A.A. Hodge

Voinţa liberă este o chestiune de interes major. Nu afirm care sunt elementele esenţiale ale factorilor care aduc libertatea, şi nici nu este necesar acest lucru. Oamenii pot avea păreri deiferite despre acest lucru. Dar noi ştim că avem o conştiinţă, şi că o persoană nu este o simplă maşină—deoarece este dovedit faptul că o maşină nu poate avea o obligaţie, şi nu poată fi supusă comenzii; dar faptul că o persoană este supusă comenzii, supusă unor obligaţii de conştiinţă, este o chestiune de cunoştinţă universală. Acest lucru este foarte adevărat, mai mult decât orice alt adevăr al ştiinţei. Cele mai sigure lucruri din lume nu sunt lucrurile pe care le poţi demonstra. Tu spui, „Am demonstrat asta, şi ca urmare o cred a fi adevărată”. Faptul că trebuie să demonstrezi anumite lucruri arată că există îndoială, căci numai lucrurile îndoielnice au nevoie să fie demonstrate. Lucrurile pe care nu le poţi demonstra sunt adevărurile veşnice.

Cum demonstrezi un anumit lucru? Demonstrezi un lucru deducând necunoscutul din cunoscut, nesigurul din sigur, adresând particularităţi la legi generale—adică, demonstrezi printr-un mediator. Dar cum demonstrezi mediatorul? Acum, logica este un lucru grozav. Cum funcţionează logica? Bineînţeles, pas cu pas. Ştii că în logică nu poţi să separi verigile; dacă apuci unul dintre capetele lanţului, atunci continui să îl urmezi. Dar care este forţa lanţului? Ai un lanţ al logicii care atârnă, şi urci pe acest lanţ verigă cu verigă; dar ce susţine lanţul la celălalt capăt? Logica este ca o scară--prin intermediul ei urci pas cu pas. Dar cum o să demonstrezi că partea de jos este asigurată? Scara se sprijină pe pământ; dar pe ce se sprijine pământul? Demonstrezi una prin cealaltă; dar ce o demonstrează pe cealaltă? Trebuie să ai un punct de pornire, un fapt ultim, iar aceste principii ultime sunt cele mai sigure, deoarece dacă pământul nu este stabil atunci nici scara nu este stabilă; pământul trebuie să fie mai stabil decât scara. Lucrurile de la care porneşti, prin inermediul cărora aduci rezultate, sunt mai sigure decât celălalte lucruri care sunt demonstrate prin acestea. Noi doi ştim că suntem liberi. Noi doi ştim că suntem responsabili. Noi doi avem acea asigurare a cunoştinţei care este mai presus decât orice ştiinţă.

Această chestiune a voinţei libere subliniază totul. Dacă o aduci în discuţie, este infinit mai mult decât Calvinismul. Eu cred în Calvinism, şi spun că voinţa liberă stă înaintea Calvinismului. Totul dispare dacă voinţa liberă dispare; sistemul moral dispare dacă voinţa liberă dispare; nu poţi scăpa, decât prin materialism pe o parte sau prin panteism pe de altă parte. Ţine-te stâns, aşadar, de doctrina voinţei libere. Ce este ea? Eu spun clasei mele, dar nu ştiu dacă ar fi de ajuns ca să apun şi aici, „Eu am voinţa mea, dar voinţa mea nu este liberă; sinele meu este cel care este liber”. Este o diferenţă între a avea libertate a voinţei şi a fi liber în voie. Sunt conştient că voinţa mea este liberă. Dar sunt eu liber când voiesc? Aceasta am vrut să arăt. Conştiinţa îmi spune că sunt liber, aşadar sunt responsabil. Atunci am această libertate. Nu este o calitate abstractă, este o aptitudine abstactă; are un întreg înţeles, eul este cel care este liber; raţiunea este liberă, la fel de liberă ca şi conştiinţa. Eul este cel care este liber şi care are o voinţă; eul este cel care este liber şi care are un caracter.

Aşadar, astfel înţelegând această libertate a eului, nu a voinţei, ci a întregului suflet, ce este libertatea? Eu spun că este următorul lucru, în măsura în care ştiu ceva despre aceasta, că este doar eul auto-iniţiat, auto-direcţionat, şi asta e tot ce este. Permiteţi-mi să ilustrez. Să presupunem că eu pun pe masa ta, sau că vezi stând pe o masă, fără să interacţineze cu nimic, o bilă de ceva. Este un ghem de aţă. Acum să presupunem că vezi cum aţa se mişcă; ai spune în mod sigur, „Cineva o mişcă”. Este aţă; nimic nu este mai sigur decât faptul că ea nu se poate mişca de una singură; dacă se mişcă, ea se mişcă din cauza unei vieţi care interacţionează cu ea, şi tu stabileşti aceast lucru imediat. Te uiţi din nou, şi spui, „nu este un ghem de aţă; este un şoarece”. Acest lucru a început singur; nu putea să se mişte decât dacă avea viaţă din interior care este mişcare auto-iniţiată. Aşadar, are şoarecele voinţă proprie? Nu, pentru că şoarecele nu are raţiune şi conştiinţă; astfel eu îmi corectez definiţia. Şoarecele deţine acţiune auto-iniţiată, şoarecele deţine acţiune auto-aleasă; dar nu are raţiune şi conştiinţă. Eu spun că o acţiune auto-iniţiată şi auto-aleasă, împreună cu iluminarea raţiunii şi a conştiinţei, sunt cele care constituie voinţa liberă.

Stai într-o casă de vară; vezi ceva care pluteşte în aer. Ce este? Nu este nimic altceva decât un fir de praf. Aceasta nu este mişcare auto-direcţionată; este condusă de vânt. Să presupunem că te uiţi şi vezi că este o mişcare direcţionată din interior, că această plutire şi acestă oprire este auto-mişcată. De ce, acesta nu este condus de vânt; este condus de instinct, care nu este raţiune sau conştiinţă. Să presupunem că la mare, noi doi observăm un vas mare la o distanţă oarecare care este dus încoace şi încolo. Ne uităm la el; ne punem ochelarii, şi tu spui, „Nu are viaţă”, este mişcat de curent; şi tu spui că este un obiect abandonat care este purtat încoace şi-ncolo şi este dus de circumstanţe care-l controlează şi de cauze exterioare. Dar în locul acestui obiect care pluteşte în derivă, să presupunem că vedem un vapor cu aburi. Ies aburi, roţile se învârt, acţiunea pe care o vezi este controlată din interior; şi acolo ai acţiune auto-iniţiată--acţiunea vine din interiorul vasului. Bate un vânt puternic, şi valurile se sparg de vas; dar vezi splendida armură a vaporului care este echipat şi manevrat în totalitate; toate forţele sunt antrenate, şi este un om la cârmă; şi iată voinţa liberă în cea mai înaltă formă--forţă auto-iniţiată, forţă auto-direcţionată, sub conducerea raţiunii şi a conştiinţei: aceasta cred eu că este voinţa liberă.

Acum, a doua chestiune este influenţa caracterului asupra voinţei. Mulţi cred că voinţa liberă este o chestiune simplă. Eu cred că este cea mai mare taină al lumii. Omul are un caracter fixat care determină totul într-o anumită manieră, şi totuşi omul este liber; în timp ce, spui că un om pentru a fi liber trebuie să fie neinfluenţat în mod perfect. Să presupunem că aduc acum înaintea ta ca ilustraţie un copil. Nu are trecut, nici istorie. El poate să facă ce doreşte, bineînţeles; şi dacă îi spun, „Vrei să faci asta?” el răspunde, „Voi face.”. Copilul face ceea ce altcineva vrea ca el să facă. Acum, să luă un bărbat cu educaţie şi cu caracter, un om de principii, un om cu convingeri, un om cu scop, un om cu obiceiuri fixate, şi nu vei putea să-l obligi să facă cutare şi cutare lucru. Ceea ce face el este determinat deja de caracterul uman, obiceiuri care au fost cristalizate în caracter. Copilul nu este format--el poate face orice; dar caracterul bărbatului este fixat, şi el nu poate face ceea ce este împotriva conştiinţei lui şi nu poate face ceea ce este nepotrivit în mintea sau imaginea lui. Nu este sigur ce va face copilul, dar este foarte sigur ce va face bărbatul. Acum, te întreb, care este mai liber? Copilul sau bărbatul? Copilul este liber, sau tatăl este liber care poate să stea în picioare în cele mai grele vremuri, determinat din interior de forţele caracterului său şi de obiceiurile bune din viaţa sa? Ia un om--ia un tată şi compară-l cu Dumnezeu: presupune că acest tată este un om de un mare caracter, cum ar fi Generalul Grant, şi sfinţit prin Duhul lui Dumnezeu, neclintit ca o stâncă. Şi totuşi, la urma urmei, şi cea mai puternică fiinţă umană poate fi ispitită, poate fi învinsă de seducţie. Dar când îţi îndrepţi privirea spre Iehova, al cărui caracter nu este nesigur, al cărui caracter este veşnic, care nu poate face ceea ce este nechibzuit şi care nu poate face ceea ce este greşit, care este mai liber? Este Iehova mai liber decât bărbatul? Este bărbatul mai liber decât copilul? Aşadar, eu susţin că un om este liber doar în raport cu convingerile lui, doar în raport cu capabilitatea sa de a-şi determina acţiunile din experienţă, doar din stabilitatea şi cristalizarea caracterului său. Un om este liber în raport cu direcţia şi dezvoltarea caracterului său. Un caracter sfânt este cea mai înaltă formă de libertate.

Eu cred că un caracter păcătos îl lasă pe om responsabil; căci păcătosul este la fel de liber ca şi cel sfânt, diavolul este la fel de liber ca şi Gavril. Acum, ce este libertatea? Este o acţiune auto-iniţiată şi auto-direcţionată sub legea raţiunii şi a conştiinţei. Dar şi diavolul are toate acestea, la fel de mult ca şi Gavril; omul păcătos are toate acestea, la fel de mult ca şi cel sfânt. Diferenţa se află aici. Am puterea voinţei după cum prefer eu, dar nu am puterea de a crea un caracter sfânt pentru mine. Dacă am un caracter sfânt, caracterul meu coincide cu vederile mele, judecata mea, raţiunea mea, conştiinţa mea, şi afecţiunile mele spontane; toate merg în aceeaşi direcţie. Dar dacă sunt un păcătos nu am nici o inimă care să mă îndrepte spre bine. Raţiunea îmi spune să merg într-o direcţie, conştiinţa îmi spune să merg în aceeaşi direcţie, afecţiunile şi dispoziţiile îmi spun să merg în altă direcţie; şi astfel păcătosul, în acord cu limbajul Bibliei, deşi cu adevărat liber şi responsabil din punct de vedere moral, este supus stricăciunii; impulsurile inimii lui sunt în direcţia greşită.

Aplică acest lucru celor patru stări ale omului. Există numai patru stări, şi au existat doar două fiinţe umane care le-au experimentat pe toate cele patru--adică, Adam şi Eva. Există starea inocenţei, starea păcatului, starea harului, şi starea slavei.

Acum, ştim ce înseamnă să fim păcătoşi; dar putem noi înceta să fim păcătoşi, şi putem asculta noi de legea sfinţeniei? Noi ştim ce înseamnă să fim creştini prin har divin. Cum a fost cu Adam? Adam a fost creat, conform Bibliei, cu o natură perfect sfântă, fără păcat; şi totuşi a fost capabil să păcătuiască, şi a fost capabil să facă binele. Tu nu ai avut această experienţă. Nimeni înafară de Adam nu a avut şi nu va putea avea niciodată această experienţă.

Dacă ai citi al nouălea capitol al Mărturisirii Credinţei, pe tema „Libertăţii Voinţei”, vei găsi cea mai minunată tratare pe care ai văzut-o vreodată.

Eşti familiarizat cu faptul că teologii scapă întotdeauna din dificultăţi mari prin folosirea cuvântului „taină”, şi că taina tainelor este originea păcatului. Marea taină este una teologică. Cum este posibil ca un Dumnezeu de o sfinţenie infinită, de o compasiune infinită, de o cunoaştere infinită, de o putere infinită, să permită vreodată păcatului să existe? De ce, păcatul este chiar ceea ce urăşte. Aceasta este o taină absolut insolubilă. Cum a început păcatul? De ce l-a permis Dumnezeu? Dacă suntem liberi, dacă suntem creaţi de Dumnezeu, şi dacă nu există nimic care să nu fi fost creat de Dumnezeu înafară de însuşi Dumnezeu, cum a venit păcatul? Aceasta este o taină insolubilă. Sf. Augustin a încercat să o explice, şi cred că sugestia lui este probabil cea mai aproape de ea posibil. Este că păcatul în originea sa nu este o entitate pozitivă, ci este un defect.

Luaţi în considerare următoarea ilustraţie: Să presupunem că ai o vioară care a fost dezacordată: o atârni pe perete, iar după un an te întorci şi o iei jos, şi vioara este acordată. Tu ştii că vioara trebuie să fi fost acordată; nu putea să se acordeze spontan.Dar să presupunem că vioara ta este perfect acordată când o atârni pe perete, şi pleci, iar când te întorci afli că este dezacordată. Nu înseamnă că cineva a făcut asta. Nu spui că cineva a făcut-o, ci spui că s-a dezacordat. Acum, în cazul lui Adam nu am nici o îndoială că păcatul a început aşa--nu ca păcat, ci a început să existe prin neatenţie, a început să ia fiinţă printr-un defect în dragoste, printr-un defect în credinţă; a fost o omisiune şi a fost astfel printr-o fisură în lăută, printr-o crăpătură aici şi una acolo, cu o lipsă de armonie. Şi cu această lipsă de armonie a venit groaznica disonanţă care a trimis lumea într-o nebunie, şi a făcut o separare între Dumnezeu şi om. Adam a păcătuit, şi apoi a intrat în condiţia cu care suntem toţi familiari, cu o voinţă de a păcătui, şi cu o putere numai de a păcătui. Iar apoi, prin cruce, suntem ridicaţi la o condiţie de har, în care avem putere să ascultăm; iar puterea devine din ce în ce mai tare, şi dispoziţia şi dorinţa de a păcătui slăbesc tot mai mult. Aceasta este înaintea noastră. Mulţumesc lui Dumnezeu că vom ajunge măcar la starea de natură umană perfectă în Cristos Isus, când caracterul, amplificat şi regenerat, va ajunge la frumuseţea sa deplină cristalizată; şi apoi vom lua parte la natura divină, şi vom avea o libertate perfectă a voinţei, la fel de liberi ca Adam, şi totuşi cu siguranţă ca a lui Dumnezeu.

Autor

A.A. Hodge (1823-1886), Profesor în Teologie Sistematică la Seminarul Princeton din anul 1877 până la moartea sa în 1886, a îndemnat ca ţinta fiecărui învăţător creştin să fie producerea unei impresii vitalizante--dându-le studenţilor „teologie, expunere, demonstraţie, ortodoxism, învăţătură, dar dându-le toate acestea calde”. „El a învăţat cunoştinţa lui Dumnezeu”, a spus unul dintre ascultătorii săi, „cu învăţătura unui cercetător şi cu entuziasmul unui creştin iubitor”. Aceste calităţi nu numai că i-au aglomerat sălile de curs, ci au condus adesea la apeluri pentru lecţii în public.

AUGUSTIN ŞI  DOCTRINA DESPRE OM

DEOARECE credinţa creştină a insista întotdeauna că omul poate fi studiat cum se cuvine doar în relaţia lui cu Dumnezeu, era atât logic cât şi normal ca atenţia să se concentreze asupra doctrinei despre om numai după ce a fost studiată doctrina despre Dumnezeu şi despre Omul-Dumnezeu. Nu spun că această reflectare asupra naturii, originii şi destinului omului a fost vreodată absentă din gândul Bisericii, ci  că alte probleme mai urgente au împins doctrina despre om la periferia gândirii creştine. În al patrulea şi al cincilea secol Biserica şi-a îndreptat atenţia asupra unui studiu al naturii umane, şi teologia ei a trecut din domeniul său principal, acela a lui Dumnezeu, la studiul omului în păcat şi har. Faptul că această doctrină era acum pregătită pentru a fi discutată este evidenţiat de apariţia simultană a doi oameni care au reprezentat polii opuşi ai doctrinei, Pelagius şi Augustin. Cu aceşti doi teologi, teologia a trecut de la Răsărit la Apus, şi din sfera teologiei în cea a antropologiei. Se poate spune că discutarea acestei doctrine era mai prietenoasă gândirii Apusene, care era mai puţin subtilă şi speculativă decât cea a şcolilor Răsăritene.

DOCTRINA ÎN TEOLOGIA RĂSĂRITEANĂ

            Nu reprezintă de asemenea un adevăr faptul că doctrina despre om nu dădea nici un ţel pentru speculaţia subtilă faţă da care mintea Grecească  era atât de parţială. Natura omului ca şi suflet şi trup, sau cum susţinea Plate, trup, suflet şi duh, originea sufletului şi imoralitatea lui, faptul păcatului, şi atotprezentul fapt al morţii, a ocupat minţile teologilor Răsăriteni timp de multe generaţii. Atanasiu a tratat în preferata lui metafizică şi în misticism în discuţia despre starea primitivă a omului, intrarea păcatului şi devastările lui în natura umană şi efectele asupra destinului. Cum a prins păcatul rădăcină şi măsura în care l-a lăsat pe om liber să-şi exercite voinţa erau chestiuni de discuţie teologică continuă. Acest lucru a ridicat de asemenea întrebarea- ce se înţelege prin imaginea lui Dumnezeu în om, şi măsura în care această imagine a fost desfigurată de către păcat. Exista un acord general că omul fusese creat perfect, o stare care implica lipsa de păcat şi comuniune cu Dumnezeu, şi că starea lui prezentă de păcat este datorată neascultării. Se poate spune, totuşi, că Părinţii Greci au adoptat, în ansamblu, o vedere mai optimimstă a omului şi erau mai puţin înclinaţi să zăbovească pe depravarea lui generală decât teologii din Apus. Pentru ei păcatul era mai mult o rană suferită de natura umană decât o stare de corupere morală şi moarte spirituală. Ei s-au pus de acord în trei puncte: că omul a fost creat în perfecţiune morală; că toată rasa a împărţit păcatul lui Adam prin exercitarea voinţei libere care este o posesie inalienabilă a omului, astfel că păcatul a fost transmis, ereditar sau prin recapitulare, tuturor membrilor rasei; şi că era nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a-i restitui naturii umane puritatea pierdută. În lupa lor cu fatalismul Gnostic, ei au simţit nevoia de a conserva libertatea umană şi, astfel, au pus un accent mai mare pe libertatea voinţei decât teologii din Apus.

DOCTRINA ÎN APUS

            Vederi similare cu privire la om au fost susţinute în Apus, cu accentul principal asupra celor două fapte despre starea decăzută a omului şi a nevoii sale de har , şi posesia  voinţei libere care implică reponsabilitate. Dar a fost lăsat pe seama lui Pelagius, un călugăr de naţionalitate britanică, să expună o doctrină despre om care obliga Biserica să regândească întreaga poziţie şi să-şi formuleze doctrina cu ceva din claritatea şi grija dată doctrinelor Trinităţii şi Persoanei lui Cristos. Cel care a făcut acest lucru a fost Augustin. Ceea ce a însemnat Arius pentru Atanasiu, a însemnat Pelagius pentru Augustin, antagonistul care a forţat o declarare şi o clarificare a chestiunii.

            Pelagius, descris ca un „învăţător la modă în Roma”, a fost, se spune, un om de un caracter fără vină şi de o trăire corectă. El a fost şocat de nedreptatea făcută naturii umane de către această doctrină a depravării pe care o învăţa Biserica şi nu a ezitat să o condamne ca şi insultă adusă Creatorului omului. El a înaintat trei teorii care erau diametral opuse convingerii catolice. Prima a fost că toţi oamenii pot fi fără păcat dacă aleg acest lucru, şi că anumiţi oameni au trăit de fapt într-o libertate totală faţă de păcat. De aici a continuat să argumenteze că dacă omul poate trăi liber de păcat, atunci poate intra în lume liber de păcat, negând astfel teoria păcatului original.  Pe baza acestui principiu a tras concluzia că omul nu a avut nici o nevoie de un ajutor supranatural în sensul harului pentru a-i da posibilitatea de a trăi o viaţă neprihănită. Această negare a nevoii şi a realităţii harului a făcut Biserica să se ridice şi să apere ceea ce era considerat doctrină centrală a credinţei sale.

            În opoziţie vizibilă cu Pelagius, Augustin, Episcopul de Hippo, a preluat domeniul şi s-a pregătit să stabilească doctrina păcatului şi a harului care este veşnic asociată cu numele său. Lui Augustin (354-430) cel mai ilustru dintre Părinţii Latini, i sa atribuit un rol de conducere ca „incomparabil cea mai mare figură între Apostolul Pavel şi Luther Reformatorul pe care a avut-o Biserica vreodată”, iar după un mileniu şi jumătate influenţa sa este încă o putere vie în Biserica lui Dumnezeu. Pentru Augustin lupta cu Pelagianismul a fost o luptă pentu însăşi temeliile Creştinismului. În revendicarea libertăţii voinţei libere a omului şi negarea nevoii harului divin, Pelagius a ridicat problema dacă, din moment ce omul prin puterea sa ar putea obţine fericirea veşnică, mai este nevoie în vreun fel de Creştinism. În controversa sa cu Pelagius, Augustin a dat Bisericii doctrina despre om care, cu câteva modificări, încă este credinţa Bisericii catolice. Doctrina sa avea câteva trăsături caracteristice, dacă nu cumva întregi idei, care au dat o expresie mai clară decât oricând până atunci credinţei Bisericii. Antropologia lui Augustin se axează în jurul a trei puncte principale: starea originală a omului, natura şi consecinţele primului păcat al omului, şi puterea harului divin de a restaura natura umană. Acestea trei sunt bineînţeles, interconectate în orice discuţie despre om, deoarece imaginea originală a omului şi starea sa primitivă poartă în mod direct măsura pierderii provocate de Cădere, şi ca urmare necesitatea şi natura harului.

            RELAŢIA OMULUI CU DUMNEZEU

            Punctul de plecare al lui Augustin a fost că în formularea doctrinei despre om, Dumnezeu şi sufletul uman trebuie privite întotdeauna în relaţie una cu cealaltă. Pentru el sufletul a fost făcut pentru Dumnezeu şi în starea sa nedecăzută nu a fost niciodată menit să existe separat de El. Chiar şi ca finţă fără păcat omul putea să-şi realizeze destinul numai printr-o dependenţă uzuală faţă de harul prin care Dumnezeu se descoperea pe Sine în mod continuu. Relaţia sufletului cu Dumnezeu, cum îi plăcea să spună, era una a unui vas receptiv în care Dumnezeu turna viaţa, lumina şi tăria Sa. În această relaţie omul deţinea adevărata libertate care consta nu din neputinţa de a păcătui, şi din abilitatea de a nu păcătui (nu non posse peccare, ci posse non peccare). Acestă neprihănire potenţială care i-a fost dată omului a constituit o potenţială imoralitate.

            Augustin nu a fost adânc interesat de dezbaterea Greacă conform căreia omul era tripartit (trup, suflet şi duh ca şi entităţi distincte) sau bipartit (trup şi suflet, sau material şi spiritual). El a folosit expresia „trup, suflet şi duh”, după cum face Pavel cu un prilej, dar el grupează sufletul şi duhul ca un tot-unitar deasupra trupului. În acest tot-unitar voinţa este aptitudinea centrală şi trăsătura caracteristică. Această accentuare asupra voinţei şi a impulsului ei către auto-realizare este trăsătura cea nouă în psihologia lui Augustin. Acest lucru este mai în accord cu utilizarea biblică, care nu ia în considerare termenii folosiţi--variaţiile duh, suflet, carne, inimă--ca şi părţi sau diviziuni ale omului, ci mai curând ca şi modalităţi prin care omul se exprimă. În acest sens foloseşte Augustin în mod general „voinţă”.      

          NATURA ŞI CONSECINŢELE PĂCATULUI

            Faptul că omul era pus la probă implică faptul că el putea să păcătuiască şi astfel să piardă părtăşia cu Dumnezeu. Acest lucru s-a întâmplat de fapt când Adam a ales iubirea de sine, esenţa tuturor păcatelor. Aici Augustin accentuează natura voluntară a păcatului, punându-l nu pe seama unei baze naturale ci a uneia etice. Viaţa omului consta în comuniunea cu Dumnezeu, aşa că păcatul său a făcut ca viaţa să-i fie ruptă de sursa ei de existenţă şi susţinere în Dumnezeu. În acest mod omul a fost adus sub dominaţia unei necesităţi rele: omul nu-şi mai poate realiza destinul sau voinţa adevăratul bine. 

            Din moment ce pentru Augustin esenţa păcatului stă în despărţirea de Dumnezeu, binele suprem şi sursa vieţii, era normal ca păcatul să fie privit ca o privare, şi nu ca un adaos adus vieţii ci ca o sustragere de la ea. El foloseşte ilustraţia unei plante în care încetarea vieţii înseamnă descompunere. Pentru noi, cu ideile moderne din bacteriologie, descompunerea nu înseamnă doar simpla lipsă de viaţă, ci înseamnă şi prezenţa agenţilor de dezintegrare sub forma unor bacterii care preiau rolul de a descompune materia organizată. Aşadar doctrina lui Augustin conform căreia răul este doar privarea de bine, şi nu dispune de o realitate metafizică, este supusă unei obiecţii deschise serioase că are de-a face numai cu aspectul metafizic al păcatului, şi nu cu moralul şi eticul, şi aşadar nu face dreptate caracterului pozitiv al păcatului în practică.

            Dar luând urma păcatului, nu după solicitările simţurilor, ci a iubirii de sine, Augustin se află pe un teren mai sigur când învaţă că printr-o cădere interioară, în care omul a substituit dragostea pentru Dumnezeu cu dragostea de sine, solicitările simţurilor au putere asupra vieţilor noastre. Prin părăsirea lui Dumnezeu, sufletul a devenit părăsit de Dumnezeu, şi armonia interioară a naturii umane a fost pierdută. Aceasta a pregătit calea pentru senzualitate, sau solicitările simţurilor, arătate în sensul ruşinii care a intrat imediat în senzualitatea primilor noştri strămoşi.

            TRANSMITEREA PĂCATULUI

Este destul de evident că Augustin nu este clar sau consistent în vederea sa cu privire la transmiterea păcatului. Câteodată el vorbeşte ca şi cum păcatul ar fi fost transmis printr-o unitate misterioasă a rasei, insinuând că toţi am fost prezenţi în individul Adam astfel încât toată rasa a fost un singur om care a păcătuit. Câteodată vorbeşte despre aceasta mai mult în sensul realiştilor moderni ca şi când păcatul lui Adam a stricat materialul naturii noastre, iar natura coruptă îi strică pe cei cărora le este împărtăşită. Alteori, el se mulţumeşte să o explice doar prin termeni de ereditate. Dar peste tot el insistă că Adam a transmis atât vina cât şi stricăciunea  ataşată acesteia urmaşilor săi. A fost nevoie de teologii perioadei post-Reformă pentru a explica transmiterea păcatului în termenii  relaţiei federale sau de legământ în care se afla Adam cu Dumnezeu în numele întregii rase, astfel că atunci când capul legământului a căzut, el a tras toată rasa după el. Această idee este centrală pentru Teologia Legământului în ansamblu, deoarece principiul ei de bază este că din moment ce omul a fost ruinat printr-un reprezentant, omul poate fi restaurat printr-un reprezentant.

            Augustin nu-şi face nici o iluzie, totuşi, cu privire la prejudiciul adus naturii noastre de către păcat. A adoptat vederea înaltă referitoare la starea originală a omului, la fel cum a adoptat şi întunecata vedere a a stării lui decăzute. În timp ce recunoaşte că sufletul nu a pierdut toată percepţia relaţiei lui primare cu Dumnezeu, şi nici nu a încetat să suspinet după El, el susţine că omul nu mai are puterea de a realiza adevăratul sfârşit al fiinţei lui, dar că prin ignoranţă şi obicei rău el se afundă mai mult în mod constant în robie. Pentru Augustin, cât şi pentru noi, ‘depravarea totală’  însemna că păcatul l-a afectat pe om în totalitate în natura sa astfel încât nici un element sau aptitudine nu poate fi eliminată din condiţia sa decăzută.

            Nicăieri, susţine Augustin, nu se poate vedea mai clar dauna făcută de păcat naturii umane ca în sfera voinţei omului. În timp ce Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu voinţă liberă, Adam şi-a folosit voinţa pentru a păcătui, aşa că aptitudinea voinţei este deteriorată. Voinţa ca şi simplă aptitudine el a diferenţiat-o de consimţire care este produsul şi expresia întregii noastre naturi. Aptitudinea voinţei este considerată de el ca fiind neutră din punct de vedere moral,  sensibilă la înclinaţiile şi poruncile naturii, un simplu anemoscop (giruetă, om schimbător), cum se exprimă el, gata să fie întors în orice direcţie de către vântul care bate din inimă. Deoarece Căderea a îmbolnăvit şi a pervertit natura umană, voinţa sa trebuie să acţioneze în direcţia indicată de natura sa. Acest lucru implică faptul că voinţa omului este înrobită de o natură rea; o natură coruptă îşi foloseşte voinţa în mod corupt. Ce s-a ales, aşadar, de voinţa liberă a omului? Încă este liberă, răspunde Augustin, să ducă la îndeplinire dorinţele naturii, dar din moment ce natura este coruptă, voinţa omului este liberă să facă doar răul. Omul şi-a pierdut posse non peccare, libertatea de a nu păcătui.  Astfel voinţa liberă a omului serveşte la păcătuit, dar nu serveşte la făcut bine decât dacă şi până atunci când natura este schimbată şi voinţa este eliberată prin harul lui Dumnezeu.

            Augustin nu este, totuşi, un determinist fizic sau metafizic în sensul în care se crede de unii a fi. El recunoaşte că din punct de vedere psihologic omul este liber în limita capacităţii sale şi este cauza eficientă a răului făcut de el. Deşi omul are o alegere liberă el optează pentru o cale perversă. În acest sens Augustin foloseşte fraza: „voinţa este liberă, dar nu eliberată”. Pierderea libertăţii de către om îşi are rădăcinile în caracterul său moral.

            Este îndoielnic dacă în toate acestea Augustin face dreptate completă voinţei omului ca şi aptitudine care poate acţiona fie în armonie fie în opoziţie cu natura. Poate să nu asculte ceea ce îi dictează inima, chiar şi în omul neregenerat. Ceea ce îi lipseşte unei accentuări cuvenite în învăţătura sa este că aptitudinea voinţei a participat la ruina generală a naturii omului (ar fi fost ciudat dacă aceasta, dintre toate aptitudinile sale, a scăpat) şi că voinţa nu este înrobită şi îmbolnăvită, câştigată de partea păcatului şi exercitându-şi consimţirea  în direcţia păcatului. În alegerea dintre bine şi rău, nu mai rezistă presiunii inimii din partea răului deoarece propria-i înclinaţie este în acea direcţie.

            RESTAURAREA  HARULUI  DIVIN

            În acest context al unei voinţe înrobite introduce Augustin doctrina sa despre har, doctrina asupra căreia dintre toţi ceilalţi el a aruncat cea mai mare lumină, se spune că Augustin a înlocuit dualismul metafizic al materiei şi duhului, atât de familiar gândirii greceşti, cu dualismul etic şi religios al păcatului şi harului. Ar fi corect să spunem că el recunoaşte în har răspunsul divin la inabilitatea omului. Însuşi Augustin nu a putut să piardă din vedere îndatorirea faţă de harul lui Dumnezeu care i-a ridicat viaţa din mocirla păcatului şi a impurităţii. În timp ce harul constă în mod cuvenit în toate formele de ajutor divin, pentru Augustin a constat în mod particular din operarea interioară a Duhului lui Dumnezeu--’o putere internă şi secretă, minunată şi inexprimabilă’--prin care omul este făcut o creatură nouă şi păstrat într-o stare de mântuire. Lui Augustin îi place să reprezinte acest har ca fiind în esenţă scrierea legilor lui Dumnezeu în inima noastră atfel că se pare de aici încolo ca alegerea şi dorinţa noastră. Astfel arată el că harul nu prejudiciază voinţa liberă, ci lucrează la ea pentru a o elibera şi apoi lucrează prin ea când este eliberată. Concepţia lui Augustin cu privire la harul lui Dumnezeu în reînnoirea voinţei şi restaurarea ei la adevărata ei libertate găseşte expresii concise în rugăciunea sa: ’Dă ce ai poruncit, şi porunceşte voia Ta’.   

            Când Augustin ajunge să discute agenţii harului, în special botezul, doctrina sa cu privire la har intră în conflict cu doctrina sa despre Biserică, şi deşi nu leagă acordarea harului de orânduirea botezului, el susţine totuşi că nimeni nu poate fi mântuit dacă nu a fost botezat. Pentru noi, esenţa evanghelismului, în opoziţie cu sacerdotalismul, este că sufletul poate avea acces direct la Dumnezeu fără a folosi nici un agent, deşi recunoaştem că agenţii sunt meniţi să fie canale pentru har. În ciuda acestei scăpări, Augustin nu a fost sacerdotalist, căci nimeni nu a fost mai anti-eclesiast în sensul că el a făcut ca tot ce ţine de mântuire să vină de la Dumnezeu şi să depindă numai şi numai de Dumnezeu. Într-adevăr, aşa cum s-a arătat în mod frecvent, teologia lui despre har, corect înţeleasă, avea în ea acel lucru care a distrus chiar această concepţie a transmiterii mecanice a harului. Nu e prea mult spus, aşa cum precizează B.B.Warfield, că dacă Augustin nu a fost primul dintre reformatori, teologiei lui Augustin despre har îi datorăm Reforma şi emanciparea spiritului uman de la robia meşteşugului preoţesc şi de la dependenţa de meritele omului. Ştim că doctrina sa despre har a fost luată în posesie de Luther şi a constituit baza teologiei Reformei.

            Contribuţia lui Augustin la doctrina despre om a fost nu numai un avans mare al gândirii Bisericii în veacuri mai îndepărtate, şi baza pe care teologii secolului al şaisprezecelea urmau să-şi formuleze doctrina, dar prin trăsăturile ei principale rămâne doctrina distinctivă despre om până în ziua de astăzi. Odată cu venirea erei ştiinţifice, omul a fost discutat în alte contexte; în relaţia sa cu viaţa naturală din jurul lui, ca în biologie; în relaţie cu legile care guvernează existenţa lui naturală, ca în fizică; în relaţie cu mediul lui social, ca în sociologie; dar a fost lăsat la latitudinea revelaţiei creştine să aducă lumină asupra omului în relaţie cu Creatorul lui. Acesta a fost punctul de vedere al lui Augustin, şi încă este punctul de referinţă al antropologiei creştine.

BOOKS FOR FURTHER STUDY
B. B. Warfield, Studies in Tertullian and Augustine (O.U.P., New York, 1931).
J. Laidlaw, The Bible Doctrine of Man (T. & T. Clark, 1905).