Muzica Bisericească

de Daniel Branzei

http://barzilaiendan.wordpress.com/2007/06/08/muzica-bisericeasca

Care este cea mai lunga cartea a Bibliei? Care carte a Bibliei consta numai in cintari si imnuri? Raspunsul la ambele intrebari este: cartea Psalmilor.

Muzica este unul din darurile de mare pret pe care ni le-a facut Dumnezeu. Ea face sa ne vibreze intreaga fiinta, pina in cele mai tainice strafunduri. Muzica este poezia inimii, dupa cum si poezia este muzica ratiunii. Ea ne inlesneste exprimarea unor stari de exceptionala inaltare sufleteasca, ne pune la dispozitie o cale de comuniune cu Duhul lui Dumnezeu si ne stringe intr-o comunitate care marsaluieste spre cer impreuna in cadenta cintarilor comune.

Muzica are in ea o putere care se manifesta asupra inimii, asa cum a demonstart-o cintarea lui David aplicata ca terapie pentru imparatul Saul (1 Sam. 16). Una din putinele realitati pe care le stim de pe acum despre viata vesnica din cer este ca ea se va desfasura pe un fond plin de “muzica.”

Din primele zile ale bisericii, cintarea psalmilor, a cintarilor de lauda si a cintarilor duhovnicesti a fost parte integranta in serviciul de inchinaciune (Efes. 5:19, 1 Cor. 14:26; Col. 3:16; Iacov 5:13). Unele din scrisorile adresate de apostolul Pavel bisericilor de atunci contin fragmente din textele unor astfel de cintari (Filip. 2:6-11; 1 Tim. 3:16; Efes. 5:14; Col. 1:15-20). Este de remarcat ca toate aceste fragmente de cintari sunt scurte, foarte pline de teologie Christica, veritabile proclamatii ale crezului bisericii crestine primare.

Multi lideri crestini au supranumit departamentul muzical al Bisericii “ministerul de razboi.” Muzica din cadrul unui serviciu divin spune cel mai mult si mai bine despre ce fel de oameni se inchina in acea Biserica. Titusi, luptele fraticide nu sunt o binecuvintare. Cred ca se face prea multa “muzica” pe aceasta tema. La urma urmei, in Biblie, desi se aminteste in multe locuri de cintari, nu gasim nici o singura nota muzicala! oare nu este si acesta un semn ca singura conditie care face muzica acceptabila pentru inchinaciunea crestina este ca ea sa fie facuta “in duh si in adevar”?

Melodii in noapte

Intr-unul din cele mai timpurii documente extrabiblice care descriu viata crestinilor, Plinius, un autor roman, ii scrie imparatului Traian despre crestinii din Roma:

(Ei) “obisnuiesc sa se intilneasca intr-o anumita zi, inainte de ivirea zorilor, cinta un imn lui Christos, zeul lor, si se leaga printr-un legamint solemn sa nu savirseasca nici o fapta rea …”

Cintari pe texte biblice

Primii crestini obisnuiau sa foloseasca drept text al cintarilor portiuni din textul Bibliei, cautind sa imite astfel celebrele “cintari” din Vechiul Testament: cintarea Mariei la trecerea Marii Rosii (Exod 15:1-18), cintarea lui Moise (Deut. 32:1-43) si cintarea Mariei (Luca 1:46-55). Noua “cintari” de felul acesta, numite si “canticle” sunt folosite si astazi in inchinaciunea Bisericii Greco Ortodoxe.

Problema instrumentelor muzicale

In afara de folosirea lor in cadrului serviciului de inchinaciune, cintarile au fost folosite de crestini si la nunti sau inmormintari. In acest context, unii episcopi cu autoritate teritoriala au recomandat ca melodiile cintate la biserica sa inlocuiasca si acasa cintecele instrumentale si lumesti. Din cauza ca muzica instrumentala era folosita foarte mult in procesiunile de la templele pagine si la inchinaciunea de la Templul evreiesc, unii crestini au fost de parere ca muzica crestina din serviciile publice ar trebui cintata fara instrumente. Ei au spus ca Imuzica instrumentala a fost caracteristica unui stadiu al copilariei spirituale in care s-au aflat copiii lui Dumnezeu in vechime (un punct de vedere impartasit mai tirziu si de reformatorul John Calvin). Unii au mers chiar mai departe, cautind sa interzica folosirea instrumentelor si in muzica practicata in afara serviciilor bisericii.

Mult, mai tirziu, intre secolele VII si X, orga a fost acceptata in serviciul divin de inchinaciune, migrind astfel (impreuna cu folosirea ceremoniala a luminarilor si a tamiiei) de la ceremoniile curtii imparatesti, la ceremoniile bisericesti.

Razboiul corurilor

Muzica are abilitatea de a patrunde la inima, chiar si atunci cind predicile “intra pe o ureche si ies pe cealalta.” Unii dintre opozantii doctrinelor Nou Testamentale au intuit aceasta mai repede decit liderii bisericii si au inceput sa foloseasca melodiile pentru propagarea crezului lor. In secolul IV, Arie (Arius) a raspindit o doctrina conform careia Isus Christos nu ar fi fost de fapt co-etern cu Tatal, ci doar una din creaturile Sale. Scrierile sale au fost condamnate vehement la citeva concilii, iar invataturile lui au fost interzise in biserici. Lipsit de acces in arena academica, Arius a gasit o alta cale pentru a ajunge la masele mari de oameni simpli. El a ales sa-si aseze ideile lui eretice pe melodii foarte placute. In zilele de inchinaciune si in zilele de sarbatoare, arienii se intilneau in locurile publice din Constantinopol si cintau pina noaptea tirziu cintecele lor “antifonale” (o anumita tehnica muzicala) si anti crestine. Melodiile simple erau invatate foarte usor de ascultatori, fie ca imbratisau sau nu invataturile ariene.

Unul din episcopii teritoriali, Chrizostom, s-a temut ca fredonarea melodiilor i-ar putea duce pe oameni, fara sa-si dea seama, spre imbratisarea ereziei, asa ca a organizat, cu sprijinul imparatesei Eudoxia (nume tradus prin “credinta cea buna”), procesiuni nocturne in care, la lumina tortelor si luminarilor, erau purtate pe strazile orasului cruci si alte simboluri, si se cintau melodii pe teme crestine. Uneori, cind cele doua grupuri rivale de “cintareti” se intilneau (mai mult sau mai putin “intimplator”), se lasa cu ciomageala, cu tras de par si chiar cu varsare de singe. Aceste “batalii ale corurilor” sunt exemple istorice care atesta formidabila putere pe care o are muzica in influentarea directiei spirituale pe care o apuca poporul.

Un interludiu prelungit

In secolul VI, papa Grigore I a implementat in biserica catolica o reforma muzicala ce avea sa influenteze viata bisericii apusene timp de nu mai putin de o mie de ani. Sub patronarea lui, a fost deretata drept muzica “bisericeasca” doar “cintul gregorian”, o interpretare caracterizata printr-o linie melodica simpla, austera, lipsita de armonie sau polifonie (mai multe voci). Cintul gregorian nu respecta o anumita masura muzicala si interzicea folosirea oricarui instrument. Efectul produs asupra ascultatorilor era unul straniu, mistic, din alta lume. Numai barbatii aveau voie sa cinte. Era muzica pentru preoti si pentru coruri de calugari, nu pentru cintari comune in biserica.

Istoria a pastrat pentru Refroma privilegiul reintroducerii cintarii comune in biserica. John Hus a fost deschizatorul de drum care a alcatuit, in limba boemiana, cea dintii carte de cintari pentru crestini. Reformatorul german, Martin Luther, el insusi un muzician, a fost de parere ca muzica poate deveni un instrument misionar foarte puternic pentru raspindirea mesajului Evangheliei: “Voi inalta din toata inima acest dar pretios pe care ni l-a dat Dumnezeu in arta muzicala … Muzica trebuie socotita secundara doar Cuvintului lui Dumnezeu. Prin puterea ei, toate simtamintele umane sunt rascolite si puse in miscare.”

Luther a scris cel putin 37 de cintece. Cel mai celebru dintre ele, “Cetate tare-i Dumnezeul nostru), este supranumit “Imnul de razboi al Reformei.” Cintecele aparute in miscarea reformata au directionat inchinaciunea spre Christos, nu spre fecioara Maria, cum se intimplase pina atunci in liturghiile medievale si au inlocuit cintul gregorian barbatesc din limba latina cu cintari comune cintate in limba tuturor oamenilor din biserica respectiva. De la Reforma incoace, muzica bisericeasca a cautat sa urmareasca miscarile muzicale contemporane si continua sa reprezinte o parte foarte importanta din serviciile de inchinaciune ale bisericilor.

Charles Wesley a folosit in adunarile sale citeva melodii preluate din tavernele si salile de opera ale Londrei. John Calvin a angajat doi compozitori seculari ai zilei pentru a-si pune teologia pe muzica. Regina Angliei a fost intr-atit de scandalizata de “melodiile vulgare” ale calvinistilor incit le-a poreclit “serenade de Geneva.”

Cintecele considerate astazi “traditionale” au fost la vremea lor criticate si categorisite drept “scandaloase.” Cind partitura melodiei “O noapte preasfintita” a fost raspindita intiia data, George Weber, dirijor al Catedralei Mainz, a caracterizat-o drept “o vulgara scamatorie, lipsita de orice fel de sentiment sau caracter crestin.” Chiar si “progresivul” Charles H. Spurgeon a privit cu scepticism unele melodii noi ale timpului, melodii pe care le veneram astazi.

Probabil ca cel mai greu de crezut este ca pina si celebra “Aleluia” a lui Hendel a fost criticata la inceput de majoritatea crestinilor de atunci si etichetata drept “plina de teatralism si de vulgaritate.” I se imputa mai ales faptul ca nu are suficient mesaj, ci repeta de mai mult de o suta de ori cuvintul “Aleluia”!

De fapt, intreaga traditie a cintarii comune in adunare, atit de draga evanghelicilor contemporani, s-a strecurat cu foarte mare dificultate in serviciile noastre divine. A existat o vreme cind bisericile baptiste considerau cintatul melodiilor in biserici drept “lumesc.”

“Meritul” introducerii cintarilor comune in serviciile divine baptiste ii este atribuit lui Beniamin Keach, un pastor baptist din secolul saptesprezece. Profitind de faptul ca tuturor copiilor le place muzica, Beniamin Keach a inceput sa-i invete sa cinte pe texte crestine. Entuziasmul copiilor a fost insa repede potolit de temperarea parintilor. Credinciosii s-au impotrivit spunind: “cintatul in biserica este complet strain inchinaciunii evanghelice.”

Necazul cel mare a inceput insa atunci cind pastorul Keach a incercat sa faca intreaga biserica din Horsley Down sa cinte cintari comune. Prin anul 1673, singurul lucru pe care-l obtinuse a fost sa aiba ingaduinta ca biserica sa cinte un “imn” dupa serviciul de Cina Domnului (adunarea a fost “induplecata” de suportul biblic aflat in textul din Marcu 14:26). A trebuit insa ca pastorul sa faca o pauza si sa ingaduie celor ce se opuneau cintarii sa paraseasca sala de adunare. Dupa alti sase ani, in 1679, biserica a acceptat sa ingaduie cite o cintare “comuna” la toate serviciile speciale “de multumire.” Dupa inca paisprezece ani, biserica a fost de acord sa integreze “cintarea comuna” in toate serviciile ei divine. Hotarirea nu a fost nici atunci acceptata de toti. Douazeci si doi de membrii din adunarea lui Beniamin Keach au plecat sa formeze o adunare “in care nu se cinta.” Moda cintatului s-a raspindit insa repede la foarte multe alte biserici. “Biserica in care nu se cinta” s-a vazut silita sa accepte si ea noua practica atunci cind, la chemarea unui nou pastor acesta a facut din cintarea comuna conditia principala a venirii sale. Este clar ca poti uneori intirzia schimbarea, dar nu o poti opri la nesfirsit.

Exista o muzica “duhovniceasca”?

In “cacofonia” muzicala de astazi, multi se intreaba: Ce fel de muzica trebuie ingaduita in biserica? Exista o muzica “crestina”? In ce limite putem folosi muzica vremii?

In multe biserici se spune: “Trebuie sa ne intoarcem la “radacinile noastre, la muzica din vechime, la cartea de cintari.” Sunt curios la ce fel de muzica “din vechime” se gindesc astfel de frati? Trebuie sa ne intoarcem la “cintul gregorian”? Nu cumva trebuie sa revenim la radacinile muzicii evreiesti? Majoritatea nu se gindesc sa se intoarca la aceste “radacini”, ci s-ar multumi sa revina la muzica de acum cincizeci sau o suta de ani.

Unii cred ca acele “cintari” mentionate in Coloseni 3:16 sunt genul de “imnuri” cintate in ultima suta de ani in biserici. Adevarul este insa ca nimeni nu stie ce fel de “cintari” existau in biserica primara. stim insa ca acei crestini trebuie sa fi cintat o muzica adaptata instrumentelor si culturii din acea vreme. Cum pe atunci nu existau inca piane si nici orga, muzica cintata in biserica primelor secole n-a fost in nici un fel asemanatoare cu muzica bisericeasca de azi.

In cartea Psalmilor citim despre servicii de inchinare si de lauda in care erau intrebuintate tobe, chimvale, trimbite, tamburine, alaute si instrumente cu coarde. Mie mi se pare ca muzica lor trebuie sa fi semanat cu muzica “contemporana”, de care se pling unii astazi!

Este indeobste cunoscut ca, in dorinta de a traduce Biblia latina in germana vorbita de popor, Martin Luther a colindat pietele si a cules cuvintele cele mai simple din vorbirea cotidiana. Nu la fel de cunoscut insa este faptul ca acelasi Luther a cautat sa “rascumpere” piese muzicale de mare circulatie, atasind texte crestine unor melodii foarte “populare” (unele cintate chiar “la o halba de bere”).

Desi nu se pot da “decrete” papale ca in Evul Mediu, liderii bisericilor de astazi ar trebui sa selecteze din muzica asa zis contemporana exact acea muzica ce poate fi imaginata ca fiind cintata impreuna cu Domnul Isus si cu apostolii.

Muzica este de multe feluri. Exista o muzica adresata pornirilor “animalice” din noi si o alta muzica menita sa ne “inalte” spre dimensiunile divinitatii. “ntre aceste extreme se afla muzica potrivita sa ne exprime trairile noastre din viata de fiecare zi: dragostea, entuziasmul, angoasa, durerea, bucuria biruintei si agonia esecului. Parerea mea este ca in masura in care toate acestea exprima si trairile unui caracter crestin, muzica poate fi calificata drept “buna”, drept “crestina.” Unele din subtitlurile psalmilor ne fac sa credem ca anumite melodii din lirica laica de atunci au fost folosite chiar si in psalmodierea de la Templu (Psalmul 56: “Se cinta ca “Porumbel din stejari departati”; Psalmul 69: “De cintat ca si “Crinii”; Psalmul 80: “De cintat ca si “Crinii marturiei”).

Traind in Los Angeles, America, am ocazia sa fiu uimit de diversitatea de genuri muzicale folosite in bisericile etnice. Este ca si cum biserici din toata lumea si-ar fi trimis reprezentantii la un urias festival muzical crestin. Bineinteles ca cea mai predominanta este, pentru fiecare grup etnic, muzica “populara” specifica: indiana, evreiasca, ruseasca, vietnameza, coreiana, etc. Factorul unificator il constituie muzica specifica tarilor care ne-au transmis miscarea “reformei”: muzica corala germana, engleza, americana, norvegiana. Se intilneste inca persistenta muzicii liturghice catolice si ortodoxe, dar au aparut si genuri noi (gospel, soul, folk crestin, muzica specifica negrilor, etc).

Felul in care cinta o biserica spune foarte mult despre starea spirituala a ei. Nu neaparat “genul de muzica” practicat, ci “starea inimii celor care cinta”, atitudinea si angajamentul lor in cintare. La o cercetare atenta, singura “inchinaciune” acceptata in Noul Testament are definitia urmatoare: “in Duh si in adevar.” Asta nu selecteaza “genul” de muzica, ci “genul de inchinatori” placuti Domnului. Cit de intristat trebuie sa fie Duhul Sfint cind aude in adunari anunturi de genul: “Sa ne ridicam si sa cintam o cintare ca sa ne mai dezmortim putin” …

Unul din pastorii pe care-l respect mult a rezolvat problema muzicii in biserica lui printr-un sondaj de opinie. El i-a rugat pe membrii bisericii sa scrie pe un buletin de vot ce fel de muzica ascultau in majoritatea timpului, la lucru, in masina, acasa, etc. I-a rugat sa nu se limiteze doar la “casetele” inregistrate cu muzica bisericeasca.” Genul de muzica ales de majoritatea membrilor bisericii “in timpul liber” a fost decretat “acceptabil” pentru genul de muzica practicat in biserica. Pare o masura “radicala”, dar eu cred ca aceasta este o cale foarte inteleapta de identificare a muzicii “potrivite” pentru o anumita biserica. Oamenii de la tara nu trebuie fortati sa asiste la o muzica “liturgica” renascentista, si nici oamenii de la oras nu trebuie “scandalizati” cu melodii cu iz de muzica “populara.”

Putem folosi muzica necrestina animalica “la moda”, ca mijloc de evanghelizare si de stabilire a unei comunicari cu “generatiile pierdute” de astazi? Raspunsul ar trebui sa fie un categoric “NU”. Coardele sufletului nostru sunt asemanatoare unei claviaturi de pian. Pot cinta la ea si Dumnezeu si … diavolul! Este datoria noastra sa hotarim cui ii dam voie sa ne atinga … “clapele.”

sus