Pastorala

Istoria Bisericii, în decursul celor două mii de ani, ne-a rezervat multe surprize. Surprize la care nimeni nu s-ar fi putut aştepta să aibă loc. Încă din timpul apostolilor au apărut unele conflicte de factură teologică, pe teme ca: sobornicitatea eclesială, cristologie – umanitatea-divinitatea lui Cristos, revenirea Domnului, mântuirea universală – printre credincioşi.

Dacă în primul secol disputa teologică se purta între Ierusalim şi Antiohia, pe parcursul secolelor următoare conflictul s-a mutat între şcolile din Antiohia şi Alexandria. Pentru a se ajunge în final, ca disputa teologică să fie trecută pe un loc secund, slujind rivalităţii „care episcop este mai mare“. În acest conflict – „cine are importanţa cea mai mare“ – cu toţi au uitat ca Domnul le-a cerut ucenicilor ca cine vrea să fie cel mai mare trebuie să fie diaconul tuturor. Şi aceasta, pentru că El – Fiul lui Dumnezeu – a venit pe pământ ca să slujească şi nu ca să fie slujit. Însă aspiraţiile unor oameni, chemaţi la diaconatul episcopal, se pare ca au fost mai presus de orice. Slava primită de la oameni, o slavă efemeră, li s-a părut mult mai importantă, decât slava pe care le-o dă Dumnezeu.

Aceste aspiraţii, cu privire la primatul episcopal, a condus în timp la realizarea în mod vizibil la schismă. Schismă care a rupt trupul lui Cristos în două – în răsărit şi în apus. Datorită acestei situaţii mileniul II este unul cu totul aparte; creştinii se anatemizează şi se exclud reciproc. Mai mult, încep a se re-încreştina cu ajutorul sabiei.

Unul din punctele fierbinţi ale disputelor dintre creştini, care nu s-au mai finalizat, este disputa primatului lui Petru şi a aşa zişilor lui succesori – episcopii Romei. Factorul straniu al acestor dispute a fost ca fiecare a căutat să-şi argumenteze poziţia cu Scriptura. Altfel spus, Biblia a devenit din obiect cultic, care conducea enoriaşul la Cristos şi la o viaţă deplină în El, un mijloc prin care se argumentau aspiraţiile unor lideri religioşi. Eseul de faţă îşi propune, pe de o parte, să analizeze punctul de vedere al Bisericii Romano-Catolice asupra acestui subiect, iar pe de alta parte, să analizeze exegetic textul din Mt. 16:16-20 – textul baza al disputei.

Unul dintre cele mai surprinzătoare personaje ivite, chiar în biserica primară, este însuşi apostol Petru. El a fost şi rămâne unul dintre cei mai paradoxali ucenici-apostoli, pe care Domnul i-a avut în viaţa bisericii. Elementul definitoriu al acestui apostol, iubit de către Domnul, este paradoxul sau trăirea în contrariu. De exemplu, la scurt timp după ce depune aceea mărturie excepţională, regăsită la sinoptici în contextul discuţiei despre ontologia lui Cristos – Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu (Mt. 16:18) –, iar în Evanghelia după Ioan, în contextul discuţiei Domnului despre adevărata pâine care ofera lumii viaţa – „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Şi noi am crezut şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Cristosul, Sfântul lui Dumnezeu“ (6:68-69) –, mărturie care exprimă un adevăr pe care apostolii la ora aceea nu l-au înţeles în complexitatea lui[1], el îşi exprimă un gând care se situa în extrema cealaltă – „să te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu ţi se întâmple aşa ceva!“ (Mt 6:22) Dacă în prima parte Cristos îl binecuvântă, în partea a doua îl mustră. Un alt eveniment, la fel de ilustrativ, este cel din ultima noapte petrecută de Domnul cu ucenicii după plecarea lui Iuda Iscarioteanul la marii arhierei. Înainte de a merge în grădina Ghetsimani, Cristos le descoperă apostolilor ca urmează a pătimii, iar ei urmează a se lepăda de El. În acest context toţi tăgăduiesc ca vor face aşa ceva, dar cel mai înverşunat şi mai categoric în a susţine contrariul cuvintelor Domnului rămâne tot apostolul Petru: „dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire“ (Mt 26:33). Contrar aşteptărilor Domnul îl anunţă pe Petru că se va lepăda de El de trei ori în noaptea aceea.

Dacă înainte de evenimentul Cincizecimii putem găsi argumente pentru frica acestui mare apostol, cel mai vehiculat fiind lipsa Duhului din viaţa lui, ce argumente mai putem găsi pentru manifestarea aceleaşi temeri după evenimentul revărsării Duhului? Frica apostolului nu dispare odată cu apariţia Duhului Sfânt în viaţa lui. El rămâne acelaşi personaj contradictoriu – îndrăznet în anumite momente şi fricos atunci când te aştepţi mai puţin, la fel ca Ilie. După cum profetul în urma evenimentelor de pe Carmel, unde şi-a bătut joc în public de Baal şi preoţii lui, fuge în pustie temându-se de regina Izabela (I Rg 18-19), tot aşa şi Petru, după ce înfruntă masele în ziua Cincizecimii (Fapte 2) şi sinedriul după vindecarea orbului din naştere (Fapte 4), îl vedem în ipostaza că se justifică înaintea creştinilor evrei din Ierusalim, care îl acuzau ca a fost la neamuri, de ce a fost în casa centurionului Corneliu (Fapte 11). Susţinem ca apostolul aici s-a justificat şi nu a dat un raport de misiune, deoarece va mai exista o recidivă.

Apostol Pavel, în scrierea lui adresată galatenilor, relateaza un eveniment petrecut în Antiohia la care a participat şi Petru. Textul din Gal 2:11ff scoate în relief aceea trasătură de caracter a apostolului Petru, care se pare ca s-a menţinut mult timp în viaţa lui – frica. În timp ce Petru era în Antiohia, el stătea la masă[2] cu creştinii dintre neamuri, dar în situaţia în care au venit câţiva creştini evrei de la Ierusalim a început a se feri de creştinii antiohieni pentru că se temea de cei circumcişi (Gal. 2:12). Teama apostolului îl face să se lepede de Biserica lui Cristos din Antiohia, formată din cei ne-evrei, sau cum se exprimă apostolul Pavel „nu umblă drept după adevărul Evangheliei“ (Gal. 2:14). În extensie putem vorbi aici despre a doua lepădare a lui Petru de Cristos, în situaţia în care cugetăm Biserica ca fiind trupul cristic.

Privind la aceste paradoxuri ale apostolului, atât înainte cât şi după revărsarea Duhului şi formare Bisericii ne întrebam: Oare întreita întrebare (In 21:15ff) adresată de Domnul înainte de înălţare se limita doar la întreita negare a lui Petru sau avea şi altceva în vedere? Oare Cristos, care cunoştea caracterul instabil al ucenicului – înflăcărat şi fricos deopotrivă –, a dorit să-i încredinţeze doar lui sarcina de a păstori Biserica lui Dumnezeu, ca întâi-stătătorul dintre apostoli? Sau interpretările teologice pe anumite texte, ca cel mateean, nu sunt în conformitate cu intenţia autorilor, ci simple extrapolari biblice pentru a argumenta diferite puncte de vedere?

Biserica Romano-Catolică nu afirmă ca apostolul Petru este fundaţia sau fundamentul Bisericii, dimpotrivă ea susţine şi mărturiseşte că Isus Cristos este. Dar, Domnul Isus, în calitate de temelie a Bisericii, a ales să construiască pe Petru, Stânca din Mt 16:18. Teologia catolică consideră că Domnul, în textul mateean, îl numeşte pe Petru ca fiind liderul apostolilor. În acest verset se poate citi că Însuşi Cristos l-a numit pe apostol „Stânca” pe care El îşi va zidi Biserica. Iar aceasta poziţie, de primul dintre apostoli, s-a transmis şi succesorilor lui Petru, astfel că şi ei au devenit la rândul lor primul dintre episcopi. Pentru a susţine primatul lui Petru teologia catolică vine cu argumente biblice. Un prim argument îl constituie faptul că Domnul Cristos i-a schimbat numele din Simon în Petru (Chefa în aramaică). Schimbarea numelui în Biblie semnifică un eveniment foarte important, deoarece ea întotdeauna este asociată cu o schimbare în viaţa acelei persoane şi a rolul ei în lume. De exemplu, Avram – „părinte“ – este schimbat cu Avraam – „părinte al tuturor naţiunilor“. Patriarhul a fost un om bun, dar prin schimbarea numelui, datorită credinţei lui, a devenit una din cele mai importante persoane din istoria oamenilor lui Dumnezeu (C. The Hammer, Peter the “Rock” or “Stone”). Tot la acest argument intră şi uzanţa numelui Petru, ca şi nume propriu înlocuindu-l pe cel de Simon, în scrierile nou-testamentare: a) în Evanghelii numele este folosit de două ori în Mt 16:18 şi Ioan 1:42 şi b) în epistolele pauline apare de opt ori în 1Cor 1:12; 3:22; 9:5; 15:5; Gal 1:18; 2:9, 11, 14. Al doilea argument este conferit de aranjarea listelor cu numele apostolilor. În fiecare listă apostolică înregistrată în Evanghelii apostolul Petru este menţionat primul (Mt 10:1-4; Mc 3:16-19; Lc 6:14-16, Fapte 1:13). Un alt argument este expresia din Lc 9:32 „Petru şi tovaraşii lui erau îngreunaţi de somn“, menţiune care nu se regăseşte în celelalte Evanghelii sinoptice. Se pare că evanghelistul în mod intenţionat i-a omis pe Iacov şi Ioan pentru a crea un prim cadru cu Petru şi oferta sa (Nolland, WBC, Vol. 35b: Luke 9:21-18:34), şi nicidecum pentru a arăta superioritatea lui Petru în raport cu ceilalţi doi ucenici. Al patrulea argument îl constituie faptul că apostolul era cel care în general vorbea primul în numele ucenicilor (Mt 18:21; Mc 8:29), precum şi personajul sau promotorul unor scene dramatice (Mt 14:28-32; 17:24-27). Un alt argument este evenimentul de la Cincizecime (Fapte 2), când Petru este cel care preia iniţiativa şi explică norodului despre ce este vorba. Al şaşelea argument, promovat de către teologii catolici, este oferit de Lc 22:32 „Iar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi“. Acest verset este unul dintre cele mai evidente şi mai clare în ceea ce priveşte modul în care îl vedea Domnul pe Petru în viitor. În acest pasaj Domnul îi dă apostolului sarcina aceea de a întări pe fraţii lui (Maier, Comentariu biblic, Vol. 4-5: Evanghelia după Luca). Aceşti fraţi sunt însuşi apostolii, iar într-un sens mai larg, ceilalţi ucenici.

Achitarea de această sarcină se poate observa în Fapte 1:15ff; 5:42; 9:32ff; 1Cor 9:5, precum şi în cele două epistole soborniceşti scrise de către apostol. Biblistul german Maier susţine că în Noua Biblie de la Ierusalim este scris astfel despre textul lucan: „Aceste cuvinte îi dau lui Petru o sarcină de conducere în credinţă deasupra celorlalţi apostoli. Primatul lui şi în cadrul cercului de apostoli este exprimat aici mai clar decât în Mt. 16:17-19“. Maier mai susţine ca interpretarea catolică asupra acestui text are cel puţin două aspecte nevralgice: a) în Lc 22:32 nu este vorba despre o însărcinare de conducere, ci mai mult degrabă de o grijă duhovnicească, de învăţătură şi de propovăduire şi b) textul nu afirmă sub nici o formă ca Petru să aibă un urmaş/succesor în persoana papei. Un alt argument este textul din In 21:17 unde Cristos îl mandatează să păstorească turma, adică Biserica. Lagrange vorbeşte că unele mărturisiri protestante au văzut în Petru, în acest context, ca fiind reprezentantul apostolilor, adică primus inter pares, în contrast cu multe critici independente care recunoşteau şi mărturiseau exegeza catolicismului antic, şi anume ca Isus la ales pe Petru ca singurul deţinător al autorităţii pastorale. Hoskyns, pe de altă parte, citându-l pe Cornelius á Lapide scrie: „Înainte de înalţarea la cer Cristos a desemnat un vicar pe pământ în persoana lui Petru, iar el a creat Supremul Pontificat, cu alte cuvinte o singură Biserică condusă de un singur Păstor“. Un alt argument este faptul ca Petru a condus întâlnirea în care Matias a fost ales în locul lui Iuda Iscarioteanul ca apostol (Fapte 1:13-26), precum şi faptul ca Domnul i s-a aratat prima dată lui Petru şi apoi celorlalţi ucenici (Lc 24:34). Ultimul argument este faptul ca Petru este primul dintre apostoli care duce mesajul evanghelic atât la evrei (Fapte 2) cât şi la ne-evrei, pe care i-a şi botezat (Fapte 10:46-48). Datorită acestui fapt Petru poate fi considerat un pionier în misionare evreilor şi a neamurilor. Ca o menţiune la acest argument este faptul ca cel care i-a evanghelizat pe ne-evrei înaintea lui Petru, şi chiar i-a botezat, a fost diaconul Filip. Textul din Fapte 8 ne vorbeste despre misiunea lui Filip în Samaria, unde i-a încreştinat pe samariteni, precum şi despre încreştinarea famenului-demnitar din Etiopia. Atât samaritenii, deşi unii dintre ei puteau avea origini evreieşti, vorbeau aramaica şi aveau printre alte religii şi pe cea mozaica, cât şi etiopenii fac parte dintre neamuri.

Argumentul Bisericii Romano-Catolice pentru primatul apostolului Petru între apostolii Domnului este construit pentru a susţine teoria ca el a fost primul episcop de Roma. Chiar dacă ideea de primat al lui Petru între ucenici nu poate fi combătută categoric totuşi, legătura între această idee şi Petru primul episcop de Roma poate fi contracarată. Un prim argument împotriva diaconiei episcopale a lui Petru la Roma o oferă istoricul Eusebiu de Cezarea, care în lucrarea sa Istoria Bisericii, scrie ca primul episcop de Roma a fost Linus, timp de 12 ani în timpul lui Vespasian şi a fiului acestuia Titus, al doilea episcop a fost Anencletus, iar al treilea a fost Clement (III.2; III.13).

Se pare că cel care a oferit lista cu primii episcopi romani este Ieronim (Adv. Hoer. III.3.3.) Însă cele mai multe argumente sunt aduse de către istoricul german Philph Schaff (History of the Christian Church, Vol I). Argumentele lui sunt atât de natură istorică cât şi de natură cultică romano-catolică. El afirmă că este foarte greu de afirmat dacă Petru a fost sau nu înainte anul 63 d.Cr., ocazional, la Roma, însă dacă a fost episcop de Roma timp de 25 de ani, cum susţin romano-catolicii, sau cel puţin fondator al bisericii romane, după cum afirmă apocrifele Pseudo-Petru şi Pseudo-Clement, atunci de ce apostolul Pavel nu-l menţionează deloc în Romani, unde a alocat un capitol numai pentru saluturi? Un alt argument este legat de faptul ca nici Ierusalimul şi nici Antiohia, unde fără îndoială a locuit, iar la Ierusalim cu certitudine a fost episcop, nu şi-au asumat statutul de succesori ai lui Petru. Singura biserica care şi-a însuşit acest prerogativ a fost cea romană, unde nu avem documente biblice clare ca apostolul ar fi fost o perioadă mai îndelungată sau mai scurtă ca în cazul Ierusalimului sau a Antiohiei. Un alt argument este legat de faptul că apostolul a fost căsătorit (Mt 8:14), iar în situaţia aceasta avem un precedent în sensul ca Biserica Romano-Catolică a avut un papa căsătorit în timp ce îşi exercita slujba, ceea ce este în opozitie cu canoanele catolice. Acest argument nu este foarte puternic, deoarece canoanele despre celibatul preoţiei la latin apare mult mai târziu, după moartea apostolului. Un alt argument este conciliul de la Ierusalim (50 d.Hr.), unde apostolul a fost un simplu vorbitor şi nu cel care prezida conciliul aşa cum susţin catolicii (Fapte 15).

Concluzionând la cele prezentate mai sus putem afirma că Biserica Romano-Catolică, cu scopul de a-şi demonstra originea ancorată în misiunea apostolilor, cum mai târziu va face şi Biserica Ortodoxă Ucrainiană, şi-a asumat şi şi-a însuşit un apostol ca fondator, chiar dacă acesta nu era. Este demn de remarcat ca Bisericile din Asia Minoră nu au căutat să afirme că sunt succesoarele unuia sau al altuia, iar prin aceasta să-şi ceara supremaţia între episcopate cum o face Biserica Romană.

Cheia pasajului din Mt 16:16-20 este v. 18. De altfel, acest verset în decursul anilor a fost şi mărul discordiei între est şi vest. Din acest motiv, accentul cel mai mare îl vom pune pe analiza v.18. Dar, pentru a înţelege cât mai bine acest verset şi implicaţiile lui va trebuie sa vedem mai întâi cadrul pasajului.

Discuţia dintre Isus şi ucenicii Săi – în Evanghelia după Matei despre cine este El, iar în Evanghelia după Ioan de ce nu-L părăsesc şi ei ca ceilalţi ucenici – are loc după evenimentul înmulţirii pâinilor şi discuţia cu farisei, ambele evenimente având loc în Cezarea lui Filip – probabil Capernaum după cum menţionează evanghelistul Ioan. Este foarte greu de decis, istoric, modul în care au decurs cele două mărturisiri ale lui Petru sau mai bine spus dacă sunt două mărturisiri ori numai una, relatată din unghiuri diferite, cunoscut fiind faptul că Ioan nu scrie într-o cronologie istorică, ci într-una teologică, iar pe de alta parte fiecare evanghelist dorea să transmită un anumit adevăr al discuţiei dintre Cristos şi apostoli. Este posibil să avem de a face cu o singură mărturie depusă de Petru, dar care să conţină ambele adevăruri: primul legat de Cristos – Tu eşti Fiul lui Dumnezeu –, iar al doilea să fie legat de ucenici – unde să mergem? La Tine este cuvântul vieţii!

Privind contextul în care are loc această discuţie, în textul mateean, se creează impresia că pasajul este interpolat, deoarece nu este legat nici de evenimentele de mai sus, cum apare în textul ioanin, nici de evenimentul descris în textul imediat, următor unde se vorbeşte despre patimile şi moartea Domnul. Întrucât textul din 16:16-20 pare a fi independent de cadru înseamnă ca autorul a dorit în mod intenţionat să-l scoată în evidenţă.

Cuvintele cheie ale versetului sunt Petros (Petru) şi petra (stânca). Cristos în mod special apelează la acest joc de cuvinte pentru a evidenţia un fapt. Teologi, care susţin că aici nu Petru este cheia, apelează la distincţia care există între cuvintele petros şi petra. De cealaltă parte, cei ce susţin ca Petru e cheia versetului afirmă că textul nu a fost scris în greacă, ci în aramaică. Pentru început ne propunem a analiza din punct de vedere lexical termenii greceşti.

În greaca cuvintele petros şi petra provin din aceeasi familie lexicală – petros este la masculin, iar petra la feminin. Conform dictionarului Liddell and Scott cuvântul petros înseamnă piatra şi ar fi sinonim cu grecescul lithos, pe când cuvântul petra are sensul de stânca. Pe de altă parte, James Strong susţine faptul ca petra este femininul lui petros şi are semnificaţia de stâncă, dar şi de bloc masiv de piatra. Pe lângă aceste sensuri petros mai poate avea şi pe cel de parte sau bucată dintr-o stâncă, dar mai mare decât lithos. Cu alte cuvinte petros şi lithos nu sunt sinonime. Astfel că, după Strong cuvântul petro nu poate fi nicidecum interpretat ca fiind o piatra. În opinia lui Matey («How Did Petre Use The Word “Rock”?») cei doi termeni – petra şi petros – nu sunt interschimbabili, deşi Strong lasă de înţeles contrariul.

În ciuda dicţionarelor este demn de menţionat faptul că traducătorii LXX folosesc termenul petra cu diferite sensuri, astfel că în Iov 22:24 îl regăsim cu sensul de praf şi de prundis, în Iov 14:18 îl descoperim cu înţelesul de stâncă, având ca şi corespondent în ebraica termenul ƒur[4]4, iar în Num 24:21 este folosit pentru sela, având tot sensul de stâncă. Cât despre cuvântul petros îl regăsim în 2Macabei 1:16. Contextul ne face să înţelegem că aici e vorba de pietre, deoarece erau aruncate dintr-un pod. Dar cuvântul poate avea şi alte înţelesuri, astfel că în versiunea LXX a Ps 103:12 [MT 104:12] cuvântul petros are sensul de stânca. Este de remarcat faptul ca traducătorii LXX au folosit cuvântul petros cu sensul de stânca pentru trei termeni ebraici distincţi, astfel: în Iov 30:6 este folosit pentru ebraicul kef, care pare a fi corespondentul aramaicului chepha, în Obadia 1:3 este folosit pentru ebraicul sela, iar în Is 2:19 este folosit pentru ebraicul ƒur. În urma acestei analize a modului în care traducătorii LXX au folosit termenii petra şi petros ajungem la concluzia ca pentru ei cuvintele erau cvasi-sinonimici, folosindu-le de multe ori cu acelaşi sens şi ca corespondent pentru aceleaşi cuvinte ebraice.

În ceea ce priveşte aramaicul chepha, el nu are doua forme, una la masculin şi alta la feminin, ca şi grecescul petra/petros. În situaţia în care textul mateean a fost scris în aramaică (cum susţin mulţi teologi) atunci textul ar fi conţinut acelaşi cuvânt repetat de două ori, în prima faza cu sensul de nume propriu, iar în a doua fază ca substantiv comun. În situaţia dată interpretările unor teologi protestanţi şi evanghelici, în sensul ca petros este piatra, iar petra este stânca pentru a crea un alt sens al textului sunt total eronate.

Concluzionând la cele scrise mai sus putem afirma ca folosirea analizei semantice a cuvintelor petra/petros ca metodă hermeneutică în elucidarea textului nu are şi nu va avea rezultatul scontat. Indiferent în ce limbă a fost scrisă Evanghelia sensul dorit de Matei se pastrează. Doar în situaţia în care cineva doreşte să vadă altceva în text, atunci va forţa pasajul cu ajutorul lexicului.

Ioan Hrisostom în Omilii la Matei atrage atenţia unui paralelism între vv.16 şi 17:

Ioan Hrisostom afirmă că Domnul în mod intenţionat îi raspunde lui Petru în acelaşi mod în care acesta şi-a formulat mărturisirea cu scopul de a transmite apostolului un adevăr esenţial. „Dar pentru că Petru spusese că este «Fiul lui Dumnezeu», Cristos spune şi El: «Eşti fiul lui Iona», ca să arate că El este Fiul al lui Dumnezeu, aşa cum este şi Petru fiu al lui Iona, de aceeaşi fiinţa cu cel ce l-a născut”. (LIV.2) Cu alte cuvinte, Cristos prin repetarea formulei întăreşte afirmaţia lui Petru, atât pentru el cât şi pentru ceilalţi ucenici. Diferenţa dintre modul în care Domnul i se adresează apostolului în v.17 şi v.18 este numele. Dacă în prima parte i se adresează cu numele de Simon, în partea a doua îl numeşte Petru. Această alternanţă, schimb între cele două nume ale apostolului are ca scop scoaterea în evidenţă a unui fapt. În situaţia în care Cristos nu ar fi vrut să-i acorde un statut aparte între ucenici nu ar fi apelat la această alternanţă a numelor Simon-Petru în discuţie. De altfel, este singura dată în Evanghelii când Mântuitorul foloseşte în prima parte a conversaţiei un nume, iar în partea a doua alt nume la adresa apostolului. În v.17, folosirea numelui de Simon – nume primit de la părinţi – urmat de expresia fiul lui Iona, evidenţiază natura şi rasa apostolului – umanitatea –, pe când folosirea numelui de Petru, din v.18, – nume dat de Domnul Însuşi (Mt 10:2) – urmat de expresia îmi voi zidi Biserica scoate în relief rolul ucenicului în economia lui Dumnezeu – piatra vie în Templul lui Dumnezeu, cum se va exprima mai târziu apostolul în epistola sa soborniceasca (1Pt 2:5).

Ioan Hrisostom afirmă că expresia pe această piatra are în vedere credinţa lui Petru pe baza căreia el a făcut mărturisirea şi nicidecum persoana lui. Calvin, pe de altă parte, susţine că Mântuitorul prin expresia tu eşti Petru caută să-i transmită apostolului că schimbarea numelui din Simon în Petru a avut un raţionament şi nu a fost făcută la întâmplare. Adică, el în calitate de piatră vie al Templul lui Dumnezeu menţine durabilitatea acestuia. În opinia lui Calvin, această idee se extinde şi spre ceilalţi credincioşi pentru că fiecare este Templul lui Dumnezeu conform cu 1Cor 6:19, „nu ştiţi ca trupul vostru este templul Duhului Sfânt care este în voi“, şi care uniţi împreună prin credinţă formează un singur templu (Ef 2:21). Cât despre semnificaţia cuvântului petra, el îi confera sensul de credinţă în Cristos, iar prin această expresie Domnul, pe de o parte, a anunţat că aceasta va fi fundamentul comun al întregii Bisericii, iar pe de altă parte, a intenţionat a asocia pe Petru cu toţi credincioşii care vor exista în lume. În opoziţie cu Calvin este Maier, care susţine ca afirmaţia lui Cristos „tu eşti Petru“ arată funcţia pe care o are ucenicul. După cum apostolul Petru în mărturisirea Tu eşti Cristosul (Unsul Domnului), Fiul lui Dumnezeu vorbeşte despre funcţia lui Isus, aceea de Unsul Domnului, adică de Rege, tot aşa şi Cristos în replică îi spune ca el este Petru. „Funcţia lui Petru“ nu mai există astazi, deoarece el a primit o însărcinare unică în istoria mântuirii la fel cum şi Pavel, Avraam, Moise, David, Ilie.

În opinia lui Davie-Allison, Petru a primit acest nume nou în legatură cu fondarea unui nou popor. El a creat o paralela cu Avraam şi cu Isaia 51:1f „priviţi la stânca (petran/ƒur) din care a-ţi fost tăiaţi şi către cariera din care a-ţi fost scoşi. Priviţi pe Avraam, tatăl vostru, şi la Sara cea care în dureri v-a născut. Ca pe el singur l-am chemat, l-am binecuvântat şi l-am înmulţit.“ Davie-Allison a încercat sa demonstreze cu ajutorul acestui verset ca după cum Avraam a fost stânca (petran) pentru poporul lui Dumnezeu – Israel –, tot aşa şi Petru este stânca (petra) pentru noul popor al lui Dumnezeu – Biserica. Argumentul împotriva acestei sugestii speculative este că cele două texte folosesc două metafore diferite cu sensuri distincte – stânca din care a-ţi ieşit, aratând originea poporului Israel, şi stânca pe care voi zidi, creionând elementul pe care se va zidi Biserica Domnului.

Brittany C. Burnette în articolul său "Upon This Rock": an Exegetical and Patristic Examination of Matthew 16:18 susţine ca expresia grecească kai go[5], care introduce expresia tu eşti Petru, trebuie înţeleasă ca având sensul dar eu, pe de alta parte. Cu alte cuvinte, Domnul îi spune lui Petru că Dumnezeu Tatăl i-a descoperit un adevăr despre persoana Lui, dar pe de altă parte şi El îi va descoperi un adevar despre el. Burnette afirmă că din punct de vedere gramatical cuvântul petra este strâns legat de Petru, adică reprezentându-l. Sau altfel spus, Petru este piatra/stânca pe care Cristos Îşi va zidi Biserica. Crearea unei legături între tu eşti Petru şi pe această piatră Îmi voi zidi Biserica are ca scop evidenţierea poziţiei unice şi irepetabile, pe care apostolul o va avea în edificiul spiritual al lui Dumnezeu.

De aceiaşi opinie cu cea al lui Burnette este şi Maier. El afirmă ca în acest context expresia tu eşti Petru are rolul de a confirma în mod solemn funcţia pe care a primit-o apostolul, adică cea de stânca (piatra) în Templul lui Dumnezeu. Prima promisiune făcută lui Petru de către Domnul este legată de numele acesta – şi pe această piatră Îmi voi zidi Biserica. În acest cadru, susţine teologul german, Petru este piatra pe care Dumnezeu a intenţionat a zidi Biserica. În opinia lui, Biserica a luat fiinţă odată cu mărturia lui Petru. Odata cu declaraţia petrana Domnul Isus schimbă accentul sau elementul central al misiunii Sale pe pământ. Dacă pâna acuma, conform Evangheliei după Matei, Cristos a fost preocupat de misiune de acum înainte va fi preocupat de zidirea Bisericii. Argumentul lui Maier cu privire la faptul că apostolul este piatra pe care Cristos va zidi Biserica Sa este că Petru nu este temelia sau fundamentul Bisericii, aceasta este Domnul, ci el este prima temelie dintre apostoli. Cu alte cuvinte, el devine primul lider al comunităţii din Ierusalim, un pionier în misionare evreilor şi a ne-evreilor.

Concluzionând la cele scrise mai sus putem susţine ca v.18 îl are în centru pe apostolul Petru, care a primit de la Domnul Isus Cristos o misiune aparte şi unică în ceea ce priveşte istoria mântuirii, precum şi crearea şi zidirea Bisericii.

Modul în care evanghelistul Matei, dar şi ceilalţi sinoptici şi partial la Ioan, a cautat să-şi contureze Evanghelia denotă faptul că după Domnul Isus Cristos, al doilea personaj ca importanta a fost apostolul Petru. Acesta este şi motivul pentru care Petru apare în cele mai multe episoade unde este vorba de ucenicii Domnului.

Prin simpla lecturare a Evangheliei după Matei se poate observa grija evanghelistului de a relata evenimentele în care apostolul a fost parte integrantă. Din această „obsesie“ a evanghelistului putem concluziona că în opinia lui Petru avea un rol aparte printre ucenici.

Evanghelistul Matei, fiind unul dintre cei doisprezece, dacă nu ar fi crezut şi nu ar fi înţeles statutul unic pe care Petru îl are între apostoli atunci nu s-ar fi axat, centrat atât de mult pe persoana lui, ci ar fi creat un echilibru aşa cum apare în Evanghelia după Ioan.

În concluzie, Mt 16:18 îl are în vedere pe Petru şi lucrarea pe care Domnul i-a încredinţat-o şi nicidecum altceva. Această lucrare şi liturghie a apostolului nu are succesori. Ea este unică, după cum apostolatul lui Pavel este unic. Orice încercare de a argumenta cu ajutorul acestui pasaj altceva decât rolul lui Petru în zidirea Bisericii este derizorie. Pe de altă parte, încercarea de a desfiinţa statutul privilegiat, unic al apostolului între ceilalţi doisprezece nu poate să aibă sorţi de izbândă. Petru a fost şi rămâne primul dintre cei doisprezece ucenici ai Domnului.

Note de subsol

[1] În pofida acestei afirmaţii entuziasmate de credinţă şi speranţă, totuşi Petru nu credea şi nu-l cunoştea pe Isus ca Sfântul lui Dumnezeu, aşa cum se exprimase. (G.R. Beasley-Murray, WBC, Vol. 36: John). Ioan Hrisostom afirmă ca ucenici au interpretat spiritual cuvintele lui Cristos din sinagoga din Capernaum şi nu ca evreii care le-au interpretat carnal, acesta este motivul pentru care Petru mărturiseşte în numele ucenicilor 1) ca Isus are cuvintele vieţii veşnice şi 2) ca ei cred ca El este Cristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu (Homilies on Gospel according to St. John, Omilia XLVII).

[2] Verbul a mânca, în opinia lui Burton, descria, probabil, o masă ordinară a lui Petru cu credincioşii dintre neamuri, o

altă interpretare este a lui Schlier care consideră că aici se avea în vedere Cina Domnului, iar cea de a treia opinie este a lui Bruce, care le-a văzut pe ambele (R.N. Longenecker, WBC, Vol. 41: Galatians).

[3] ***The keys of the Kingdom, http://www.catholicapologetics.net/cloud5.htm; Tertulian Langa, „Primat pontifical” în CREDO.

[4] Conform dicţionarului BDB cuvântul are sensul de stâncă, dar şi de prundiş, bloc de piatră – cu referire directă la altar. (Francis Brown, The Brown-Driver-Briggs Hebrew and English Lexicon)

[5] Burnette pentru expresia grecească foloseste dicţionarul grec-englez al lui Bauer. (William Bauer, A Greek-English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian Literature [BDAG], 3rd ed., University of Chicago Press, Chicago, 2000, §§3b, p.487.)

Ana, mama lui Samuel, este una dintre personalităţile strălucitoare ale poporului lui Dumnezeu din perioada Vechiului Testament. Deşi despre ea se menţionează numai în 2 capitole din Biblie (1 Samuel 1:1-2:21), fiul ei, Samuel, fiind personalitatea marcantă a istoriei lui Israel (el domină în mare parte cartea 1 Samuel), totuşi Ana, mama lui, este cea care l-a aşezat pe făgaşul devenirii sale, lansându-l într-o viaţă de deplină dedicare faţă de Dumnezeu. Astfel, Samuel a devenit în mâna lui Dumnezeu omul care a îndreptat privirile poporului Israel spre Dumnezeu şi spre voia Sa, într-o vreme extrem de dificilă din punct de vedere spiritual pentru popor – perioada tranziţiei lui Israel de la conducerea prin judecători, la perioada împărăţiei (Saul, apoi David).

Ana a fost a 2-a soţie a unui levit din Ramatain – Ţofim, pe nume Elcana (vezi 1 Cron. 6:33-34). Este vorba de localitatea Rama (din Efraim), locul unde Samuel şi-a avut mai târziu locuinţa (1 Sam. 7:17; 25:1). Rama era la aprox. 24 km nord de Ierusalim şi la aprox. 24 km sud de Silo (unde era chivotul Domnului – 1:3). Ana era soţia iubită a lui Elcana, dar, fiind stearpă (neputând avea copii), soţul ei a luat o a 2-a soţie, Penina, cu care el a avut fii şi fiice (1:2,4,5). Din această cauză, Penina o necăjea permanent pe Ana, făcând-o să plângă deseori, chiar şi atunci când Elcana cu întreaga lui familie mergea la Silo pentru a aduce închinare Domnului (1:5-8). În poporul Israel, a nu avea copii era un semn de blestem din partea lui Dumnezeu; a avea cineva copii însemna binecuvântarea lui Dumnezeu peste acea familie, peste acea femeie (Deut. 7:13-14). Posibil ca Penina să o fi dispreţuit profund pe Ana, considerând-o sub blestemul lui Dumnezeu, considerând-o chiar o păcătoasă care nu avea parte de binecuvântarea Lui; pe când ea, Penina, se considera sub binecuvântarea divină.

Ana a trăit spre sfârşitul perioadei judecătorilor lui Israel, o perioadă care a durat aprox. 300 de ani (de la moartea lui Iosua în 1376 î. Cr. până în 1051 î. Cr. când Saul a devenit împărat peste Israel; Samuel s-a născut în 1120 î. Cr.). Conform cărţii Judecătorilor, această perioadă a fost una de decădere spirituală progresivă a lui Israel, până acolo încât erau posibile fapte abominabile ca cele descrise în Jud. 17-21. Decăderea se vedea şi în viaţa conducătorilor (vezi Samson – deşi a fost un om al credinţei). Ţara era în decădere liberă şi în plan social: „Pe vremea aceea nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea” (Jud. 21:25). Conducerea lăsa serios de dorit, de aceea Israeliţii au ajuns să-şi dorească un împărat, ca şi celelalte neamuri, şi în acest fel ei şi-au arătat necredincioşia lor faţă de Dumnezeu (1 Sam. 8, 12). Mai mult, pe vremea Anei cei care slujeau la cortul întâlnirii erau fiii lui Eli, Hofni şi Fineas (Eli fiind marele preot al acelei vremi). Fiii lui Eli erau nişte oameni răi (în traducere literală, „fiii lui Belial”, adică oameni care excelau în rău, oameni de nimic, care dispreţuiau darurile Domnului, păcătuind astfel împotriva Domnului, de o aşa manieră încât mai târziu au fost lepădaţi şi nimiciţi de El – 1 Sam. 2:12-17; cap. 2-4).

În aceste circumstanţe, Ana apare ca un personaj strălucitor într-o mare de întuneric. Şi lumina ei este transmisă fiului ei, Samuel – un adevărat far în această perioadă dificilă a istoriei lui Israel, un om care a marcat profund şi binecuvântat istoria poporului Domnului. Ana şi Samuel sunt ca şi Rut, Boaz şi Naomi în perioada judecătorilor – nişte oaze binecuvântate de lumină şi viaţă divină într-un deşert al întunericului şi al morţii. Ce a făcut-o pe Ana să fie o asemenea femeie şi mamă binecuvântată? Care a fost secretul vieţii ei? Cum a fost posibil să aibă o asemenea influenţă binecuvântată asupra copilului ei, atunci când, omeneşte vorbind, era imposibil să trăieşti drept înaintea lui Dumnezeu şi binecuvântat de El?

În primul rând, Ana şi-a dorit cu mare ardoare binecuvântarea lui Dumnezeu. Copiii erau consideraţi o binecuvântare de la Dumnezeu (Deut. 7:13-14; Ps. 128). Neavând copii, Ana se considera nebinecuvântată de Dumnezeu: iar înţepăturile Peninei vizau tocmai acest lucru. Societatea de atunci o privea pe Ana ca pe o femeie părăsită de Dumnezeu. Atitudinea prietenilor lui Iov faţă de suferinţa lui ne arată cât de departe puteau oamenii să meargă în asemenea speculaţii şi acuzaţii, chiar dacă nu aveau nici un fel de probă împotriva lui Iov, decât faptul că el suferea îngrozitor. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Ana. Pe lângă înţepăturile Peninei şi desigur a multora din societatea de atunci, existau desigur şi reproşurile lăuntrice care nu-i dădeau pace. Merită subliniat faptul că Ana nu se mulţumeşte cu dragostea deosebită pe care soţul ei, Elcana, i-o arăta, ca şi soţie favorită a lui (Penina fiind doar cea prin care Elcana avea copii – 1:8). Dacă a avea copii presupunea o dovadă majoră a binecuvântării lui Dumnezeu, ei bine, ea îşi doreşte, dincolo de orice alt avantaj, binecuvântarea lui Dumnezeu. Ea vrea să ştie în mod clar că este în această binecuvântare. Chiar dacă a avea copii presupune griji în plus, renunţarea la comoditate, chiar dacă existau avantaje în a nu avea copii (discutând şi prin prisma mentalităţii multor oameni din vremea aceasta), Ana consideră că a te bucura de binecuvântarea lui Dumnezeu înseamnă să ai totul. De aceea ea se roagă Domnului până când Domnul îi dă binecuvântarea Lui. O vedem pe Ana plângând, nebucurându-se de mâncarea pe care o are din belşug, nici de dragostea soţului ei, de nimic altceva, atâta timp cât binecuvântarea lui Dumnezeu îi lipseşte. Noi avem de învăţat de la Ana în această privinţă. Cât preţuieşte pentru noi binecuvântarea lui Dumnezeu? Cât de mult ne dorim noi garanţia pe care numai Cristos prin Duhul Sfânt ne-o poate da în privinţa binecuvântării lui Dumnezeu (vezi Efes.1:13-14; vezi tot Efes. 1)? Cât de mult înţelegem noi că „dacă binecuvântarea lui Dumnezeu nu e, nimic nu e”, orice altceva am avea? Cât de mult plângem după ea şi cât de mult o căutăm şi o cerem de la Dumnezeu pentru noi, familiile noastre şi pentru biserica în care noi suntem? Binecuvântarea pentru noi acum este dată de Dumnezeu în Fiul Său Isus Cristos (vezi Galat. 3:16,27-29). Oricine care este în Cristos, al lui Cristos, are binecuvântarea lui Dumnezeu.

În al 2-lea rând, Ana s-a rugat lui Dumnezeu până ce Domnul i-a dat şi ei binecuvântarea Lui. Ea s-a rugat lui Dumnezeu de fiecare dată când familia ei aducea jertfe la Silo. Sunt convins că ea se ruga în inima ei totdeauna. O vedem rugându-se şi postind pentru aceasta. Rugăciunea ei este una profundă, a inimii; ea îşi „vărsa sufletul înaintea Domnului” (1:15). Ea se roagă Domnului până când El Îi arată bunăvoinţa Lui şi răspunde rugăciunii ei – prin Eli şi prin faptul că ea naşte pe Samuel (1:17-20). Sunt câteva lucruri pe care le descoperim despre rugăciune la Ana:

- Ana, în situaţia când era înţepată de Penina şi când sufletul ei era plin de durere, nu reacţionează omeneşte. Nu răspunde cu aceeaşi monedă Peninei, nu lasă ca durerea să-i doboare viaţa şi s-o „acrească” în comportarea ei, ci aduce durerea ei în rugăciune înaintea Domnului. Oamenii lui Dumnezeu şi-au rezolvat conflictele externe şi interne vărsându-şi sufletele înaintea Domnului (vezi Psalmii). Au stat înaintea Lui până ce pacea Domnului le-a inundat fiinţa (fie că ei au înţeles planul Domnului – vezi Ps. 73; 2 Cor. 12:7-10; fie că Domnul le-a dat ce ei ceruse – 1 Sam 1:17-20). Ei au rămas în duh de rugăciune până la acest deznodământ. Ei au ştiut că soluţia este Domnul Însuşi prin intervenţia Lui. Ea a ţinut în sufletul ei durerea nelovindu-i cu aceasta pe cei din jurul ei, chiar dacă durerea din inima ei era evidentă pentru cei dragi.

- Ana se roagă Domnului în ciuda imposibilităţii ei de a avea copii (1:2,5 – Domnul o făcuse stearpă). De ce să te rogi Domnului, când Domnul a hotărât aşa ceva? Cum să insişti în rugăciune în situaţia în care nu există nici o posibilitate de rezolvare a problemei (Să stai în duh de rugăciune până la primirea răspunsului Domnului, ca şi cum nu te-ar satisface să te resemnezi, şi să consideri că aceasta ar fi voia Domnului)? Trebuie să înţelegem ceva despre voia Domnului, atunci când ne rugăm Lui. Ana era conştientă că nu se pune problema deloc să te resemnezi, în această situaţie, şi să spui: „Aşa vrea Domnul.” De ce? Pentru că nu aceasta este voinţa Domnului. Să explicăm. Una este faptul să înţelegi ca şi Pavel că „Harul Meu îţi este de ajuns” (2 Cor. 12:9), într-o situaţie în care Pavel suferea din cauza unui ţepuş în carne, dar el se bucura de binecuvântarea mântuirii lui Dumnezeu, în ciuda acestui ţepuş; şi cu totul altceva este faptul să înţelegi (desigur în contextul Vechiului Testament) că ai nevoie de binecuvântarea lui Dumnezeu, binecuvântare arătată prin copii. Problema pentru Ana era că ea nu apărea a fi binecuvântată de Dumnezeu (Deut. 7:13-14), şi în acest caz voia Domnului era ca fiecare din poporul Domnului să aibă binecuvântarea Lui. Ana, în acest caz, s-a bazat pe voinţa Domnului de a fi şi ea binecuvântată şi pe puterea Lui de a binecuvânta, în ciuda unei stări temporare de imposibilitate de a avea copii. Ana a crezut pe Domnul că vrea s-o binecuvinteze şi pe ea şi că El poate acest lucru. De aceea ea a stăruit în rugăciune înaintea Domnului (Matei 7:7-12; Luca 11:9-13; 18:1-8 – îndemnurile la stăruinţă în rugăciune sunt valabile în acest caz). Noi trebuie să cunoaştem ce vrea cu adevărat Dumnezeu în viaţa noastră şi ce îngăduie El în mod temporar: ce trebuie să lăsăm în mâna Domnului să rezolve El aşa cum El consideră, fiind alte lucruri mai importante, şi care sunt lucrurile cu adevărat importante în ochii lui Dumnezeu – lucruri pentru care trebuie să ne batem în rugăciune (de ex. noi, chiar dacă ne putem ruga pentru sănătatea noastră fizică, trebuie să lăsăm aceasta la latitudinea lui Dumnezeu, încrezându-ne în El, orice s-ar întâmpla; dar atunci când copilul nostru nu este mântuit şi trăieşte în păcat, noi suntem obligaţi să stăruim înaintea Domnului pentru mântuirea Lui – voia Domnului fiind în mod clar mântuirea sa. Nu avem voie să nu stăruim în rugăciune înaintea Domnului pentru salvarea copilului nostru. Ar însemna necredinţă în Domnul, din partea noastră şi necunoaşterea voii Sale). Ana se uită la Dumnezeu şi spune: „trebuie să stăruiesc în rugăciune pentru că Domnul vrea să mă binecuvinteze şi El poate aceasta, în ciuda imposibilităţii mele naturale de a avea copii”.

- Ana a mers la Silo (locul prezenţei Domnului) pentru a se ruga conform voii Sale pe care a arătat-o în Sfintele Scripturi. O vedem pe Ana mergând la Silo, mergând atunci când poporul Domnului mergea la Silo, şi o vedem aducând jertfe după Lege, cu familia ei. Toate acestea ne arată că Ana nu a ieşit din cadrul voii lui Dumnezeu nici chiar atunci când s-a rugat pentru nevoia ei.

- Ana se roagă cu întreaga inimă şi, desigur cu deplină credinţă în Dumnezeu. Ni se spune că „Ana vorbea în inima ei, şi numai buzele şi le mişca, dar nu i se auzea glasul” (1:13). Este o rugăciune profundă, şi este una faţă în faţă cu Domnul; nu este o rugăciune superficială, de paradă, doar pentru ca să fie auzită de alţii (vezi Mat. 6:1-18). Este adevărat că Eli o vede şi crede că este beată. O percepţie, desigur greşită, dar tocmai aceasta arată că lăuntrul ei participa la rugăciune într-un mod intens (1:12-16). Oamenii lui Dumnezeu nu trebuie să oprească pe cineva să se roage înaintea Domnului, ci să îi înţeleagă nevoia; în acelaşi timp, atunci când ne rugăm, trebuie să o facem astfel ca Dumnezeu Însuşi să ne audă rugăciunea. Domnul Isus spune în Mat. 6:6 că Tatăl „vede în ascuns” şi de aceea noi trebuie să ne rugăm cu toată inima noastră, pentru că la acest nivel Dumnezeu ne vede nevoia pentru a ne răspunde.

- Ana se roagă în modul cel mai umil cu putinţă. Ea se consideră „roaba Domnului” (1:11), dar şi „roaba lui Eli”, ca om al lui Dumnezeu (1:16), bazându-se în totalitate pe bunăvoinţa Domnului (1:11). În faţa lui Dumnezeu trebuie să vii ca o persoană conştientă de nevrednicia ta, bazându-te în totalitate pe bunăvoinţa Domnului, pe harul Lui (1:11; Lc. 18:9-14).

- Ana face o rugăciune precisă: se roagă pentru un băiat, şi face o promisiune Domnului cu privire la acesta (1:11). Ea promite că-l va dedica Domnului într-un mod special (referinţa aici este la jurământul de nazireat, o dedicare specială Domnului – Num. 6:1-21; Jud. 13:2-5). În acelaşi timp, pentru că jurământul unei soţii putea fi abrogat de soţ (Num. 30), ea mai târziu, când trebuie să facă ceea ce a promis, cere permisiunea soţului ei (1 Sam. 1:22-23). Important este faptul că Ana se simte obligată înaintea Domnului să facă această promisiune specială în situaţia în care El îi va îndeplini dorinţa. Cum trebuie privită o asemenea promisiune? Noi putem să nu facem promisiuni, dacă ne dăm seama că nu le putem îndeplini. Ana a considerat, de fapt, că singurul răspuns dat lui Dumnezeu pentru binecuvântarea pe care El o dă, este dedicarea totală faţă de El. Pavel subliniază acelaşi principiu în 2 Cor. 5:14-15. El spune că „dragostea lui Cristos ne strânge (constrânge)” la dedicare. Întotdeauna vedem la oamenii lui Dumnezeu o asemenea dedicare faţă de Dumnezeu după ce El şi-a arătat îndurarea (vezi şi Isaia 6:8). Trebuie să ne punem foarte serios întrebarea: Dacă Domnul ne-a dat binecuvântarea Sa în Cristos, de ce oare dragostea lui Dumnezeu nu ne constrânge la dedicare totală faţă de El. Ana a considerat de la sine înţeles că trebuie să arate dedicarea sa faţă de Domnul.

Credincioşia Anei se vede din felul cum răspunde ea binecuvântării primite de la Domnul. Ni se spune că „Domnul Şi-a adus aminte de ea” (1:19). În Biblie această afirmaţie este totdeauna o demonstraţie a bunăvoinţei Domnului faţă de cineva şi a credincioşiei Sale faţă de ceea ce a promis (vezi şi Gen. 8:1 – faţă de Noe). Nu apare aici că Domnul i-a promis ceva Anei, dar cuvântul lui Eli, adresat ei atunci când ea se ruga Domnului, poate fi luat ca şi un cuvânt de la Domnul pentru Ana (1:17-18). Observă că Ana s-a schimbat la faţă (1:18), căpătând certitudinea că Domnul a ascultat-o. De asemenea, faptul că Domnul Şi-a adus aminte de Ana, presupune în mod clar o promisiune pe care el a făcut-o înainte Anei şi acum El are de gând să o împlinească. Domnul S-a arătat, deci, credincios cuvântului Său şi i-a dat un fiu (1:19-20). Care a fost atitudinea Anei faţă de credincioşia lui Dumnezeu? Ea a răspuns cu credincioşie. Cum?

În primul rând, Ana a pus numele copilului Samuel („Dumnezeu a ascultat”). Pentru Ana copilul nu este unul oarecare, ci un copil „cerut de la Domnul”, şi unul prin care ea vede că „Dumnezeu a ascultat” rugăciunile ei (1:20). Semnificaţia acestor afirmaţii este foarte mare pentru Ana. Faptul că ea a putut cere ceva de la Domnul înseamnă pentru ea enorm de mult. La urma urmei, cine era ea înaintea Domnului ca ea să poată cere ceva Lui? Chiar faptul că ea a putut să se roage Domnului, cerându-I un copil, reprezintă pentru Ana un har imens arătat ei de Domnul. Câţi dintre noi considerăm că, doar faptul că ne putem ruga lui Dumnezeu, înseamnă un imens har, o imensă bunăvoinţă pe care El ni le arată? Noi însă considerăm ca ceva normal să ne rugăm Domnului, ca şi cum acest fapt nu înseamnă nimic. Doar atunci când Domnul ar răspunde rugăciunii noastre, doar atunci când El ar face ceva deosebit pentru noi, doar atunci ne-am simţi obligaţi să-i mulţumim, să apreciem ceea ce El face pentru noi. Ana, însă, apreciază faptul că „a cere ceva de la Domnul” este o dovadă a bunăvoinţei imense a Lui faţă de una ca ea (o roabă – ea o roabă faţă în faţă cu Dumnezeu Însuşi). În plus, câţi din noi înţelegem că a ne putea ruga Domnului reprezintă de fapt lucrarea Lui în noi, bătaia lui Cristos Însuşi la uşa inimii noastre (Apoc. 3:20), aşa cum spunea O. Hallesby în „Despre rugăciune”? Faptul că Ana nu putea să accepte să nu aibă copii, chiar dacă avea multe alte avantaje, faptul că ea se simţea îmboldită în inima ei să se roage Domnului pentru un copil, faptul că ea îşi dorea cu ardoare ceva care să fie legat de binecuvântarea lui Dumnezeu pentru ea, faptul că inima ei era plină de rugăciune faţă de Domnul, toate acestea, erau bătaia la uşa inimii Anei din partea lui Dumnezeu, pentru ca ea să ceară Domnului pe Samuel (Samuel a fost din veşnicie în planul lui Dumnezeu, „necesar” acestui plan, pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Şi în acest plan a intrat şi faptul că Ana intra în scenă ca o femeie credincioasă, care să-şi dorească binecuvântarea Domnului, un copil de la El, şi pe care Domnul să-l dea, ca răspuns la rugăciunea ei). Ce importanţă are acest lucru pentru noi? În primul rând, nici un om firesc (carnal), deci fără Cristos, nu poate dori în el însuşi lucrurile spirituale, binecuvântările Domnului care vin prin Cristos (vezi 1 Cor. 12:1-3). El este mort spiritual (Efes. 2:1-3). Dacă cineva este în Cristos, el, datorită naturii noi pe care o are, îşi doreşte lucrurile lui Dumnezeu. Acesta este un semn al lucrării Domnului în viaţa celui credincios. Putem spune că Domnul este Cel care pune în inima credinciosului subiectele de rugăciune şi imboldurile pentru rugăciune (aşa cum un nou născut cere „papa”, „mama”, „tata” – sunt nevoi ale unei fiinţe vii – Rom. 8:14-16). De ce oare unii membri ai bisericii nu-şi mai doresc să se roage, să se hrănească din Cuvântul lui Dumnezeu, să aibă părtăşie cu credincioşii, să-L mărturisească pe Domnul, să trăiască în neprihănire, să urască păcatul? Aceste semnalmente sunt, conform Scripturii, dovezi ale unei false relaţii cu Cristos (nu spun mai mult). El de fapt este carnal şi-şi doreşte doar lucrurile cărnii. Ana şi-a dorit lucrurile Duhului lui Dumnezeu (Rom. 8:5-9). În al 2-lea rând, dacă Domnul este Acela care pune în inima noastră subiectele de rugăciune şi imboldurile de rugăciune (Rom. 8:24-27), atunci, din start avem garanţia că Domnul are în vedere răspunsul la rugăciunile noastre, şi astfel noi nu ne mai bazăm pe noi ci pe Dumnezeu care voieşte să ne dea binecuvântările Sale. Una este să vin înaintea Domnului cu o dorinţă a mea proprie (aceasta va ridica problema: „oare va dori Domnul să mă asculte?” – deci va exista în mine incertitudine); alta este ca să vin în rugăciune înaintea Domnului cu o problemă care este pe inima mea pentru că Domnul mă împinge să mă rog (dacă ştiu aceasta atunci voi avea certitudine, mă pot baza pe Domnul şi pe voia Lui). Iată, deci, ce valoare a avut pentru Ana faptul că Samuel este „cerut de la Domnul”. Ana a apreciat acest lucru. Dar Ana a experimentat şi faptul că Dumnezeu a ascultat-o. Ea, de asemenea a apreciat acest fapt. Aprecierea ei s-a văzut în numele pe care l-a dat copilului: Samuel. Înţelegem de aici că Ana şi-a arătat recunoştinţa ei faţă de Domnul prin faptul că a legat aceste adevăruri (în ceea ce priveşte răspunsul Domnului la rugăciunea ei) de copilul ei. Identitatea lui exprimă aceste adevăruri despre Dumnezeu. Desigur ea i-a explicat lui Samuel mai târziu toate acestea; ea l-a făcut pe Samuel să se vadă dorit de Domnul, în voia Lui, o expresie a binecuvântării Domnului, a intervenţiei puterii Sale în a răspunde rugăciunilor. Să creşti un copil în această atmosferă reprezintă un lucru extraordinar, care îl va marca pentru totdeauna. Ana, desigur, a ştiut să-şi arate recunoştinţa ei faţă de Domnul în viaţa copilului ei – vezi întreaga viaţă a lui Samuel. El poate fi considerat un mare om al lui Dumnezeu.

În al 2-lea rând, Ana şi-a împlinit promisiunea faţă de Domnul, dăruindu-l pe Samuel Domnului (1:21-28). Ea nu a ezitat să facă aceasta chiar dacă, sunt convins, i-a fost extrem de greu. Ana nu a păstrat copilul pentru ea; ci l-a dat Domnului. Ea a spus: „De aceea vreau să-l dau Domnului; toată viaţa lui să fie dat Domnului” (1:28). Ana este o femeie care ştie ce vrea, cântăreşte care este preţul a ceea ce face, şi-şi respectă promisiunile. De ce? Ea spune foarte clar: „Domnul a ascultat rugăciunea pe care I-o făceam” (1:27). Ea nu bravează înaintea lui Eli, ci ea îşi arată recunoştinţa ei prin credincioşie faţă de Domnul. Numai oamenii foarte rari sunt oameni care împletesc perfect recunoştinţa cu credincioşia faţă de Domnul. Ana este o asemenea persoană. Trebuie să ai o imensă recunoştinţă faţă de Domnul ca să faci ceea ce a făcut Ana. Mireasma caracterului ei, desigur, a plăcut Domnului şi tuturor care au auzit de ea, chiar dacă poate s-au găsit destui ca s-o conteste.

În al 3-lea rând, sunt convins că Ana i-a imprimat lui Samuel (în timpul cât a fost acasă cu ea – un copil era înţercat la vârsta de 3 ani în acea vreme; şi în momentele când îl vizita pe Samuel la Silo şi-i ducea câte o mantie mantie mică, cu ocazia aducerii anuale a jertfelor înaintea Domnului – 2:18-19), un caracter potrivit pentru un om al lui Dumnezeu. Se pune întrebarea: Ce ai putea face cu un copil doar în primii 3 ani de viaţă şi în câteva vizite scurte pe care i le faci, în situaţia în care durata unei vieţi nu este întotdeauna suficientă să formezi un om? Răspunsul este următorul: Pe de o parte ceea ce contează este calitatea educaţiei date, nu cantitatea şi metodologia – tehnic vorbind – a educaţiei. Calitatea ei trebuie să fie elementul principal. Se ştie (spun cercetătorii în educaţie) că primii 3 ani de viaţă sunt anii cei mai importanţi în a da direcţia unui copil în viaţă. Dacă ştii cum să-i foloseşti, atunci ai rezolvat peste 60% din educaţia unui om. Ana a fost un asemenea educator pentru Samuel – în dragostea lui Dumnezeu. Dar, mai presus de aceasta, este harul lui Dumnezeu în acţiune, şi care nu trebuie neglijat. În prezenţa Domnului (la cortul întâlnirii), prin intervenţiile Domnului în viaţa lui Samuel, dându-i acestuia Cuvântul Său – educaţia lui Samuel s-a putut face la superlativ. Când încredinţezi ceva Domnului (dăruindu-i Lui), aceasta însemnând în contextul nostru, a accepta să te bazezi în totul pe Dumnezeu, împlinind voia Lui, atunci rezultatele sunt extraordinare. Dacă ne gândim că Samuel a crescut în vremea fiilor lui Eli (oameni răi şi de nimic), dacă ne gândim că atmosfera spirituală a poporului Israel a fost sub orice critică, este pur şi simplu o minune cum de Samuel a crescut atât de frumos şi a influenţat atât de mult pe poporul Domnului în vremea lui, în bine. Numai Dumnezeu poate aşa ceva şi numai un om (un părinte) dedicat total Domnului cu un caracter transformat de harul Domnului poate oferi o aşa influenţă unui copil.

În al 4-lea rând, Ana este plină de respect, consideraţie, pentru omul lui Dumnezeu, Eli. Ea îi spune lui Eli cum Domnul i-a ascultat rugăciunea şi ce are de gând să facă (1:26-28). Deşi Eli i-a interpretat greşit la un momendat rugăciunea ei (1:13-14), deşi Eli nu a fost un părinte bun şi Domnul a adus pedeapsa faţă de casa lui (cap. 2-4), totuşi pentru Ana Eli este omul lui Dumnezeu prin care Domnul are ceva de spus pentru ea (1:17-19). Respectul acesta faţă de omul lui Dumnezeu se vede în mod clar şi la Samuel (cap. 3). De asemenea ea este plină de respect faţă de Elcana, soţul ei, chiar dacă el a mai luat o soţie care o tot înţepa. Acest respect se vede din faptul că ea ţine cont de soţul ei atunci când face promisiunea faţă de Domnul (1:21-23; Num. 30). Ea este supusă soţului ei şi supune promisiunea făcută Domnului autorităţii soţului, pentru că aşa vrea Domnul. Ana, deci, este plină de respect faţă de oamenii lui Dumnezeu, faţă de soţul ei, faţă de autoritate şi faţă de bărbaţi. Ana se arată ca o femeie adevărată, acceptându-şi locul şi rolul, date ei de Dumnezeu. Toate acestea (nu pot să-mi dau seama cum) le vedem în Samuel mai târziu. Influenţa Anei s-a transmis într-un mod tainic, dar real. Aceasta arată că Ana a avut un caracter lăuntric extraordinar de plăcut înaintea Domnului şi înaintea oamenilor.

În acest fel, prin credincioşia ei faţă de Domnul, ea, prin statutul ei de mamă, prin acceptarea locului şi rolului ei date de Domnul a făcut o lucrare extraordinară: l-a format şi l-a lansat pe Samuel în împlinirea planurilor lui Dumnezeu, într-o lucrare deosebită. Ana nu se remarcă prin activism remarcabil ci prin slujirea caracterului ei, o slujire din umbră. Analizând ce a făcut Ana în comparaţie cu lucrarea multor femei din vremea de astăzi (foarte ocupate, foarte implicate în multe, în prim-planul multor lucrări), putem spune: Ana a făcut lucruri mari pentru Domnul, în slujirea caracterului ei, în locul dat ei de Domnul. Se poate spune oare la fel despre slujirea multor femei de astăzi?

În primul rând, pentru că nu este una elaborată la un birou la care să o vedem pe Ana să-şi etaleze abilităţile literare de a compune cântări. Această cântare este o izbucnire a inimii ei, a bucuriei din ea, deci cântarea este foarte naturală şi care rezultă dintr-o experienţă reală cu Dumnezeu. Ea degajă un parfum puternic şi natural. Tot ceea ce este natural este cu adevărat frumos, deosebit. Bucuria ei este fără margini. În 2:1 Ana spune: „Mi se bucură inima în Domnul...”. Pentru că puterea ei a fost înălţată de Domnul, pentru că acum are gura larg deschisă împotriva vrăjmaşilor ei. Pentru că a experimentat ajutorul Domnului. Ceea ce este interesant este faptul că ea nu spune mai nimic de copilul ei Samuel. Bucuria ei nu stă neapărat în faptul că acum are un copil pe care îl iubeşte, etc. Bucuria ei este aceea că ea, o femeie stearpă, a putut naşte un copil. Că Domnul a intervenit în viaţa ei. De asemenea, bucuria ei se datorează faptului că Penina şi alţi oameni nu mai pot spune despre ea că este în afara binecuvântării Domnului. Acesta este motivul bucuriei ei. Vrăjmaşii ei sunt toţi cei care o acuzau de păcat de persoană exclusă din binecuvântarea Domnului. Toţi cei care au contestat binecuvântarea Domnului asupra ei, toate gândurile că „n-ai nici o şansă înaintea Domnului şi că eşti lepădat de Domnul” – ei bine, toţi aceştia, toate acestea, sunt duşmanii ei, duşmanii credincioşilor Domnului. În v. 3 Ana spune că cei care se cred în binecuvântarea Domnului (ca Penina, de pildă), din cauza faptulul că au (are) copii, ei vorbesc cu îngâmfare. De ce? Adevărul este că indirect ei se bazează pe capacitatea lor (pe sănătatea şi rodnicia trupului lui lor), nu pe Dumnezeu. Ei au impresia că sunt (prin faptul că au copii) credincioşi Domnului, pe când ceilalţi care nu au nu sunt credincioşi. Ana le răspunde acestora. Ea spune că Domnul cunoaşte mai bine inima ei şi cunoaşte credincioşia din inima ei, chiar dacă ea nu are deocamdată copii. Domnul care ştie credinţa ei a dovedit faţă de toţi că ea este credincioasă cu adevărat (Domnul i-a dat un copil prin intervenţia Lui miraculoasă, în ciuda incapacităţii ei fizice). Domnul, deci, a vorbit El Însuşi în locul ei înaintea oamenilor, arătând credinţa ei într-un mod care închide gura tuturor duşmanilor ei. Aşadar, cântecul ei nu este unul elaborat de inteligenţa ei, ci unul care izbucneşte în mod natural dintr-o lucrare a lui Dumnezeu care depăşeşte puterea naturală a oamenilor aroganţi şi a duşmanilor ei.

În al 2-lea rând, Ana foloseşte această experienţă personală pentru a Îl prezenta pe Dumnezeu aşa cum El este. El răstoarnă totul cu susul în jos. Cei puternici sunt prăbuşiţi şi umiliţi, cei nevrednici sunt înălţaţi. În acest fel Dumnezeu se arată ca Unul care creează totul din nimic (de aceea Ana vorbeşte despre El ca şi Creator – 2:8). Chiar şi cei credincioşi pot cădea în capcană atunci când se uită la Dumnezeu. Mulţi cred că Domnul poate face ceva dacă ei au merite, sau dacă ei pot face ceva anume. Ana însă Îl prezintă pe Dumnezeu ca Unul care lucrază în viaţa omului nu prin meritele, sau prin puterea lor; El lucrează în cei nevrednici ca Unul care creează totul din nimic. De aceea El merită, şi numai El, toată gloria. În 2:2-9 Ana arată că în toate domeniile vieţii Dumnezeu acţionează aşa. El urmăreşte gloria Lui, nu a oamenilor. Când oamenii îşi acceptă nevrednicia şi îşi pun toată încrederea lor în Domnul, ca Ana, atunci Domnul se arată în toată măreţia Lui, şi atunci binecuvântarea Domnului este cu adevărat peste aceştia. Atunci oamenii aceştia sunt înălţaţi de Domnul în faţa celor mândri. Ana Îl arată pe Dumnezeu ca Dumnezeu care binecuvintează într-un mod miraculos şi într-un mod măreţ pe toţi cei care se umilesc înaintea Lui, dar va prăbuşi pe toţi aceia care se cred mari şi puternici.

În al 3-lea rând, Ana spune ceva incredibil. Ea priveşte, prin Duhul Sfânt, în viitor şi spune că Domnul va da Împăratului Său putere şi va înălţa pe Unsul Său. Aluzii foarte clare la Domnul Isus Cristos. Sunt afirmaţii clar mesianice. Dar afirmaţiile ei sunt, putem spune, în contradicţie cu ceea ce era la acea vreme în Israel. În Israel nu era pe atunci împărat (Jud. 21:25). Abia când Samuel va avea aprox. 70 de ani, poporul va cere explicit un împărat (1 Sam. 8). Ana anticipează această vreme. Ana anticipează aceasta pentru că nevoia unei conduceri adevărate în poporul Domnului se punea foarte serios. Ea profeţeşte ridicarea Împăratului Domnului. De fapt ea vesteşte faptul că, în situaţia în care poporul va vrea un împărat (şi lucrul acesta va reprezenta o îndepărtare de Domnul – vezi 1 Sam. 8-12), Domnul, pe fondul căderii spirituale a poporului, şi chiar în ciuda acesteia, Îşi va ridica Împăratul Lui şi prin El Dumnezeu Însuşi va conduce poporul Său. Lucrul acesta s-a întâmplat atunci când a fost ridicat David ca împărat peste Israel (1 Sam. 16) şi prin el Domnul va ridica pe Unsul Său – Fiul lui David, ca Împărat veşnic peste poporul Său (Lc. 1:30-33). Ana, prin credinţă vede toate acestea. Ceea ce este extraordinar, este faptul că Samuel, fiul Anei va avea o contribuţie esenţială în acest demers al lui Dumnezeu în istoria planului Său cu poporul Lui. Samuel este cel prin care Israel este restaurat în plan spiritual, cel prin care este uns Saul ca împărat al lui Israel, cel prin care Dumnezeu îl avertizează pe Israel că în acest fel părăseşte pe Domnul, dar îl asigură de binecuvântarea Domnului, şi cel prin care David este uns ca împărat mai târziu peste popor. Profeţia Anei se răsfrânge asupra lucrării lui Samuel de mai târziu. Domnul, pentru Ana, este Domnul soluţiilor viitoare ale restaurării lui Israel, prin lucrarea pe care o va face prin Împăratul (Unsul) Său.

Ana Îl vede pe Dumnezeu nu doar ca Cel care a binecuvântat-o pe ea; ea foloseşte experienţa binecuvântării ei pentru a-L mărturisi pe Dumnezeu care este El Însuşi Sfânt, Minunat, Creatorul, Cel care binecuvintează în chip veşnic. De asemenea, Dumnezeu este Cel care lucrează în viitor: Îşi va ridica Împăratul şi Unsul Său pentru ca prin El să-şi ridice mântuirea Sa în poporul Său. Acesta este Dumnezeul Anei. Aşadar, Ana direcţionează privirile tuturor spre Dumnezeu şi spre viitorul mesianic al arătării gloriei lui Dumnezeu. Aceasta este cea mai înaltă teologie despre Dumnezeu. Îţi vine să pui întrebarea: Cum o femeie, simplă, din perioada Vechiului Testament (perioada revelaţiei incomplete a lui Dumnezeu) are o înţelegere atât de mare, de înaltă despre Dumnezeu, în situaţia în care mulţi sfinţii ai vremii noastre sunt atât de mediocri în cunoaşterea lui Dumnezeu? Noi suntem chemaţi să ne răspundem personal în ceea ce priveşte cunoaşterea identităţii Dumnezeului nostru.

Prin Eli Ana a primit de la Dumnezeu binecuvântarea şi a altor copii din partea lui Dumnezeu. Ea a avut în final 6 copii (2:20-21), deci încă 5 copii. Aceasta a fost o răsplătire din partea Domnului. Dumnezeu nu rămâne niciodată dator. Dacă Îi dai ceva Domnului din toată inima, El îţi dă înapoi mult mai mult decât ai dat. Aşadar merită să dăm Domnului tot ceea ce suntem şi ceea ce noi avem. Domnul ne va face să vedem că acest lucru se va întoarce la noi printr-o binecuvântare neaşteptată, dar extraordinară. Ana nu a cerut 6 copii de la Domnul, ci numai un băiat. Apoi l-a dat Domnului. Domnul însă îi dă Anei, fără să ceară, copii în plus. Cine mai putea spune după aceasta că Ana este în afara binecuvântării Domnului?

În acelaşi timp, Ana a avut – prin Samuel (spunem din nou) – un copil, un om de excepţie. Samuel este (în caracterul său şi în lucrarea care o va face) imaginea caracterului Anei. Ana s-a investit, putem spune, în Samuel. Ana a făcut, prin Samuel, ceea ce extrem de puţine femei din lume au făcut. Putem spune că aspiraţiile ei (vezi în special cântecul ei), dorinţele ei, rugăciunile ei, lucrarea ei tainică, toate acestea capătă substanţă şi contur prin Samuel. În doar 2 capitole (1 Sam. 1-2) descoperim un caracter şi o persoană de o bogăţie pe care numai Dumnezeu le poate da.

Iată, deci, ce înseamnă să faci o lucrare, în duh de rugăciune către Dumnezeu, cu deplină încredere în El, cu toată dedicarea şi curăţia inimii, în cadrul pe care Dumnezeu ţi-l stabileşte, conform statutului pe care El ţi-l oferă în lume, în umilinţă înaintea Lui şi înaintea oamenilor! Iată ce înseamnă să-L laşi pe Dumnezeu să lucreze în toată autoritatea şi cu toată libertatea prin tine! Iată ce înseamnă să nu te superi pe Dumnezeu pentru handicapurile şi limitările pe care Dumnezeu le hotărăşte pentru tine, ci să le faci subiecte de rugăciune, stăruind în ea şi bazându-te în totul pe promisiunile Domului! Rezultatul este ceva dincolo de înţelegerea noastră. ANA – MAMA LUI SAMUEL. Aceasta a fost slujirea ei. Dar