodoxe este faptul că
ambele Biserici sunt Biserici episcopale. Deci un lucru
fundamental în construcţia Bisericilor noastre este
apostolicitatea Bisericii. Faptul că Biserica este întemeiată de
Iisus Hristos pe apostoli şi pe urmaşii apostolilor îşi găseşte
o concretizare în ambele tradiţii în persoana episcopului.
Episcopii sunt socotiţi urmaşii apostolilor, dar episcopii nu
sunt singuri. Aşa cum nu a existat un singur apostol, ci au
existat 12 apostoli, deci o frăţietate apostolică, aşa şi
episcopii nu sunt nici ei singuri. Episcopii alcătuiesc împreună
un sinod, a căror comuniune exprimă într-un fel comuniunea după
modelul Sfintei Treimi. Aşa cum Dumnezeu nu este singur, ci este
Treime de Persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, aşa şi apostolii
nu sunt nici ei singuri, ci există 12 apostoli a căror
comuniune, a căror relaţie de dragoste care se oglindeşte în
comuniunea de dragoste a credincioşilor între ei, exprimă, pe de
o parte, dragostea între Persoanele Treimice şi, pe de altă
parte, dragostea lui Dumnezeu pentru oameni şi a oamenilor faţă
de Dumnezeu. Acesta este modelul ideal după care sunt construite
Bisericile episcopale: episcop, sinod, Dumnezeu în Treime. Iar
relaţia aceasta fundamentală dintre Dumnezeu în Treime şi Sinod
este exprimată de un text faimos, e vorba de canonul 34
apostolic, fixat în scris în Antiohia, secolul IV şi care spune
că toţi episcopii dintr-un teritoriu să-l recunoască pe unul
dintre ei primul şi să nu facă nimic fără avizul acestuia. La
rândul lui, primul dintre egali nu are voie să facă nimic fără
avizul şi sfătuirea celorlalţi, ca astfel să fie lăudat Dumnezeu
cel în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Deci este vorba
despre corelarea dintre episcopii adunaţi în sinod şi primul
dintre ei. Aceasta este marea problemă dezbătută între cele două
tradiţii creştine. Primul dintre episcopi este egalul
confraţilor săi, pe când în tradiţia romană episcopul Romei
revendică o harismă specială, un primat în virtutea unei aşa
zise succesiuni petrine, care s-ar concretiza numai în persoana
lui în calitate de urmaş al Romei. Aici sunt o sumă întreagă de
erori care trebuie nuanţate, este faptul că în tradiţia
răsăriteană toţi episcopii sunt urmaşii apostolilor şi orice
episcop este urmaşul lui Petru în eparhia sa şi, într-un fel,
orice creştin care mărturiseşte credinţa lui Petru este în
descendenţa petrină. Prin aceasta Biserica Ortodoxă a contestat
această monopolizare a harismei petrine de către un singur
scaun, cel al Romei, sau de titularul său, persoana Papei.
Acesta este punctul nevralgic al dialogului şi al tensiunilor
existate în trecut între cele două Biserici. Pentru că la noi
primatul, primul în Biserică, fie că este Mitropolit sau
Patriarh, este tot timpul condiţionat de către Sinod. Deci, nici
Sinodul fără Patriarh, deci fără primat, nici primatul fără
Sinod, pe când, în tradiţia Occidentală, primatul, primul dintre
episcopi, episcopul Romei, este considerat într-un fel deasupra
sau în afara colegiului episcopal, deci are putere de a se
distanţa şi de a se exprima fără consensul şi acordul restului
colegiului episcopal. Acesta este principalul punct care a stat
şi la originea schismei (1054) este şi o temă principală pe
agenda viitoarelor reuniuni ale Comisiei Internaţionale de
Dialog.
Articol apărut în publicaţia Ortodoxie şi Catolicism ( http://www.ortodoxie-catolicism.ro ) pe data de luni 30 iulie 2007.
Pe pagina de 
