Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Pastorala
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Site-uri Baptiste
Istorie
Pastorala
Articole
Proiectul Betania
MEDIA
Stiri internationale
Din presa romana
Posta Redactiei

 

 


Pagina Pastorală

 

 

Asupra Cinei Domnului

De John Gill

 

După ritualul botezului urmează cel al Cinei Domnului; una este pregătitoare pentru cealaltă; şi cel care are dreptul la una are dreptul şi la cealaltă; şi doar cei care s-au supus primei, ar trebui să fie admişi în ultima. Botezul trebuie administra doar odată, când facem prima dată profesiunea despre Hristos, şi a credinţei în el; dar ritualul cinei trebuie să fie administrat frecvent, şi continuată prin stagiul de viaţă, aceasta fiind hrana noastră spirituală, pentru sprijinul şi menţinerea vieţii noastre spirituale. Aceasta are nume variate în scriptură; este numită, „trupul şi sângele lui Hristos”, din materia de subiecte a acesteia; şi de către însăşi Hristos, „Acesta este trupul meu, şi acesta este sângele meu” (Matei 26:26, 28), care în acest ritual sunt simbolic reprezentate faţă de credinţa poporului Domnului: şi uneori aceasta este numită „Comuniunea trupului şi sângelui lui Hristos” (1 Corinteni 10:16), deoarece sfinţii au în aceasta comuniune cu Hristos, el cinează cu ei şi ei cu el; şi în particular se bucură de părtăşia suferinţelor lui, sau sunt părtaşi ai binecuvântărilor de har care curg din suferinţele lui Hristos, din oferirea trupului său, şi vărsarea sângelui său. Uneori aceasta este numită, „Pâinea şi paharul Domnului” (1 Corinteni 11:27), pentru că pâinea îl reprezintă chiar pe Hristos, pâinea vieţii, iar paharul semnifică Noul Legământ în sângele lui. Uneori aceasta este exprimată de „frângerea pâinii” (Fapte 2:42; 20:7), o parte pentru întreg, aşa de denumită dintr-o acţiune particulară folosită în administrarea acesteia. Şi este numită „Masa Domnului” (1 Corinteni 10:21), printr-o metonimie, pentru hrana şi reprezentaţia asupra ei; o masă pe care Domnul a pregătit-o şi a oferit-o, la care el însuşi stă şi îşi primeşte oaspeţii săi: şi cu moare proprietate ea poate fi numită o sărbătoare, datorită bogăţiei şi abundenţei aprovizionării din aceasta; aşa cum se pare a fi în 1 Corinteni 5:8, „Să ţinem sărbătoarea”; nu sărbătoarea Paştelui, abolită de acum, dar sărbătoarea Cinei Domnului, care îl arată pe Hristos, adevăratul Paşte, sacrificat pentru noi. Dar cel mai semnificativ şi mai expresiv nume, care este în folosinţa comună, este „Cina Domnului” (1 Corinteni 11:20), o „cină”, fiind instituită după Paşte, care era ucis între două seri, şi mâncat noaptea; şi a fost mai întâi îndeplinit de Hristos în seara în care el a fost trădat; şi acesta nici nu micşorează din grandoarea reprezentaţiei, din moment ce nu numai pentru romani masa lor principală era o cină, dar şi la evrei, în special sărbătorile lor nupţiale erau ţinute seara. Şi aceasta este numită Cina Domnului pentru că ea este prin numirea sa; este făcută de el şi pentru el; el este suma şi substanţa acesteia, şi când este în mod corect îndeplinit, este în acord cu voia sa; el este făcătorul şi stăpânul sărbătorii, şi este sărbătoarea în sine. În mod evident sunt alte nume care sunt date către acest ritual de către antici, pentru a recita ceea ce este de un scop mic; şeful şi principalul, şi cel mai antic este, acea a „eucharistului”, prin a cărui nume a fost aceasta numită în vreme de Iustin Martirul1, şi de Ignatius2, şi Irineu3 înaintea lui, dintr-o parte a acestuia, „recunoştinţa”, şi pentru că întregul acesteia oferă ocazia pentru recunoştinţă, pentru multe binecuvântări de har pe care le arată faţă de credinţă. În tratarea acesteia eu voi considera,

 

1. Mai întâi, autorul acesteia, şi a arăta aceasta a fi un ritual al lui Hristos specific dispensaţiei evangheliei, un ritual stabil în sine, şi care are să continue până la a doua venire a lui Hristos.

 

1a. Mai întâi, aceasta a fost instituită de însăşi Hristos; care nu numai că a dat un exemplu aşa cum a şi făcut, care are mare forţă şi autoritate în aceasta; el nu numai a practicat şi sărbătorit în sine, care oferea o aprobare suficientă faţă de aceasta; dar el, prin precept, a poruncit-o la apostolilor săi şi ucenicii, şi toţi lucrătorii care au urmat, şi la toţi urmaşii săi, până la sfârşitul lumii; care este cuprins în aceste cuvinte de precept folosite de el la prima instituire a ritualului; „Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu; beţi toţi din el, căci acesta este sângele meu; să faceţi aceasta spre pomenirea mea” (Matei 26:26, 27; Luca 22:19) şi în particular apostolul Paul declară în mod expres, că el a dat referitor la ritualul acesta, ceea ce el „a primit de la Domnul” (1 Corinteni 11:23) aşa că aceasta nu este un sfat, şi o invenţie a sa, şi nici nu a primit-o de la oameni, şi nici nu a fost învăţată, ci el a avut-o prin revelaţia lui Hristos; şi aceasta fiind instituită de Hristos, şi sărbătorită de el, „în aceiaşi noapte în care el a fost trădat”, arată însăşi marea dragoste a lui Hristos faţă de biserica şi poporul său, şi preocuparea sa tandră pentru ei, grija de ei; că în timpul când suferinţele veneau peste el într-un grad uimitor, când sufletul lui a fost depăşit de îndurerat, chiar până la moarte, când cel care avea să-l trădeze era aproape, când era aproape să-l dea în mâinile păcătoşilor, care aveau să-l pună la moarte, şi când era gata să sufere şi să moară pentru poporul său; ca atunci, în mijlocul suferinţelor sale, şi în apropierea celor mai teribile suferinţe ale sale, se gândeşte la poporul său, şi le-a oferit o cină divină, hrană spirituală pentru nutrirea lor până la sfârşitul lumii.

 

1b. În al doilea rând, acest ritual este specific dispensaţiei evangheliei. Aceasta a fost într-adevăr caracterizată de ceea ce a făcut Melhisedec, care era în sine un tip al lui Hristos, ca rege al neprihănirii şi al păcii, şi ca preot al Dumnezeului celui prea înalt, care a adus „pâine şi vin” pentru a-l răcori pe Avraam şi trupele sale ostenite, după ce se întorcea de la masacrul regilor; la fel şi sfinţii care sunt într-o stare de război, şi sunt buni soldaţi ai lui Hristos, şi sunt angajaţi într-un război cu duşmani spirituali şi puternici, sunt regularizate de Hristos cu pâine şi vin, şi cu ceea ce este semnificat prin ele; şi ce este mai bune decât acestea. Acest ritual a fost indicat şi în profeţie, ca în vremea evangheliei, referitor la ceea ce trebuia să fie în folosinţă când aveau să vină acele vremuri. Astfel în Proverbe 9:1-18, există o reprezentaţie profetică a bisericii lui Hristos în vremurile evangheliei, şi a dispoziţiilor din ea, şi a oaspeţilor invitaţi să fie părtaşi din ele de lucrătorii evangheliei, care în numele lui Hristos sunt licitaţi să spună, „Veniţi şi mâncaţi din pâinea mea, şi beţi din vinul pe care l-am amestecat”. Şi în Isaia 25:6 această sărbătoare este insinuată, care este o profeţie referitor la vremurile evanghelice; care, printre alte lucruri, poate include şi poate avea respect faţă de ritualul cinei; dar că acesta nu a fost instituit şi nici practicat până în noapte când Hristos a fost trădat. Şi,

 

1c. În al treilea rând, aceasta este un ritual stabil în biserica lui Hristos. Acesta nu a fost ţinut doar în prima noapte în care el a fost instituit şi observa, dar şi mai apoi, după moartea şi învierea lui Hristos; acesta a fost observat de prima biserică la Ierusalim, membrii căreia sunt lăudaţi pentru continuarea în părtăşie, şi în „frângerea pâinii”, adică în ritualului cinei; ucenicii din Troa se întâlneau cu toii în prima zi a săptămânii „să frângă pâinea”, adică să sărbătorească acest ritual al lui Hristos; şi deşi erau dezordini în biserica de la Corint, în celebrarea acesteia, cu toate acesta lucrul în sine nu a fost negat sau neglijat de ei, deşi ei erau dezordonaţi în frecvenţa la aceasta. Iustin Martirul ne dă o relatare particulară a sărbătoririi în vremea sa, care era în al 2lea secol, şi astfel a continuat în bisericile lui Hristos chiar în această zi (Fapte 2:40, 20:7; 1 Corinteni 11:20, 21).

 

1d. În al patrulea rând, aceasta va continua până la sfârşitul lumii; aceasta este unul dintre ritualurile care nu pot fi clătinate şi înlăturate, dar va rămâne; printre aceste „toate lucrurile”, unul este principal dintre ele, Hristos a poruncit apostolilor său, şi lucrătorilor ce au urmat, să-şi înveţe urmaşii să-l tină; promiţându-le celor care îl înfăptuiesc să facă aşa, „până la sfârşitul lumii” (Matei 28:20), şi aceasta este în mod clar sugerat de apostolul Pavel, când spune, „Ori de câte ori mâncaţi din această pâine şi beţi din acest pahar, arătaţi moartea Domnului până va veni el” (1 Corinteni 11:26), care nu poate fi înţeles din venirea sa prin revărsarea Duhului său, ca în ziua Cinzecimii; căci în acest sens el era venit când această instrucţiune a fost dată; şi nici nu este vor obiecţie a vreunei forţe, încât tipurile, figurile, umbrele şi ceremoniile sunt acum încetate; căci prin umbrele legii ceremoniale, care erau figuri ale lucrurilor bune ce aveau să vină, şi a lucrurilor bune care vin prin el; de botez se spune că este o „figură”, adică, a îngropării şi învierii în Hristos (1 Petru 3:21), tot aşa şi Cina Domnului este o „figură” a trupului său frânt şi sângele vărsat, aşa cum se va vedea ulterior. Voi continua să consider,

 

2. În al doilea rând, Materia ritualului, sau a elementelor din afară ale acestuia, pâinea şi vinul, care sunt simboluri ale trupului şi sângelui lui Hristos.

 

2a. Mai întâi, pâinea; ori că pâinea era dospită sau nedospită, a fost o materie de aprinsă dispută între bisericile greceşti şi latine; căci mai târziu insistându-se asupra folosirii pâinii nedospite, din moment ce aceasta a fost ceea ce s-a folosit de Domnul la prima instituire a ritualului, fiind la un timp de Paşte, sărbătoarea azimelor, când nu trebuia să se aibă o altă pâine; şi apostolul direcţionează spre tinerea sărbătorii, nu cu „dospirea” de răutate, dar cu pâinea „nedospită” a sincerităţii şi adevărului: că pâinea lui Hristos folosită în acest ritual era azimă, nu este de îndoit; dar că aceasta a fost desemnată ca o regulă în administrările ulterioare, este o întrebare; din moment ce Hristos se pare că a luat-o fără referire la ea dacă era sau nu dospită, ci ca fiind la îndemână, şi în acea vreme în folosirea comună; şi nici nu se pare aşa de agreabil să se reţină şi continue o ceremonie evreiască la Paşte, într-un ritual al evangheliei; şi prin apostol, în îndemnul la care se face referire, către pâinea Paştelui, şi totuşi prin această expresie figurativă, nu se crede că el vrea să desemneze folosirea azimei la Cina Domnului; dar că fiecare ritual al lui Dumnezeu, ca şi acesta, ar trebui să fie observat cu o afecţiune sinceră faţă de Hristos şi unul faţă de altul. se pare a fi chiar un lucru indiferent ce fel de pâine e folosită în ritual, fie ea ce o fi, care este folosită în fiecare ţară pentru hrana comună; aşa a fost pâinea pe care au folosit-o ucenicii la Troa, când s-au întâlnit să frângă pâinea, care era la câteva zile după festivalul evreiesc al azimelor, aşa că acel fel de pâine nu era în folosinţă atunci (Fapte 20:6, 7). Totuşi, vafele rotunde ale papiştilor nu pot să fie admise, ele nefiind pâine, şi nici nu sunt făcute în aşa fel ca să fie frânte şi distribuite i bucăţi, nici gustoase, nici potrivite pentru hrănire; şi astfel embleme necorespunzătoare a ceea ce este nutritiv din punct de vedere spiritual.

 

Acum pâinea din ritualul cinei este un simbol al trupului şi cărnii lui Hristos; „Pâinea”, spune Hristos, „care o voi da, este trupul meu” (Ioan 6:51, 55), cuvinte care, deşi nu s-au vorbit despre Cina Domnului, care nu era instituită atunci, totuşi se poate să se fi spus cu referire la ea, prin anticipare, şi, totuşi, să slujească spre a ilustra şi explica ceea ce Domnul nostru a spus în ea; „Acesta este trupul meu”, adică, un simbol şi semn al acestuia, când a luat pâinea, a binecuvântat-o şi a frânt-o; şi la fel spune şi apostolul; „Pâinea pe care o frângem noi, nu este ea comuniunea cu trupul lui Hristos?” (1 Corinteni 10:16) nici trupul său mistic, biserica, ci trupul său natural, care s-a format în pântecul Fecioarei prin Duhul Sfânt, şi pe care Hristos l-a luat în uniune cu Persoana sa divină, şi pe care l-a oferit pe cruce. Şi pâinea de la cină este un simbol al trupului său, nu ca trăind ori pe pământ sau în cer, dar ca mort, a cărui viaţă Hristos a dat-o, şi dat pentru viaţa poporului său; deşi acum e înviat şi viu, şi trăieşte în veci de veci; nu ca glorificat, formă a căreia este deteriorată de suferinţele şi moartea sa, dar înviat şi o slavă dată lui, şi a devenit un trup glorios; dar ca pâinea frântă în ritual nu este un simbol al acestuia; dar ca crucificat, suferind, înjunghiat, şi mort; căci în acesta Hristos este „în mod evident explicat” înaintea ochiului credinţei, ca crucificat; şi către el credincioşii sunt direcţionaţi să privească, pe cel pe care ei l-au străpuns, şi l-au plâns; şi aşa cum el trebuie privit în mijlocul tronului, la fel de particular în acest ritual; „Ca un miel care este înjunghiat!” Trupul lui Hristos frânt de suferinţe şi moarte, este semnificat de pâinea frântă în ea; căci aceste cuvinte, „Acesta est trupul meu”,

 

2a1. Nu trebuiesc să fie înţelese într-un sens propriu, de parcă pâinea era transubstanţiată în trupul real al lui Hristos; aceasta este contrazisă de mărturia simţurilor, de văz, gust şi miros4; prin care pâinea apare a fi aceiaşi după separarea ei pentru folosirea în ritual cum a fost înainte: aceasta este contrar raţiunii, ca accidentele să fie fără vreun subiect; ca calităţile şi proprietăţile pâinii să trebuiască să rămână, şi nu pâinea în sine; ca un trup să trebuiască să fie în mai multe locuri într-unul şi acelaşi timp, şi Hristos să aibă atâtea trupuri câte vafe sunt consacrate; care este cel mai absurd: este contrar naturii trupului lui Hristos, care era ca al nostru când era pe pământ, şi la timpul instituirii; şi după înviere sa a fost vizibil şi palpabil, şi constând din carne şi sânge; şi acum este înălţat la ceruri, unde va fi reţinut până la vremea restaurării tuturor lucrurilor; şi nu este pretutindeni, aşa cum trebuie să fie, dacă prezenţa sa reală este în ritual în toate locurile, şi în toate vremurile, unde şi când este acesta administrat: acesta este contrar scripturii, care declară pâinea a fi pâine când este binecuvântată şi frântă; „Pâine pe care o frângem noi”; şi „luaţi şi mâncaţi pâinea aceasta”, şi „luaţi acest pahar şi beţi”; şi la fel cum pâinea este încă numită pâine, la fel şi vinul din pahar, „rodul viţei”; nu se face nici o schimbare reală într-una sau într-alta: aceasta este contrar însăşi naturii şi proiectului ritualului; acesta confundă semnul şi lucrul semnificat: dacă pâinea nu mai este pâine, aceasta încetează să mai fie un semn, şi trupul lui Hristos nu poate fi semnificat de aceasta; analogia dintre ambele este luată; ca să nu mai spunem, este profan şi blasfemie pentru un preot să ia asupra sa, prin a murmura câteva cuvinte peste ea, de a face trupul şi sângele lui Hristos, şi apoi să-l mănânce! Nebunia, sau mai degrabă prostia unora ca aceştia, este mustrată de Cicero păgânul, care credea că nici un om nu putea să fie aşa de nebun încât să creadă că ceea ce mânca el era Dumnezeu5.

 

2a2. Fraza, „Acesta este trupul meu”, trebuie să fie înţeleasă într-un sens figurativ; pâinea este o figură, simbol şi reprezentaţie a trupului lui Hristos; multe fraze scripturale trebuiesc înţelese astfel; aşa ca atunci când Iosif a spus lui Faraon, „Cel şapte vite bune sunt şapte ani, şi cele şapte spice sunt şapte ani”; aşa că cele şapte vite şi spice semnificau, sau erau simboluri a şapte ani de belşug; şi vitele slave şi spicele uscate, atâţia ani de foamete (Geneza 41:26, 27). Din nou, în pilda semănătorului, sămânţa şi terenurile, semnificau pe persoanele cutare şi cutare, şi erau embleme ale lor. De asemenea, „Acea stancă era Hristos” (1 Corinteni 10:4), adică, era o figură şi o reprezentaţie a lui; aşa şi pâinea este trupul lui Hristos, o figură6, semn al acesteia. Hristos se compară pe sine cu un bob de grâu care cade în pământ şi moare, şi reînviind şi aducând roadă, expresiv al suferinţelor şi morţii sale, şi a binecuvântatelor consecinţe (Ioan 12:24). Floarea pâinii este o figură a lui Hristos, aşa cum e pregătită pentru hrană, care este zdrobită, vânturată, măcinată, frământată şi coaptă, înainte ca ea să devină o hrană adecvată pentru oameni; aşa că Hristos, prin suferinţele lui variate, fiind lovit, frânt, crucificat şi jertfit pentru noi, devine hrana adecvată pentru credinţă; şi astfel el este reprezentat, văzut şi primit în ritualul cinei. Pâinea este întreţinerea principală a oamenilor, şi este numit cadrul pâinii, fiind cadrul vieţii; care este de o natură foarte întăritoare şi hrănitoare, şi este mijlocul principal de menţinere şi păstrare a vieţii; toate folosinţe ale unui Hristos crucificat, aşa cum este susţinut de credinţă, atât în predicarea evangheliei cât şi în administrarea acestui ritual.

 

2b. În al doilea rând, vinul este o altă parte a ritualului, şi despre materia acestuia, şi una din elementele exterioare acesteia, un simbol al sângelui lui Hristos. Este o întrebare, dacă vinul folosit la prima instituire a ritualului era roşu sau alb; la Paşti ceea ce era cel mai bun, fie alb sau roşu, se ordona a fi folosit; roşu era astfel socotit (vezi Proverbe 23:31; Isaia 27:2); de unii este socotit o materie de indiferenţă; şi prin urmare unii, ca să-şi arate sensul lor despre aceasta, şi să-şi declare libertatea lor creştină, au folosit odată pe unul, iar altădată pe altul: deşi nu ar fi necesar în mod esenţial, nu se poate decât să fie o opinie, că cel roşu, numit sângele strugurelui, este cel mai expresiv, şi poartă o mai mare asemănare a sângelui lui Hristos, este un simbol al Geneza 49:11; Isaia 63:2. Este de asemenea o întrebare dacă vinul folosit era amestecat sau pur; din moment ce era uzual pentru evrei, acele vinuri erau generoase, pentru a le amesteca (Proverbe 9:2), dar nu e nevoie să se dilueze în climatele noastre; şi după cum cantitatea este aşa de mică la ritual, nu este nici un pericol de intoxicare a acelora care sunt cel puţin obişnuiţi cu el; deşi este sigur, amestecarea vinului şi apei foarte de curând făcut, chiar şi în vremea lui Iustin; dar că ar trebui să fie un mister în el; semnificând, sângele şi apa care au ţâşnit din coasta lui Hristos când a fost străpuns, şi uniunea celor două naturi din el, pare prea entuziast. Totuşi,

 

2b1. Vinul este simbolul sângelui lui Hristos; căci Hristos spune de el, „Acesta este sângele meu”, adică, o figură şi o reprezentare a acestuia; nu că acesta era schimbat în sângele lui Hristos aşa cum este numit, „roada viţei”, aşa cum am observa mai înainte; după ce a fost turnat în pahar şi binecuvântat (Matei 26:28, 29), şi apostolul Pavel spune, „Paharul binecuvântării pe care-l binecuvântăm noi, nu este acesta comuniunea sângelui lui Hristos?” (1 Corinteni 4:6) şi este un simbol al acestuia, nu ca în venele sale, dar ca vărsat din diferitele părţi ale trupului său, în special din mâini, picioare şi coasta sa, când a fost străpuns; şi aşa cum vinul este scurs din struguri în presa de vin, la fel şi sângele lui Hristos a fost presat din el, când Domnul a găsit cu cale să-l lovească, şi când el a călcat presa de vie a mâniei divine; şi aşa cum vinul înveseleşte inima omului, la fel sângele lui Hristos, aplicat de Duhul, vorbeşte pace şi iertare către minţile vinovate, şi pune bucurie în inimile zdrobite şi duhurile frânte. Vinul de la cină este numit „Sângele Noului Legământ”; şi paharul, „Noul Legământ în sângele lui Hristos”; prin care se înţelege, legământul de har, uneori numit un testament, care devenea în vigoare prin moartea lui Hristos, testatorul, şi care era ratificat, binecuvântările şi promisiunile sale, prin sângele lui Hristos; care este prin urmare numit, „Sângele legământului celui veşnic” (Evrei 13:20).

 

2b2. Vinul de la cină este un simbol al dragostei lui Hristos, arătată în vărsarea sângelui său pentru a obţine iertarea de păcate a poporului său; „dragostea este mai bună decât vinul”, decât cel mai antic, cel mai generos, cel mai pur şi rafinat; şi prin urmare biserica determină să îşi amintească de aceasta şi mai mult de atât; „Noi ne vom aminti de dragostea ta mai mult decât vinul”, şi care este în particular făcut în ritualul cinei (Cântarea Cântărilor 1:2, 4).

 

Acum pâinea şi vinul fiind două articole separate, pot denota şi arătat la moartea lui Hristos; trupul sau carnea fiind separat de sânge şi invers, în care este viaţa, apoi urmează moartea; şi acestea fiind în mod distinct observate, este expresiv al acelei separări; şi totuşi ambele fac o sărbătoare, şi oferă hrană, împrospătare şi încântare: cu mâncare trebuie să fie de băut, ci cu pâine vin, ambele fac un banchet; biserica lui Hristos este o casă de sărbătoare în aceasta, ca şi Paştele, este un banchet de vin; la fel este şi ritualul cinei, un ospăţ de lucruri grase, de vin din sediment bine rafinat.

 

3. În al treilea rând, următorul ce trebuie considerat sunt acţiunile semnificative folosite de administrator şi de primitor; ambele cu referire la pâine şi vin.

 

3a. Prima, cu privire la pâine.

 

3a1. De către administrator; Hristos, în persoana lui, la prima instituire a ritualului şi prin lucrătorii săi, sub direcţia sa, şi prin ordinele şi exemplul său, în toate cele ce-au urmat.

 

3a1a. Hristos „a luat” pâinea, o emblemă a trupului său, pe care a luat-o, fiind de fapt formată; şi constând din trup şi sânge, s-a împărtăşit din ea la împlinirea vremii; el a luat asupra sa, nu natura îngerilor, şi sămânţa lui Avraam; el a luat natura umană, constând din suflet şi trup, în uniunea cu persoana sa divină; şi el a luat acest trup pe care şi l-a asumat, şi l-a oferit fără pată lui Dumnezeu, o jertfă şi un sacrificiu de miros plăcut; şi despre acest trup, luarea sa a pâinii în cină era o emblemă, şi a impunerii voluntare a acesteia.

 

3a1b. El a „binecuvântat-o”; sau aşa cum a spus un alt evanghelist, „a dat mulţumiri” (Matei 26:26; Luca 22:19), o astfel de acţiune era uneori folosită de el la alte mese (Matei 14:19, 15:36). Aceasta desemnează o separare a pâinii de la o folosire comună la unsa sacră, ca şi când totul este sfinţit prin cuvânt şi rugăciune; prin această acţiune pâinea era pusă deoparte faţă de folosirea comună, şi adecvată pentru această solemnitate. Aceasta este ceea ce se numeşte uneori consacrarea ei; dar nu este alta decât destinaţia sa către un serviciu caracteristic. Binecuvântarea ei, era cererea de binecuvântare peste ea, ca hrană spirituală, ca ea să fie hrană şi împrospătare pentru cei care iau din ea; şi dare de mulţumire, este exprimarea recunoştinţei pentru ceea ce este semnificat de ea, pentru Hristos, adevărata pâinea pe care o dă Tatăl; pentru el, darul indescriptibil al dragostei sale, şi pentru toate binecuvântările de har care vin prin el.

 

3a1c. El „a frânt-o”. De la această secţiune întregul ritual este însemnat, „frângerea pâinii” (Fapte 2:42, 20:7), şi nu a fost folosit doar de Hristos la început, ca un exemplu de a fi urmat; ci şi de lucrători în biserici, în anii ce au urmat; în prima biserică de la Ierusalim, şi de ucenicii din Troa, aşa cum arată pasajul la care se face referire; şi a fost practicat de apostol la Corint, şi în alte locuri, „pâinea pe care o frângem noi”, etc. (1 Corinteni 10:16). Astfel Clemens din Alexandria7, în secolul al 2lea, spune, „Aşa cum unii divizează eucharistul, ei vor ca toţi care iau parte să ia o bucată”. Şi Irineu8, înaintea lui, îl numeşte, „pâinea ruptă”; şi chiar şi Ignatius9 vorbeşte de episcopul şi presbiterul care „frânge pâinea”. Şi nimic nu este mai comun cu anticii decât a vorbi de părţile frânte din cină; da, de a numi cina cu însăşi aceste nume: şi aceasta este o acţiune foarte expresivă şi semnificativă, şi nu trebuie să fie omisă; şi a fost folosită de Hristos, nu doar pentru împărţirea şi distribuirea pâinii, dar şi de dragul reprezentării morţii sale; aceasta este o emblemă a suferinţelor sale, cum „trupul său a fost frânt” pentru noi (1 Corinteni 11:24), cum a fost acesta rupt de biciuirile şi loviturile soldaţilor romani, la ordinul lui Pilat; cum capul şi tâmplele sale au fost frânte de coroane de spini pusă de ei; cum mâinile şi picioarele lui au fost străpunse cu cuie, şi coasta sa cu o suliţă; şi cum trupul şi sufletul prin moarte au fost rupte şi despărţite; şi el a fost adus în praful morţii, şi obligat să fie fărâmat în nenumărate particule; dar ca trupul său să fie păstrat de la a vede coruperea. Mai mult, aceasta este o emblemă a comuniunii multor părtaşi din aceiaşi pâine şi din acelaşi singur trup al lui Hristos; „Căci noi, fiind mulţi, suntem o singură pâine, căci noi suntem cu toţi părtaşi ai unei singure pâini” (1 Corinteni 10:17).

 

3a1d. El a dat-o ucenicilor (Matei 26:26). Astfel lucrătorul dă acum pâinea diaconilor şi ei o distribuie poporului; şi aşa au făcut şi în vremea lui Iustin Martirul10: ca fiecare să poată avea parte şi porţiunea sa. Astfel la mesele extraordinare şi miraculoase de pâini şi peşti, Hristos, după ce a privit la ceruri, şi a „a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, iar ei le-au împărţit noroadelor; toţi au mâncat şi s-au săturat” (Matei 14:19, 20; 15:36).

 

3a2. Există şi alte acţiuni semnificative şi expresive referitor la pâinea folosită de primitor sau comunicant; precum „luaţi şi mâncaţi”.

 

3a2a. El trebuie să „ia” pâinea, sau să o primească, conform direcţiei Domnului nostru către ucenicii săi, „luaţi”: la Paştele evreiesc fiecare avea o bucată din pâinea ruptă pusă înaintea sa, de cel care a frânt-o, şi el „a luat-o” în mâna sa11; şi, aşa cum am observat mai înainte de la Clemens, aceasta era obiceiul bisericii din Alexandria, ca fiecare dintre oamenii să „ia” partea sa din eucharist când era divizat; şi la fel şi Dionysius12, episcop în acelaşi loc, vorbeşte de unul de la masa Domnului, „care-şi întindea mâna să primească” hrana sacră; şi Cyril din Ierusalim13 spune, că se primea pe încheierea mâinii drepte, mâna stângă fiind sub aceasta; căci ea nu era pusă încă în gură de administrator, aşa cum este vafa, de către un preot papist. Această acţiune de luare a pâinii, este o emblemă a acelor sfinţi care îl primesc pe Hristos prin mâna credinţei, şi toate binecuvântările harului cu el (Ioan 1:12; Col 2:6).

 

3a2b. Primitorul trebuie să mănânce pâinea, fiind luată; nu ca şi pâinea comună, şi ca o masă comună; dar într-un fel ritual, fiind separat de comun faţă de folosirea sfântă, şi ca un simbol al trupului lui Hristos; şi el o mănâncă într-o manieră vrednică, când el discerne trupul Domnului în aceasta, ca reprezentat de ea, şi poate distinge că din aceasta, şi prin credinţa hrănită din ea; căci prin aceasta nu trebuie să se înţeleagă o mâncare orală sau comună a trupului şi cărnii lui Hristos, la care evreii din Capernaum se împiedică, spunând, „Cum poate acest om să ne dea să mâncăm carnea lui?” dar printr-o mâncare spirituală a acesteia prin credinţă; Socinius14 spune, că nimic altceva decât pâinea şi vinul sunt primite la Cina Domnului, ori de credincioşi ori de necredincioşi, nici corporal şi nici spiritual. Prin credinţă credincioşii mănâncă din carnea şi beau din sângele lui Hristos; prin credinţă Hristos locuieşte în inimile lor; şi prin credinţă ei trăiesc în el, şi prin el; „Cel care mă mănâncă, are viaţă prin mine” (Ioan 6:57), aceasta denotă o participare a lui Hristos, şi a binecuvântărilor harului din el: a mânca din această pâine în mod spiritual, nu este nimic altceva decât „comuniunea cu trupul lui Hristos”, sau a avea părtăşie cu el, în timp ce ne hrănim din el, şi o însuşire şi plăcere a binecuvântărilor din el; aşa cum pâinea luată în gură şi mestecată, este primită în stomac, şi digerată acolo, şi devine incorporată în însăşi substanţa unui om, şi prin care el este hrănit şi potolit; aşa şi Hristos fiind mâncat prin credinţă, credincioşii sunt un singur trup şi duh cu el, au uniune cu el şi comuniune cu el; şi există o locuire mutuală a lui Hristos şi ei, ei sunt o singură pâine. Şi având pofte spirituale, înfometarea şi însetarea după Hristos, ei se hrănesc din el, şi cresc în el: încurajarea de a mânca această pâine, ca simbol al trupului lui Hristos; şi argumentul care întăreşte aceasta este, „Acesta este trupul meu care este dat pentru voi” (Luca 22:19), un semn al trupului lui Hristos, dat pentru ei: ca pâinea lor zilnică este darul lui Dumnezeu, şi ruga pentru aceasta, tot aşa şi Hristos, adevărata pâine din ceruri, este darul Tatălui, un dar gratuit al harului, şi se poate mânca în mod liber; şi trupul său, care este semnificat de pâine, este dat de el ca o ofertă şi sacrificiu către Dumnezeu „pentru”, în locul poporului său; fraza denotă înlocuirea voluntară a lui Hristos în locul lor, pentru a face ispăşire pentru păcatele lor, fiind eliberaţi de ofensele lor în mâinile justiţiei şi morţii, în socoteala lor; şi prin urmare ei pot fi încurajaţi să se bazeze pe el prin credinţă, şi să-l ia pe el pentru ei, ca Salvator şi Răscumpărător al lor; astfel este exprimat de apostolul Pavel, în 1 Corinteni 11:24, „Aceasta este trupul meu care este frânt pentru voi”; un semn al trupului frânt al lui Hristos, şi astfel hrană potrivită; şi prin aceasta se semnifică, că suferinţele pe care le-a îndurat Hristos în trupul său, erau în locul poporului său, pentru a satisface Justiţia divină pentru păcatele lor; şi din moment ce el, Mielul pascal, este „jertfit pe ei”, ei au marea încurajare de a tine sărbătoarea, să mănânce din pâinea frântă, şi „să facă aşa”, aşa cum li se spune, „în amintirea” trupului lui Hristos fiind dat ca o jertfă pentru ei; şi fiinţa sa fiind frânată, de mâna Justiţiei divine, în locul lor (Luca 22:19; 1 Corinteni 11:24).

 

3b. În al doilea rând, există şi acţiuni foarte semnificative şi expresive spre a fi îndeplinit, atât de administrator cât şi de primitor, referitor la vin.

 

3b1. De către administrator; după exemplul lui Hristos, „care a luat paharul, a adus mulţumiri, şi l-a dat lor”, ucenicilor (Matei 26:27). El „a luat paharul”, vinul fiind turnat mai întâi în el, care, deşi nu e exprimat, este implicat, de lucrul semnificat de el, este vărsarea sau curgerea sângelui lui Hristos, menţionat apoi (Matei 26:28), sau de vărsarea sufletului său în moarte. Hristos luând acesta, arată dispoziţia sa şi voinţa de a bea din sine (Ioan 18:11), şi apoi el „a adus mulţumiri”, pentru binecuvântările harului, care au venit prin sângele său, a căruia acesta era simbolul; precum şi justificarea prin sângele lui, iertarea de păcate, pentru care a fost vârsta acesta, răscumpărarea prin el, şi pace prin sângele crucii sale: şi după ce a adus mulţumiri, „el le-a dat lor”, ucenicilor lui, să bea din el; ucenicii săi imediaţi au băut din paharul suferinţelor, precum şi s-au împărtăşit din binecuvântările harului său; aici nu cele dintâi ci ultimele sunt intenţionate.

 

3b2. Alte acţiuni trebuiau să fie îndeplinite de primitor; în particular unul, fiecare trebuia să bea din pahar; „Beţi toţi din el”: aceasta arată că ritualul trebuia să fie administrat sud ambele specii; aşa cum pâinea trebuia să fie mâncată, vinul trebuia băut; care este confirmat de relatarea apostolului (1 Corinteni 11:25-29), şi toţi trebuiau să bea din el; paharul nu trebuie să fie negat faţă de oamenii comuni, şi reţinut de lucrător, ca şi de papişti; atât clericii cât şi laicii se împărtăşesc din el, din cele mai timpurii ere, aşa cum apare din nenumăratele instanţe sin scrierile anticilor, până la conciliul de la Constance, în secolul al 14lea, când sa-a ordonat să nu se dea la oamenii obişnuiţi; „hoc non obstante”, instituirea lui Hristos, şi practica bisericii primare, ca edict al conciliului exprimă aceasta15. Dar conform primei instituiri a ritualului, şi explicaţia dată de apostolul Pavel, oricine şi fiecare om care se cerceta bine pe sine, putea să bea din pahar, precum şi să mănânce din pâine: băutul trebuie înţeles în sens spiritual, ca şi mâncatul de dinainte; şi ambele sunt făcute prin meditarea apropiată la suferinţele lui Hristos, şi printr-o aplicare specială şi adecvată a binecuvântărilor harului prin credinţi; vinul nu trebuie băut ca un vin comun, ci ca un simbol al sângelui lui Hristos; şi motivul de încurajare este, „Acesta este sângele Noului Legământ”, un însemn al acestuia, prin care Noul Testament, sau dispensaţia legământului de har, sub har, este ratificat şi confirmat; „care este vărsat” liber şi din abundenţă; aşa cum a fost în grădină, în curte şi în special pe cruce; „pentru mulţi”, atât de mulţi câţi sunt rânduiţi spre viaţa veşnică; pentru atâţia la câţi Hristos s-a dat pe sine ca răscumpărare, la caţi sunt făcuţi neprihăniţi prin ascultarea lui Hristos; şi pentru mulţii fii pe care marele Căpitan al mântuirii îi va aduce în slavă: şi aceasta s-a vărsat pentru ei; a fost vărsat pentru „iertarea păcatelor”; prin care se pronunţă acesta într-un fel consistent cu sfinţenia şi justiţia lui Dumnezeu; şi în acest ritual credinţa poporului Domnului este direcţionată către sângele lui Hristos să-l privească.

 

4. În al patrulea rând, supuşii acestui ritual, sau cei care sunt persoanele corespunzătoare de a fi admise în el, în calitate de comunicanţi.

 

4a. Nu copiii: într-un sens literal şi natural, pâinea şi vinul nu sunt hrană pentru ei, ci laptele; şi într-un sens spiritual, ei nu sunt capabili de mâncarea trupului şi băutul sângelui lui Hristos prin credinţă; şi nici de examinarea lor, anterior mâncatului şi băutului; şi nici de amintire, şi de arătare a morţii lui Hristos. În secolul al 3lea comuniunea pruncilor era admisă printr-o greşeală a Ioan 6:53. Într-adevăr, pruncii au şi ei un drept la fel de bun faţă de aceasta, precum şi la ritualul botezului, la care ei sunt admişi tot în acelaşi secol, în acelaşi sens greşit a lui Ioan 3:5 şi a cărei practică de împărtăşire a pruncilor a continuat în biserica latină la 600 de ani după aceia şi încă mai are loc acum în biserica greacă.

 

4b. Persoanele adulte, care au folosirea raţiunii, şi ştiu ceea ce fac, sunt subiectele adecvate ale acestui ritual; totuşi numai persoanele născute din nou care sunt trezie de Duhul lui Dumnezeu; căci aceştia au viaţă spirituală în ei, şi sunt singurii capabili de primire a hranei spirituale, pentru menţinerea ei; doar aceştia pot discerne lucrurile spirituale, şi astfel şi trupul Domnului, pe care cei care nu-l disting, mănâncă în mod nevrednic; numai aceştia au gustul lor schimbat şi pot gusta din lucrurile divine; numai o astfel de foame şi sete după Dumnezeu, ce poate fi satisfăcută prin hrănirea din el prin credinţă, şi să fie astfel hrăniţi: la alţii trebuie să fie un piept uscat, şi de nici un folos.

 

4c. Persoanele ignorante nu sunt potrivite pentru acest ritual. Aceia care se împărtăşesc din ea, trebuie să se cunoască pe ei înşişi, păcătoşenia stării lor prin natură, şi vina păcatului; ca ei să-şi poată vedea nevoia lor şi să fie afectaţi de harul lui Dumnezeu în iertarea păcatelor lor, prin suferinţele, moartea şi vărsarea de sânge a lui Hristos: ei trebuie să aibă cunoştinţă despre Hristos, de persoana şi oficiile sale, şi în special de el ca şi crucificat, şi ca fiind sacrificiul de împăcare pentru păcat: ei trebuie să aibă cunoştinţă despre Dumnezeu în calitate de Dumnezeu al legământului lor, legământ care este ratificat şi confirmat de sângele lui Hristos: şi ei trebuie să fie obişnuiţi cu doctrinele variate ale evangheliei, cu care are legătură această doctrină; precum justificarea, iertarea de păcate, reconcilierea, ispăşirea, etc., aşa cum spune Iustin, în vremea sa16, Nu este permis oricui să ia parte, ci doar cel care crede că lucrurile care îi sunt predate sunt adevărate.

 

4d. Persoanele scandaloase în vieţile lor şi conversaţii, nu trebuie să fie admişi în nici un fel la acest ritual; „cu unii ca aceştia nici să nun staţi la masă”, descria 1 Corinteni 5:11, adică la masa Domnului.

 

4e. Nimeni decât păcătoşi pocăiţi, şi credincioşi adevăraţi, şi cei botezaţi, în urma unei profesări a pocăinţei şi credinţei lor, pot să fie admişi la acest ritual; căci numai unii ca aceştia pot să privească la Hristos pe care l-au străpuns ei, şi să-l plagă, şi să exercite durere evlavioasă şi pocăinţă evanghelică; numai aceştia pot mânca din trupul şi bea din sângele lui Hristos într-un sens spiritual prin credinţă; căci numai pentru aceştia carnea lui Hristos este într-adevăr o hrană, şi sângele lui într-adevăr o băutură; numai aceştia pot discerne prin credinţă trupul Domnului şi să-i fie pe plac în acest ritual; căci fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu; aşa că un om, înainte ca să mănânce, ar trebui să se cerceteze pe sine însuşi, dacă are pocăinţă adevărată faţă de Dumnezeu şi credinţă în Domnul nostru Isus Hristos, dacă el este într-adevăr sensibil faţă de păcat, şi s-a smerit pentru acesta, şi crede în Hristos pentru iertarea lui (1 Corinteni 11:28; 2 Corinteni 13:5).

 

5. În al cincilea rând, scopurile acestui ritual, care trebuiesc răspunse de acesta.

 

5a. Pentru a arăta moarta lui Hristos; de a declara moartea sa, că el a murit pentru păcatele poporului său; de a arăta maniera morţii sale, prin crucificare, prin a fi pironit, rănit, biciuit şi frânt; şi de a exprima binecuvântările morţii sale, şi credinţa poporului său în ele, şi recunoştinţa pentru ele; căci în acest ritual Hristos este în mod evident prezentat ca crucificat şi jertfit.

 

5b. De a comemora sacrificiul lui Hristos; Hristos a fost oferit odată, şi nu mai trebuie să fie oferit din nou; el a făcut prin aceasta ispăşirea perfectă pentru păcat; dar pentru că Hristos Paştele este sacrificat pentru noi, noi ar trebui să ţinem această sărbătoare ca un memorial al sacrificiului său şi prin acesta să privim la Hristos, Mielul lui Dumnezeu, care ia păcatele oamenilor.

 

5c. De a ne aminti de dragostea lui Hristos în a muri pentru noi, şi în a deveni un sacrificiu pentru păcat; de aici el şi-a îndreptat ucenicii săi să mănânce pâinea şi să bea vinul în memoria sa, a trupului său ce a fost frânt şi a sângelui său vărsat pentru ei; adică, de a-şi aminti de dragostea lui pentru ei, pe care a exprimat-o el astfel (1 Corinteni 11:24, 25).

 

5d. De a ne arătat dragostea noastră faţă de Hristos, şi mulţumirea către el, pentru binecuvântările harului său, prin frecventarea la acest ritual; ar trebui să facem apel la sufletele noastre, şi tot ceea ce este în noi, să binecuvânte numele lui, şi să nu uite binefacerile lui, în special marele beneficiu de răscumpărare a vieţilor noastre de la distrugere, prin sângele, suferinţele şi moartea sa.

 

5e. Un alt scop al acesteia este de a menţine dragostea şi unitatea unul cu altul; căci prin alăturarea în sfânta părtăşie din acest ritual, noi păstrăm unitatea duhului în legătura păcii. Dar prin nici un fel în acest ritual nu trebuie să se folosească pentru a califica persoanele să poarte vreun oficiu sau vreo guvernare, într-un oraş sau corporaţie. Aceasta este o prostituţie scandaloasă şi josnică a acestuia, care este de fapt intenţionat numai pentru foloase sacre.

 

6. În al şaselea rând, adjuncţii acestui ritual, circumstanţele frecventării acestuia, şi concomitentele şi consecinţele acestuia.  

 

6a. Timpul de administrare a acestuia trebuie să fie considerat: nu timpul zilei, dimineaţa, prânz sau seara, care din urmă a fost timpul primei sărbătoriri a acestuia, şi este cel mai potrivit pentru o cină; ci ziua săptămânii sau anul, care în vremurile antice era în mod variat observată; unii erau pentru ţinerea sa în fiecare zi din săptămână, şi o considerau a o hrană zilnică; alţii de 4 ori pe săptămână, şi alţii în fiecare zi a Domnului, care Dr. Goodwin17 crede că este timpul fixat pentru acesta în scriptură; şi la fel şi alţii. Ucenicii din Troa se întâlneau în prima zi pentru a frânge pâinea; dar că o făceau pentru acel scor în fiecare primă zi nu este clar şi sigur. Unii o ţin odată pe lună, aşa cum fac multe biserici de acum; în lungime ea a ajunsă să fie observată doar de 3 ori pe an, la trei mari sărbători; şi chiar o dată pe an. Dar deşi timpul precis nu pare să fie stabilit în scriptură, totuşi este clar că acesta trebuie să fie practicat adesea, aşa cum se poate deduce din cuvintele apostolului, „Ori de câte ori mâncaţi din această pâine şi beţi din acest pahar”, etc. Şi din natura ritualului, acesta fiind în memoria lui Hristos, care ar trebui să fie frecvent; şi un ospăţ spiritual pentru suflete, care trebuie să fie repetat adesea.

 

6b. Gestul trupului care să fie folosit la acesta, fie îngenuncheat, fie în picioare, sau pe scaune; cea dintâi dintre acestea pare prea mult ca adorarea gazdei, pentru care pledează papiştii; statul în picioare este mult mai eligibil, fiind gestul de servitori, gata de a face voia stăpânilor lor; dar statul jos poate să fie preferat, fiind un gest de masă, şi conformator al practicii lui Hristos şi a ucenicilor lui, la prima instituire a ritualului.

 

6c. Locul unde să fie sărbătorit; nu în case particulare, decât atunci când bisericile erau obligate să se întâlnească acolo în vremuri de persecuţie; ci în locul public de închinare, unde şi când convenea biserica; aşa ca ucenicii din Troa „se adunau” să frângă pâinea; şi biserica din Corint se aduna într-un loc să mănânce Cina Domnului (Fapte 20:7; 1 Corinteni 11:18, 20, 33), căci aceasta era un ritual al bisericii, nu trebuie să fie administrat în privat la persoane singure; dar la biserică într-un trup, adunat pentru acel scop.

 

6d. Când se încheia cine, un imn se cânta de Hristos şi apostolii săi (Matei 26:30), care împlinea ceea ce era vorbit în mod profetic despre Hristos, şi de el (Psalmul 22:22), şi faţă de asta se crede că s-a referit Pliny când spune, că creştinii la întâlnirile lor cântau un imn împreună lui Hristos, ca unui Dumnezeu; şi printr-un sacrament, se legau să nu comită cutate şi cutare păcate18.

 

6e. O colectă se făcea pentru săraci şi distribuită lor; care, probabil apostolii s-au referit (1 Corinteni 16:1, 2), şi aşa spune şi Iustin19, Când ruga şi mulţumirea se încheia, cel mai bogat sortiment, pe cât vroiau, contribuiau liber cu ceea ce gândeau drept potrivit; şi ceea ce se colecta era depozitat cu preşedintele, din care să împărţea orfanilor şi văduvelor, celor bolnavi şi celor în lanţuri, şi străinilor; şi aceasta este un timp potrivit pentru a face o colectă pentru săraci, când inimile credincioşilor sunt regalate cu dragostea lui Hristos, şi lărgite de ea.

 

6f. Continuarea acestui ritual este până la a doua venire a lui Hristos (1 Corinteni 11.26), şi astfel, după cum artă scopul primei sale veniri de a muri pentru poporul său, aceasta îi asigură de a doua sa venire; şi nu trebuie să fie făcut un subiect de îndoială, că acest ritual, şi toate celelalte ritualuri publice ale dispensaţiei prezente, şi distribuitorii lor, vor continua până la sfârşitul lumii, până la a doua venire a lui Hristos, când toate acestea vor înceta (Matei 28:20; Apocalipsa 21:23, 21:5).

NOTE DE SUBSOL:

[1] Apolog. 2 p. 97.

[2] Epist. ad Smyrn. p. 6. ad Philadelph. p. 40. ed. Voss.

[3] Adv. Haeres. l. 5. c. 2.

[4] "Exterius quidem panis, quod ante fuerat, forma praedentitur, color ostenditur, sapor accinitur---quid enim aliud in superficie quam substantia vini conspicitur? Gusta, vinum sapit: odora vinum redolet; inspice, vini color intuetur." Bertram. de Corp. Sang. Domini, in principio.

[5] "Ecquam tam amentem esse putas, qui illud quo vescatur, deum credat esse?" Cicero de Natura Deorum, l. 3. c. 19.

[6] "Accepturn panem et distributum discipulis, corpus illum suum fecit, hoc est corpus meum dicendo, id est, figura corporis mei," Tertull. adv. Marcion. l. 4. c. 40.

[7] Stromat, l. 1. p. 271.

[8] Adv. Haeres. l. 5. c. 2.

[9] Epist. ad Ephes. p. 29.

[10] Apolog. 2. p. 97.

[11] See my Exposition of Matt. 26:26. See Gill on "Matthew 26:26".

[12] Apud Euseb. Eccl. Hist. l. 7. c. 9. Vid. Theodorit. Hist. Eccl. l. 5. c. 18.

[13] Catech. Mystagog. l. 5. s. 18.

[14] Deut. Coena Domini Tract. Brev. p. 754. inter opera ejus. Tom. 1.

[15] "Quae haec est in ve bis Pharisaicis audacia? quae uno edicto antichristi impietas et truculentia?" Aonii Palearii Testimonium, c. 14. p. 344.

[16] Apolog. 2. p. 97, 98.

[17] Government of Churches, b. 7. ch. 5. p. 328, &c.

[18] Epist. l. 10. ep. 97.

[19] Ut Supra.

horizontal rule

Căderea evanghelică din mijloacele de har:

Cina Domnului

R. Scott Clark

 

Rugăciunile s-au rostit, promisiunile s-au citit, şi psalmul s-a cânta. Doi prinţi au păşit ca să primească Comuniunea, dar diaconul a refuzat să le dea paharul. Supraveghetorul pastorilor din oraş a ordinat unui al doilea lucrător prezent să ia paharul de la diacon şi să-l dea nobililor, şi apoi a urmat o luptă pentru pahar. Revoltat de insubordonarea diaconului, supraveghetorul l-a excomunicat din această cauză. Această afacere murdară a avut loc în 1559 în Heidelberg, Germania. Lucrătorul era teologul luteran Tilemann Hesshus (1527-1588), şi diaconul era un Zwinglian numit Klebitz1.

 

Pe cât de slut şi de sub-creştin era aceasta, povestirea combatanţilor Comuniunii din 1559 ne reaminteşte de vremea când oamenii au luat în serios mijloacele de har, şi aceasta ne-a prezentat nouă un contrast ascuţit pentru vremurile noastre. Puţini creştini evanghelici sau bisericii din vremea noastră sunt aşa de devotaţi faţă de Cină încât să fie doritori să argumenteze cu privire la folosirea corespunzătoare, ca nimeni să nu se bată pentru pahar. De ce? Este pentru că noi am devenit din punct de vedere practic anti-supranatural şi în mod simultan super-spirituali în teologia noastră, aşa că suntem, pe de-o parte, plictisiţi de mijloacele obişnuite ale harului lui Dumnezeu (sacramentele) şi pe de altă parte ne-am oprit să mai credem că Dumnezeu poate şi foloseşte acele mijloace pentru a-şi îndeplini scopurile Sale. Ca să spunem aşa, suntem vinovaţi de un fel de necredinţă.

 

Noi am înlocuit sacramentele cu exerciţii spirituale făcute de noi înşine. O cercetare în fond a oricărei librării evanghelice găseşte duzine de cărţi despre spiritualitate, lepădarea de sine, creşterea bisericii, şi recuperarea din diferite vicii. Unele dintre ele conţin sfaturi folositoare; la fel erau şi unele manuale medievale în privinţa direcţiei spirituale. Dar puţine dintre ele conţin Evanghelia, şi aproape nici una dintre ele nu face referinţă la Cina Domnului ca mijloc de creştere creştină2. Chiar şi bisericile Reformate care mărturisesc că Cina este una din cele două mijloace de har instituite divin (media gratiae) slujesc în mod normal Cina doar trimestrial.

 

Acest eseu este ceva a unei continuări a unei dezbateri din secolul al 19lea din teologia Reformată. Variatele mişcări de trezire din secolele al 18lea şi al 19lea au tins să împingă Cina Domnului la marginile pietăţii Reformate. Pentru diferite alte motive anumiţi teologi Reformaţi din secolul al 19lea au devenit suspicioşi referitor la ceea ce priveau ei ca părerea supra-mistică a lui Calvin despre Cină. Drept răspuns, teologul german reformat J. W. Nevin, a criticat influenţa renaşterii şi a realismului din teologia Reformată şi a apărat părerile lui Calvin3.

 

Istoria căderii din mijloacele de har

 

Cine ar trebui să participe la Cina Domnului şi cum ar trebui să o facă aceştia erau două dintre cele mai aprins contestate întrebări ale Reformei secolului al 16lea. Atât pentru Luther cât şi pentru Calvin, Cine era de o importanţă critică ca mijloc de har, ca o mărturie a lucrării terminate a lui Hristos, şi ca un sigiliu al lucrării lui pentru noi. În plus, acesta era mijlocul prin care uniunea şi părtăşia noastră cu Hristosul cel înviat şi cu ceilalţi era întărită şi reînnoită. Pe măsură ce Luteranii şi Reformaţii erau în dezacord referitor la relaţiile umanităţii lui Hristos faţă de divinitatea Sa şi astfel natura prezenţei Sale în Cină ei au fost de acord asupra unui adevăr foarte important – în Cină Dumnezeu viu, Triunic se întâlneşte cu poporul Său şi îi hrăneşte. Întrebarea nu era dacă, ci cum.

 

Cel mai imediat motiv pentru căderea noastră din ideea Protestantă despre Cină ca mijloc de har este că noi am devenit modernişti practici. Modernismul (sau Iluminismul) era în mod profund o teologie şi o perspectivă anti-creştină. Construind pe concluziile marelui filozof german Immanuel Kant (1724-1804), teologii ca Friedrich Schleiermacher (1768-1834) şi alţii au început să înlăture elementele făţişe supranaturale din teologia creştină pentru a o face acceptabilă pentru dispreţuitorii cultivaţi de religie4. Sarcina şi traiectoria teologie moderniste a fost de a găsi o cale de a face teologie fără să creadă de fapt (în acelaşi fel ca Luther şi Calvin) ceea ce este învăţat în mod actual. (Prin modernism şi contemporaneitate vreau să înconjor variatele mişcări de Iluminare târzii ale secolului 17 şi devreme din secolul 18. Prin raţionalism vreau să spun folosirea raţiunii umane şi a experienţei simţului ca ax prin care toate autorităţile, inclusiv Scriptura, crezurile şi confesiunile fac pârghie.)

 

Acei teologii care au acceptat crezul raţionalist de bază al contemporaneităţii (omul este măsura tuturor lucrurilor) s-au luptat să descopere căi de a-şi exprima modernismul lor în termeni creştini. În timp ce teologii Reformei erau convinşi de activitatea prezentă a lui Dumnezeu în istorie, teologii modernişti au fost convinşi de inactivitatea şi ascunderea Sa prezentă faţă de noi.

 

Teologia modernistă a provocat o criză şi o reacţie. Din moment ce noi nu mai puteam fi siguri de existenţa şi grija lui Dumnezeu pentru noi prin vechile căi modelate de Protestanţi (predicarea Cuvântului şi folosirea sacramentelor), noi le-am abandonat pentru nişte mijloace mult mai directe şi imediate de cunoaştere şi experimentarea a lui Dumnezeu. Avântul către întâlnirea imediată cu Dumnezeu este pietism sau misticism. Pietismul nu trebuie să fie confundat cu pietatea. Ultima este devoţiunea plină de mulţumire faţă de Dumnezeu, Cuvântul Său, şi poporul Său care este în inima Creştinismului. Pietismul crede că ceea ce este într-adevăr important referitor la Creştinism este experienţa personală a cuiva despre Isus; aceasta este o retragere în experienţa subiectivă a lui Dumnezeu aparte de orice lucru concret, faptic din punct de vedere istoric. Deşi pietismul se spune de obicei că a început cu Philipp Jakob Spener (1635-1705), rădăcinile sale erau mult mai adânci în istoria Creştinismului. Lupta lumii şi întoarcerea interioară era materialul ascetismului medieval. Retragerea din lume era o temă majoră atât printre scriitorii greci cât şi cei latini din biserica timpurie. Augustin (354-430), Tertulian (ca. 160-225), Jerome (ca. 342-420) în Apus, precum şi Clement din Alexandria (ca. 150-215) şi Origen (ca. 185-ca. 254) în biserica vorbitoare de greacă, au văzut lupta lumii ca mijloc de îmbunătăţire spirituală.

 

Via mystica (calea mistică) era una dintre cele mai proeminente influenţe teologice din Evul Mediu târziu. Teologia mistică a purces şi a reuşit dezvoltarea din secolul al 12lea a teologiei academice tehnice cunoscute ca scolasticism. Sinteza lui Pseudo-Dionysius (ca. 500) despre neo-Platonism cu Creştinismul a produs un exemplu important de misticism creştin timpuriu. Bernard de Clairvaux (1090-1153), Hugh şi Richard de Sf. Victor, Francis de Assisi (1182-1226), şi Theologia Germanica (ca. Secolul al 14lea) sunt unele dintre exemplele remarcabile de misticism medieval care a dus la Reformă. În secolul al 16lea pietismul mistic şi-a găsit exprimarea în mare parte a predicării radicalilor Anabaptişti şi în teologia Silesianului (german) luteran Jacob Boehme (1575-1624), care a învăţat o teologie de experienţă directă a, şi chiar absorbirea în, divin.

 

Astfel atunci când Spener a început să organizeze o reacţie pietistă faţă de ceea ce el a perceput a fi ortodoxia luterană rece, el doar aduna firele unei mişcări care fusese de mult timp activă în biserică. De fapt, contrapartida mult mai radicală a lui Spener, George Fox (1624-1691) a fost mult mai consistentă decât Spener5. Fox a fost părintele Quakerismului sau al Societăţii Prietenilor. El a urmat chiar logic preocuparea sa despre experienţa cuiva a „Hristosului interior” prin abandonarea bisericii vizibile şi a sacramentelor ei.

 

De fapt, pietismul şi modernismul erau familia, şi acele relaţii apropiate sunt evidente în teologia lui Friedrich Schleiermacher (1768-1834). El şi-a primit pregătirea sa creştină cea mai timpurie de la pietiştii moravieni. În timp cel el a redus teologia creştină la experienţa dependenţei de Dumnezeu (Gefuhl), el a declarat de acum că era un moravian matur, şi aşa şi era.

 

În ciuda diferenţelor sale interne, mişcarea modernă evanghelică este unită în căutarea sa după o experienţă directă mai înaltă şi mai pură a Hristosului credinţei. Aceasta nu este, oricât de angajat este o cutare mult mai profundă pentru o înţelegere mai biblică a comuniunii lui Dumnezeu cu poporul Său prin semnele şi sigiliile legământului.

 

Pocăinţa şi restaurarea mijloacelor de har

 

Evanghelismul american este o religie pietistă, experimentală care este prea preocupată cu întâlnirile de grup celulă pentru a se mai necăji cu Cina Domnului. În acelaşi timp, noi ne-am excomunicat în mod funcţional pe noi înşine şi, pentru a împrumuta limbajul lui Calvin, ne-am jefuit de beneficiile lui Hristos6. Remediul pentru transformarea pietistă a religiei evanghelice protestante din secolul al 16lea în religia experienţei private, personale este de a ne pocăi de necredinţa noastră că Dumnezeu nu poate folosi mijloacele create pentru a întări sau a ne edifica ca popor al Său. Aici este una dintre diferenţele centrale dintre religia Protestanţilor şi misticismul-pietist: Protestantismul crede în folosirea mijloacelor ordinate în mod divin. Acesta caută să recaptureze acele instrumente ordinate divin ale evangheliei.

 

Instituţia Cinei

 

Scripturile ne învaţă că Dumnezeu a stabilit Cina Domnului ca mijloc prin care El ne mărturiseşte şi ne întăreşte în mântuirea noastră în Hristos prin sigilarea poporului Său a celor dublelor beneficii a lui Hristos – justificarea şi sfinţirea7. Conform Evangheliilor Sinoptice, Domnul nostru a instituit Cina la mijlocul Sărbătorii Paştelui Evreiesc8. Paştele Evreiesc era parte a unui timar de sărbători comunale importante (incluzând Sărbătoarea Săptămânilor şi Sărbătoarea Corturilor) în care adunarea de legământ se întâlnea să ofere închinare şi în care Dumnezeu se apropia de poporul Său9. Naraţiunea Paştelui Evreiesc este găsită în Exod 12:1-36, Sărbătoarea Săptămânilor în Exod 34:22 şi Numeri 28:26-31, şi Sărbătoarea Corturilor în Levitic 23:34. Scripturile clarifică faptul că aceste adunări de legământ erau evenimente escatologice cu frecvenţa celor sfinţi din ceruri (Vezi şi Psalmul 68:7, 17; Evrei 2:2). Pavel asumă aceasta în 1 Corinteni 11:10: „datorită îngerilor”. Poporul lui Dumnezeu stăteau la picioarele Lui pentru a asculta Cuvântul şi să se bucure de părtăşia sacramentală cu El. Cu certitudine că structura calendarului liturgic, pin de sărbători minore şi majore, exprima acea dorinţă repetată a Domnului de a avea comuniune cu poporul Său.

 

Paştele Evreiesc descria aceasta ca un timp de împlinire. Însăşi actul de vopsire a pragului casei cu sângele unui miel era simbol al necesităţii împăcării mâniei lui Dumnezeu şi ispăşirea pentru păcatele noastre. Paştele era o sărbătoare escatologică în timp ce ei mâncau mielul fript prin al cărui sânge ei au fost răscumpăraţi. Deja în Vechiul Legământ credincioşii gustau din puterile anilor ce aveau să vină prin acele elemente sacramentale. Fac aluzie aici la Evrei 6:4-5. Evrei 11:13 adaugă faptul că credincioşii Vechiului Legământ au murit fără să primească împlinirea promisiunilor, dar ei anticipau ziua împlinirii în Hristos. Isus învaţă acelaşi lucru în Ioan 8:56. Paştele Evreiesc era totodată un act de reînnoire a legământului în timp ce poporul lui Dumnezeu au gustat Evanghelia şi au fost chemaţi din nou la o viaţă de sfinţenie în cadrul Sărbătorii Azimilor10.

 

Acesta este împotriva cadrului Vechiului Legământ de circumcizie ca semn de iniţiere în comunitatea de legământ şi sărbătorile ca reînnoire a legământului pe care Calvin şi teologia Reformată au făcut distincţia dintre botez ca semn al sigiliului intrării în adunarea vizibilă şi Cina ca semn de confirmare.

 

Isus este mielul pascal al lui Dumnezeu (Ioan 1:29; 1 Corinteni 5:7). Împotriva acestui cadrul ucenicii au înţeles cuvintele instituirii: „Acesta este trupul Meu . . . acest pahar este noul legământ în sângele meu” (Luca 22:19-20). Ei erau familiari cu o lume care era aproape pierdută pentru noi, o lume de ritualuri sângeroase şi juruinţe spuse lui Dumnezeu şi vecinului, în care Însăşi Dumnezeu a venit la Avraam şi a făcut un jurământ de „a fi Dumnezeu tău şi Dumnezeul urmaşilor după tine” (Geneza 17:7). Atât de serios îşi ia Dumnezeul legământului promisiunea Sa pe care a depus-o ca un jurământ împotriva propriei Sale vieţi; El a sigilat această pledare mai întâi în potirul cu foc care trecea printre animalele înjunghiate (Geneza 15:17) şi apoi cu semnul de sânge al circumciziei (Geneza 17:10)11.

 

Toate semne de sânge ale sărbătorii Paştelui Evreiesc au fost împlinite în trupul şi sângele lui Isus. Vremea tipurilor şi-a umbrelor s-a dus; realitatea a sosit. Aceasta era învăţătura lui Isus împotriva cadrului sărbătorii Paştelui şi a Corurilor. Deşi în Ioan 6 Isus s-a contrastat pe Sine cu mana, declarându-se pe Sine a fi adevărate pâine din cer (Ioan 6:31-35), contextul mai larg (vezi v. 4) implica Paştele Evreiesc. Aceasta explică de ce El a spus că „Dacă nu mâncaţi din trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu aveţi viaţă în voi” (v. 53). Vocabularul său era trasat din sărbătoarea Paştelui Evreiesc. Dacă intenţiona să se refere numai la mană, el nu ar mai fi inclus referinţa la sângele Său.

 

În istoria exegezei a fost aproape imposibil pentru creştini să nu lege acest pasaj de Cină, dacă nu doar în mod figurativ şi indirect. Astfel, pentru Calvin instituirea Cinei era sigillum sau „sigiliul”  lui Hristos al acestei predici12. Uniunea noastră spirituală cu Hristos, pe care Isus a numit-o mâncarea trupului Său şi băutul sângelui Său, îi duce pe creştini să se gândească în mod natural la expresia comună, formală, sacramentală a acelei mâncări continue, zilnice a lui Hristos pe care Calvin a numit-o „uniunea mistică” a noastră cu Hristos (unio mystica)13.

 

Cuvintele lui Isus din Ioan 6:54, „Oricine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu”, sunt chiar şocante pentru noi evanghelicii supra-spirituali. Dar o astfel de folosire sacramentală a obişnuitului este caracterul istoriei de răscumpărare. Cina Domnului, ca şi sărbătorile Vechiului Legământ care o preced, implicau folosirea sacră a lucrurilor ordinare deoarece harul nu înlocuieşte creaţie – aceste o reînnoieşte. Omului născut orb nu i s-a dat vederea în întregime; ochii săi vechi, orbi au fost deschişi. Notaţi de asemenea că Isus a folosit saliva, lut şi apă ca să realizeze miracolul Său (Ioan 9:1-7).

 

Pietatea noastră este chiar diferită faţă de cea a lui Isus şi în alte feluri. Am ajuns să ne gândim la viaţa creştină în principal ca o chestiune privată dintre Dumnezeu şi noi în odaia noastră de rugăciune. Isus şi-a condus lucrarea Sa şi a instituit Cina într-un cadru colectiv, la o sărbătoare; şi sărbătoarea Noului Legământ a fost intenţionată de fie şi un act comunal de închinare, nu un exerciţiu spiritual prival (vezi Fapte 2:42-46; 20:7-11; 1 Corinteni 5:7-8; 10-11). Este dincolo de întrebare faptul că există elemente individuale puternice faţă de credinţa creştină – cineva trebuie să priceapă pentru sine şi să se trateze corespunzător Evanghelia. Biblia, totuşi, „se ocupă cu omul, nu doar ca o unitate solitară în relaţia sa cu Dumnezeu, dar ca şi un membru al unei societăţi spirituale, adunată laolaltă în numele lui Isus”14. Şi Dumnezeu a ordinat semne şi sigilii ale acelei societăţi pe care noi le neglijăm spre riscul nostru.

 

Reforma Cinei

 

După 250 de ani de renaştere şi Pietism, a sosit vremea pentru noi evanghelicii să ne reînnoim aprecierea noastră a teologiei lui Calvin despre Cină. Expunerea sa despre Cină este în manualul său teologic pentru pastorii viitori, Instituţiile Religiei Creştine (1559). Începutul cărţii a patra este: „Despre mijloacele externe sau ajutoare prin care Dumnezeu ne invită în societatea lui Hristos şi ne reţine în ea”15. Spre deosebire de pietatea evanghelică mult mai populară a vremii noastre, Calvin nu a juxtapus folosirea de mijloace în viaţa creştină cu accesul direct, nemeditat faţă de Dumnezeu. În vremea lui Calvin, ca şi în a noastă, „mulţi” erau constrânşi din „mândrie sau aversiune ori invidie” ca ei să poată creste spiritual ărin „citirea şi meditarea privată” asupra Scripturii şi astfel nu aveau nevoie de mijloacele ordinate de har16.

 

De mai multe ori biserica a avut nevoie de o chemare înapoi la mijloacele biblice de har. Aşa cum şi noi avem nevoie să fim luaţi de la indiferenţa noastră şi înţelegerea superficială a Cinei şi să fim chemaţi înapoi la o teologie deplină a Cinei, la fel şi biserica din secolul al 16lea a avut nevoie de o reformă şi o restaurare a Cinei. Din 1995-1971 s-a studiat opiniile teologice a circa 200 de studenţi de la Wheaton College, pe care o iau ca o reprezentare de secţiune culturală a evanghelismului American. Aproape uniform la începutul cursului lor de teologie de bază ei au mărturisit că au fost învăţat că Cina este declaraţia de credinţă a cuiva în Hristos. Majoritatea au fost învăţaţi de o legătură dintre Cină şi Evanghelie. Chiar şi Zwingli, care a fost uneori criticat că a învăţat că Cina era un simplu memorial al morţii lui Hristos, a învăţat că Hristos ne întăreşte prin Cină.

 

Coruperea spirituală, teologică şi morală a bisericii medievale de mai târziu era evidentă în abuzul ei al Cinei Domnului. Cina s-a oprit din a mai fi o sărbătoare a evangheliei de reînnoire a legământului şi a devenit parţial o obligaţie legală şi parţial magică17. Doctrina transubstanţierii aşa cum a fost promulgată de al Patrulea Conciliu Luteran (1215) a învăţat că la consacrare, substanţa pâinii şi a vinului eucharistic, sau ceea ce le face pe ele ceea ce sunt, este înlocuit de substanţa lui Hristos – de aici transubstanţierea. Această dogmă a fost repetată la Conciliul de la Trent (1551) (sessio XIII, cap. IV). Că elementele eucharistice continuă să arate, să simtă şi să guste ca pâinea şi vinul se spune că era accidental – adică, nu o greşeală ci o proprietate neesenţială. Prin consacrarea gazdei nu se intenţiona în mod normal ca ceva magic, în mod sigur aceasta apărea către majoritatea enoriaşilor medievali a fi un fel de magie îndeplinită de preot. De aici şi expresia arhaică hocus pocus (a păcăli pe cineva) derivă din expresia latină, „hoc est” (aceasta este), din textul latin (vulgata) al lui Luca 22:19, folosit în celebrarea Masei. Ca şi botezul, Masa a devenit una dintre cele şapte mijloace prin care unii credeau că cineva ar putea primi în sine neprihănirea divină18. Despre această infuzie de neprihănire (iustitia infusa) se spunea că creează în creştin un habitus sau dispoziţie faţă de ascultarea care duce la justificarea eventuală19.

 

Astfel este în joc mai mult decât creşterea spirituală. Pentru Luther şi Calvin, reforma bisericii era mai întâi de toate o recuperarea a mesajului evanghelie în sine: Isus Hristos, Mielul lui Dumnezeu, a trăit şi a murit ca să-i justifice pe păcătoşii neajutoraţi, nu pentru a le permite să coopereze cu Dumnezeu către sfinţire şi eventual, justificarea finală. Mă tem că devoţiunea noastră faţă de exerciţiile private este, cel puţin parţial, un fel de idolatrie în care noi ne închinăm „Hristosului credinţei” adică, un salvator al profiturilor noastre. Pe scurt, se poate că noi suntem dezinteresaţi în Cina Domnului pentru că noi suntem dezinteresaţi în Însăşi Domnul şi darul Său gratuit al neprihănirii.

 

Pentru Protestanţi, sacramentele nu sunt cu referire la ceea ce unul a făcut sau nu; mai degrabă, ele mărturisesc şi sigilează pentru noi ceea ce Hristos a făcut pentru noi şi în locul nostru. Cina care a fost instituită de Hristos ne vorbeşte de uniunea noastră cu El, efectuară de Duhul şi Cuvântul. Ce ar fi mai intim decât „Luaţi şi mâncaţi; acesta este trupul meu” (Matei 26:26)? Scopul Cinei nu este de a ne salva, ci pentru a ne ajuta să creştem în har, pentru a ne confirma credinţa noastră, şi pentru a ne sigila pentru noi neprihănirea imputată a lui Hristos. Mai întâi, totuşi, noi trebuie să îmbrăţişăm neprihănirea doar prin credinţă.

 

Se poate că noi ne-am răzvrătit faţă de lucrurile slabe şi de cerşit ale lui Dumnezeu în favoarea super-spiritualităţii pentru că noi supraestimăm propria noastră bunăstare. Pentru Calvin, însăşi faptul că Dumnezeu ne-a dat Cina a mărturisit faţă de slăbiciunea noastră. Pentru cei care au gustat din Hristos prin credinţă, ar trebui să fie dorinţa naturală de a dori să se înfrupte din El în Cină cu poporul Său.

 

Înălţarea obişnuitului (în cele din urmă, chiar şi după consacrare, elementele rămân doar pâinea şi vinul) la porunca lui Dumnezeu explică de ce Calvin a fost chiar zgomotos împotriva acelora pe care el i-a numit „fanatici”, cei care refuză să folosească metodele ordinare ale lui Dumnezeu. Aceasta este mândria necreştină, nu umilinţa creştină, a dispreţui mijloacele ordinate divin de creştere creştină în har.

 

Nu era faptul că Calvin a crezut că ar trebui să iubim sacramentele în ele însele20. Mai degrabă sacramentul Cinei este de valoare deoarece acesta este un „apendice” către predicarea Cuvântului lui Dumnezeu care confirmă şi sigilează (obsignet) aceasta către cei aleşi21. Deşi ar trebui să credem Cuvântul în sine, şi este cu certitudine adevărat aşa cum stă în picioare acesta, cu toate acestea sacramentele sunt „darurile” (dotes) bune ale lui Dumnezeu pentru a ne întări încrederea noastră în Cuvânt. Hristosul Cinei este acelaşi Hristos care s-a oferit pentru noi în cuvântul evangheliei. Din moment ce se intenţiona ca acesta să nu fie o mărturie mută în sine, Cina prin urmare poate fi efectivă doar în contextul predicării evangheliei.

 

În inima părerii lui Calvin este că Eucharistul este o cină, şi mult mai intim, o masă familială22. Scriptura o numeşte o cină deoarece a fost dată ca să ne hrănească23. El a numit aceasta o „sărbătoare festivă” (spirituale epulum), un „mister înalt”, şi „această binecuvântare mistică” (mystica haec benedictio) de care satan speră să ne destituie24.

 

Cum ne hrăneşte Cina? În câteva feluri. În primul rând, ca o reprezentare vizibilă a Evangheliei ea simbolizează pentru noi „hrana invizibilă” pe care o primim din trupul şi sângele lui Hristos25. Aşa cum Hristos e cel care este predicat pentru noi în Evanghelie, la fel este Hristos pe care-l mâncăm în Cină. Nu că elementele sunt transformate; nu, ele rămân pâine şi vin26. Hristos, totuşi, foloseşte elementele pentru a se împărţi pe Sine cu noi în puterea divinităţii Sale. El este „singura hrană a sufletului nostru”27.

 

Noi suntem hrăniţi de Cină în timp ce Hristos o foloseşte să îşi întărească uniunea Sa spirituală cu noi. La fel cum apa curge dintr-un izvor, la fel şi „trupul lui Hristos este ca o fântână bogată şi inepuizabilă”28. Deşi mărturisim că, referitor la umanitatea lui Hristos, el „s-a ridicat la ceruri şi stă la dreapta lui Dumnezeu”, cu toate acesta Dumnezeu Duhul învinge distanţa spaţio-temporală dintre noi şi Hristosul înviat şi ne uneşte cu El29. Pentru acest motiv, nu trebuie să ne gândim la Hristos ca fiind prezent din punct de vedere fizic în elementele mesei. Trupul lui este prezent prin „operaţiunea secretă a Duhului” atrăgându-ne la Sine, nu aducându-l pe Hristos jos la noi30. Nu este necesar „de a-l trage pe El din ceruri” că noi să ne bucurăm de El31.

 

Noi mâncăm pentru că Dumnezeu a intrat într-un legământ cu noi de a fi Dumnezeul nostru, şi El a dat semne şi sigilii faţă de această uniune de legământ. Astfel, atunci când El ne cheamă la Masa Domnului, „de atâtea ori de cât îşi revarsă sacrul Său sânge ca băutură a noastră”, aceasta este pentru „confirmarea credinţei noastre” în care „El reînnoieşte sau continuă legământul odată ratificat în sângele Lui”32. Aşa că Cina nu iniţiază credinţa în noi; aceasta este funcţia Duhului care lucrează prin Evanghelia predicată. În timp ce noi mâncăm „constant” din această pâine (prin a ne încrede în neprihănirea imputată a lui Hristos), la fel în Cină „noi suntem făcuţi să simţim puterea pâinii”33. Există mai mult faţă de uniunea cu Hristos decât „simpla cunoaştere” (simplex cognitio). Hristos a vrut să înveţe ceva mult mai „sublim” în Ioan 6:53. La fel cum nu este „vederea” (aspectus) pâinii, ci „mâncarea” (esus) acesteia cea care hrăneşte trupul, nu este simpla pricepere intelectuală a lui Hristos care este credinţa salvatoarea, dadr „sufletul trebuie să se împărtăşească din Hristos în adevăr şi în profunzime”, intrând în promisiunile Sale34.

 

Beneficul dintâi al acestei Cine mistice cu elementele pământeşti este că prin aceasta Duhul Sfânt lucrează asigurarea credinţei noastre. Hristos este obiectul credinţei noastre. Promisiunile lui sunt temelia sigură a confidenţei noastre. În timp ce mâncam din ea, Hristos ne spune din nou, „Voi sunteţi ai Mei”35. În timp ce auzim promisiunile puse înaintea noastră săptămânal în predicarea Evangheliei, tot aşa le vedem pe ele în Cină. ÎN acest fel „sufletele pioase” pot deriva „marea confidenţă şi încântarea din sacrament”36.

 

Calvin a vorbit astfel pentru că el a crezut că în Cină creştinii au părtăşie reală cu Hristos, care este într-adevăr prezent cu ei. Hristos nu ne-a abandonat. În Cină noi primim „adevăratul trup şi sânge al lui Hristos”37.

 

Cum să ne împărtăşim atunci?

 

Calvin are trei cuvinte de sfat pentru noi: simplu, solemn şi în serial. Una din marile greşeli ale bisericii medievale a fost că ea a uitat cum să predice. Relatările contemporane ale predicării medievale târzii clarifică faptul că majoritatea preoţilor nu puteau sau nu au predicat. Când o făceau, predicile erau adesea vinovate de cea mai teribilă moralizare pentru a-i face pe ei mai răi decât nici o predică. În locul lor o pietate populară a apărut paradele, pieselor de suferinţă şi sărbătorile.

 

Descrierile pot fi de asemenea relatările contemporane ale vieţii bisericii evanghelice moderne. Noi suntem sporit de cunoscuţi pentru marile noastre clădiri, înregistrări care se vând rapid, şi a producţiilor noastre însăilate dramatice mai mult decât suntem cunoscuţi pentru predicarea plină de har, căldură şi câştigătoare a evangheliei. Pentru noi cât şi pentru contemporanii săi Calvin spune:

 

Le cer tuturor care sunt cel puţin afectaţi de un zel pentru pietate fie că ei nu văd clar cu cât mai deschis slava lui Dumnezeu străluceşte aici şi cât mai bogată este dulceaţa consolării spirituale ce vine către credincioşi, decât în fleacurile acestea fără de viaţă şi teatrale38.

 

În locul fleacurilor, Cina ar trebui să fie administrată „cel puţin săptămânal”39. Serviciile ar trebui să înceapă cu rugăciuni publice, urmare de predică, care ar trebui să fie urmată în sine de Cină40.

 

Administrarea adecvată a Cinei necesită ca atunci când elementele au fost puse pe Masă, predicatorul să recite promisiunile ataşate de Cină de către Hristos. El ar trebui să-i şi excomunice (excommunicaret) pe cei care prin „interdicţia” Domnului sunt opriţi de la Masă41 (vezi 1 Corinteni 11:27-29). În tradiţia Reformată, această practică de avertizarea necredincioşilor de la Masă este cunoscută ca „îngrădirea mesei”. După avertizare, predicatorul ar trebui să aducă mulţumiri şi să se roage binecuvântarea lui Dumnezeu peste Cină, urmat de un Psalm sau o citire adecvată ulterioară, apoi frângerea pâinii din care „credincioşii” (fideles) ar trebui să se împărtăşească într-o manieră ordonată42.

 

Concluzie

 

Probabil că ideea de venire la Masă în mod săptămânal este o neplăcere, dar de ce? Cel mai comun argument împotriva sărbătoririi săptămânale a Cinei este că aceasta ar putea deveni o rutină. Fără îndoială că aceasta este un pericol, dar prin acest raţionament toate bisericile ar trebui să ţină doar servicii săptămânale de închinare aşa ca predicile şi cântatul să fie într-adevăr pline de înţeles. Absurditatea argumentului este evidentă. Posibilitatea abuzului nu este o scuză de a nu se face folosinţă de mijloacele de har instituite în mod divin.

 

Probabil că este un motiv şi mai fundamental pentru care suntem şovăitori în a observa Cina mai regular. Cineva se teme că mesajul simplu al evangheliei lui Hristos oferit pentru şi către păcătoşi nu este chiar pe agenda evanghelică – sau credenda pentru această chestiune (Agenda este latinescul pentru „lucruri de făcut”, şi credenda este latinescul pentru „lucruri de crezut”). Se prea poate că observarea regulată a Cinei ar necesita o transformare a celor mai evanghelice servicii de închinare. Este dificil să ne imaginăm cum un serviciu bucuros de solemn de Cină s-ar potrivi în nişte servicii de „căutători senzitivi”’.

 

Comuniunea săptămânală ar afecta de asemenea predicarea prin a tinde orientarea serviciului în jurul lucrării terminate a lui Hristos şi depărtarea de la dieta constantă a mesajelor de genul „cum să”. Juxtapunerea a „Zece Paşi pentru o Căsnicie Fericită” urmată de un serviciu de Comuniune este prea scârţâit pentru a fi contemplat. Considerarea simplă a Comuniunii săptămânale o posibilitate ipotetică în vremea noastră pare a prezenta provocări radicale pentru pietatea evanghelică.  

 

NOTE DE SUBSOL

 

1.      J. I. Good, The Origin of the Reformed Church in Germany (Reading, PA: 1887), PP. 144-145.

2.      In this regard, A. E. McGrath’s call to recover a genuinely Protestant piety is an antidote. See Spirituality in an Age of Change: Rediscovering the Spirituality of the Reformers (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1994), pp. 165-173. See also M. S. Horton, Putting Amazing Back into Grace (Grand Rapids, MI: Baker, 1994), pp. 215-236.

3.      See R. L. Dabney, Lectures in Systematic Theology (Richmond, VA: 1878; repr. Grand Rapids, MI: Zondervan, 1975), pp. 810-812; C. Hodge, Systematic Theology, Vol. 3 (Grand Rapids, MI: Eerdmans, repr. 1982), pp. 646-647; J. W. Nevin, The Mystical Presence: A Vindication of the Reformed or Calvinistic Doctrine of the Holy Eucharist (Philadelphia: 1867).

4.      See B. A. Gerrish, A Prince of the Church (Philadelphia: Fortress, 1984). Harold O. J. Brown shows the connections between pietism, mysticism, and romanticism. See “Romanticism and the Bible,” in Challenges to Inerrancy: A Theological Response, eds. G. Lewis and B. Demarest (Chicago: Moody, 1984), pp. 49-66.

5.      The continuing influence of Quaker spirituality upon evangelicalism can be seen in the immense popularity of the books of R. J. Foster. For example, see Celebration of Discipline: The Path to Spiritual Growth (San Francisco: Harper & Row, rev, edition, 1988).

6.      Ioannis Calvini, Institutio Christianae Religionis, in Opera Selecta, ed. P. Barth and W. Niesel, 5 vols., 3rd edition (Munich: Chr. Kaiser,1962-1974), 4.18.1,6. For the English text see John Calvin, Institutes of the Christian Religion, trans. F. L. Battles, ed. J. T. McNeill (Philadelphia: Westminster, 1960).

7.      The doctrine of the twofold benefit (duplex beneficium) is an important part of Reformed theology. It is found in Calvin. See Institutio, 3.11.1. It was the organizing principle of the Heidelberg theologian Caspar Olevian (1536-1587), who used it frequently. See, for example, De substantia foederis gratuiti inter Deum et electos (Geneva: 1585), 1.1.2; 2.69. On the relations between seals and the covenant theology of Scripture, see S. S. Smalley, s.v., “Seal, sealing,” The New Bible Dictionary (Grand Rapids, Ml: Zondervan, repr. 1975).

8.      Matthew 26:26-30; Mark 14:22-26; Luke 22:14-23. Passover was the first feast of the new year, celebrating God’s deliverance of Israel from slavery in Egypt. For a contemporary critical account see B. A. Bokser, s.v., “Passover,” Anchor Bible Dictionary, 6 vols. (New York: Doubleday, 1992). For an evangelical account, see M. R. Wilson, s.v., “Passover,” International Standard Bible Encyclopedia, 4 vols. (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1979-1988).

9.      See E. P. Clowney, The Doctrine of the Church (Downers Grove, IL: InterVarsity, 1995).

10.  Institutio, 4.16.30.

11.  See Jeremiah 34:17-20; K. A. Kitchen, The Ancient Orient and the Old Testament (Downers Grove, IL: InterVarsity, 1966); M. C. Kline, The Structure of Biblical Authority (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1972); Treaty of the Great King (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1963); By Oath Consigned (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1968); George E. Mendenhall, Law and Covenant in Israel and the Ancient Near East (Pittsburgh: 1955).

12.  loannis Calvini, Opera Omnia, Vol. XL/1: In Evangelium secundum Johannem commentarius pars prior, ed. H. Field (Geneva: 1997), pp. 216-217. The English text is in John Calvin, The Gospel According to St. John, trans. T. H. L. Parker, eds. D. W. Torrance et al. (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1969), 169ff. In his interpretation of John 6:53-54 Calvin was working with two parts of the fourfold medieval hermeneutical matrix, the quadriga. According to the sensus literalis et historicus Jesus’ discourse was not properly about the Supper. Yet according to Calvin the passage does touch on the Supper, but only figuratively. Though he said “figuretur” he could just as well have used the traditional category sensus allegoricus, i.e., the doctrinal sense of the passage.

13.  Institutio, 3.11.10. See also D. E. Tamburello, Union with Christ: John Calvin and the Mysticism of St. Bernard (Louisville: Westminster/John Knox Press, 1994), pp. 4-101.

14.  James Bannerman, The Church of Christ, Vol. 1 (Edinburgh: 1848), p. 2.

15.  “De externis mediis ye! adminiculis, quibus Deus in Christi societatem nos invitat, et in ea retinet.”

16.  Institutio, 4.1.5.

17.  See The Oxford English Dictionary (Oxford: 1971), s.v., “hocus pocus.

18.  The seven sacraments were: baptism, Eucharist, confession, penance, marriage, extreme unction, and holy orders. Of course no one was eligible for all seven. For Calvin’s critique of the medieval sacramental system, see Institutio, 4.19.

19.  Canones et decreta sacrosancti oecumenici concilii Tridentini (Leipzig: 1890), VI, cap. X. The English text is in Canons and Decrees of the Council of Trent, trans. H. J. Schroeder (Rockford, IL: repr. 1978); Catechism of the Catholic Church (Collegeville, MD: 1994).

20.  See Institutio, 4.17.5, 9.

21.  Ibid.,4.14.3.

22.  Ibid., 4.17.1.

23.  Thus Reformed scholastic theologian Peter van Mastricht (1630-1706) distinguished between baptism as the “sacramentum regenerationis” and the Supper as the “sacramentum nutritionis.” See Theoretica-practica Theologia, Vol. 2, new edition (Utrecht: repr. 1699), pp. 828-845.

24.  “Tanti mysterii” (Institutio, 4.17.1).

25.  “Invisibile alimentum” (Institutio, 4.17.1).

26.  Calvin resolutely rejected the Roman doctrine of transubstantiation. See Institutio, 4.17.13-7, 39. Christ did not say that the bread would become His body at consecration, but that it already was His body. Calvin regarded the words of institution as a metonym, or a figure of speech (ibid., 4.17.21). The bread “is” Christ in the same way that circumcision “is” the covenant, etc. See also ibid., 4.18.

27.  Institutio, 4.17.1.

28.  Ibid., 4.17.9.

29.  Ibid., 4.17.10, 18.

30.  Ibid., 4.17.31. Hence he rejected the Lutheran doctrine of the “everywhereness” (ubiquity) of Christ’s humanity (Institutio, 4.17.30). Consequently he also rejected the Lutheran doctrine of the manducatio infidelium, i.e., that unbelievers eat Christ’s flesh in the Supper. See Institutio, 4.17.33-4.

31.  Institutio, 4.17.31.

32.  Ibid., 4.17.1.

33.  Ibid., 4.17.5.

34.  Ibid., 4.17.5.

35.  Hence the language of Heidelberg Catechism (1563) Q/A.1: “That I with body and soul, both in life and in death, am not my own, but belong to my faithful saviour Jesus Christ.” See P. Schaff, The Creeds of Christendom, Vol. 3, 6th edition (Grand Rapids, MI: Baker, repr. 1983), pp. 307-308.

36.  John Calvin, Institutes of the Christian Religion, trans. H. Beveridge, 2 vols. (Grand Rapids, MI: Eerdmans, repr. 1979).

37.  Belgic Confession, art. 35 in Schaff, Creeds, Vol. 3, p. 429.

38.  Institutes (Battles edition), 4.17.43.

39.  Institutio, 4.17.43.

40.  Calvin’s “Form of Church Prayers” has been recently reprinted in T. L. Johnston, ed., Leading in Worship (Oak Ridge, TN: 1996). See also, Bard Thompson, ed., Liturgies of the Western Church (Philadelphia: Westminster, repr. 1980), pp. 185-210.

41.  See Calvin, Institutio, 4.17.40.

42.  Institutio, 4.17.43. The reason for the fractio panis or the breaking of the bread was twofold. First, to illustrate Christ’s body broken for us, but also as a demonstration that despite all the benefits conferred in the Supper, the elements remain bread and wine.

 

Despre autor

 

R. Scott Clark (B.A., Nebraska; M. Div., Westminster Theological Seminary in California; D.Phil., candidate, University of Oxford) este decan academic şi profesor asistent de istoria bisericii Westminster Theological Seminary in California. El este un lucrător în Reformed Church in the United States, unde slujeşte ca pastor de câţiva ani. El este co-editor al Scolasticismului Protestant: Eseuri în Reafirmare - Protestant Scholasticism: Essays in Reassessment – şi este contribuitor la diferite periodice.

Acest articol este preluat din Biserica Compromisă: Criza Evanghelică - The Compromised Church: The Present Evangelical Crisis, John H. Armstrong, General Editor (Crossway Books: Wheaton, Ill.©, 1998). Folosit prin permisiune de la Crossway Books, a division of Good News Publishers, Wheaton, Illinois 60187, www.crosswaybooks.org. Acest material nu este pentru transfer electronic. Copierea sa se face doar pentru folos personal.

sus
Ce este nou?

 

Mapamond Creştin Baptist - ştiri de interes pentru creştinătatea română.

 

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate