Aparitii editoriale la Radio Vocea Evangheliei

“Ce nume i-ai da copilului tau nenascut ?”
* documentar, partea a 2-a -

Reporter:
- Ce ati simtit atunci cand ati fost in spital cu avortul de acum 2 ani si jumatate?

Doamna Mirela:
Eram foarte stresata, am avut o stare psihica foarte proasta, inclusiv starea sanatatii in general s-a inrautatit, si ma gandeam uneori c-am sa mor in urma acestui avort. Pe de alta parte, ma apasa faptul ca trebuie sa omor un copil. Era in ajunul sarabatorilor de iarna si ma gandeam la pruncii ucisi de Irod, ma gandeam ca se apropie copilul si eu trebuie sa recurg la acest fapt. [continuare]

"LINIE TELEFONICA CRESTINA PENTRU COPII"

Ioan Ciobota, reporter:
Biserica Aletheia din Timisoara desfasoara un proiect intitulat "LINIE TELEFONICA PENTRU COPII" L-am intrebat pe Razvan Duminica, coordonatorul acestui proiect, despre ce este vorba.

Razvan Duminica:
Timisoara este un oras mare, si la fel ca in intreaga tara, valorile moral-crestine au fost pervertite, iar societatea va suferi tot mai mult de pe urma acestor lucruri, asa ca vrem sa prezentam Evanghelia copiilor si familiilor lor, astfel incat sa crestem o generatie aproape de Dumnezeu. [continuare]

Un extraordinar documentar despre avort
“Ce nume i-ai da copilului tau nenascut ?”

• documentar, partea I –
• Realizat in anul 1999 pentru Radio Vocea Evangheliei – Timisoara
• Difuzat initial de Radio Vocea Evangheliei - Romania, prin statiile Timisoara, Sibiu, Oradea, Suceava, Cluj-Napoca, Bucuresti [continuare]

"Viata fara Dumnezeu este ca o caricatura nereusita"…

Radu Cletiu

…sau un alt fel de Pygmalion. Radu Cletiu, caricaturist de renume, are o multime de diplome nationale si internationale. A debutat in anul 1980 in Revista URZICA. A fost invitat sa realizeze caricaturi la emisiunea "Duminica in familie" de Mihaela Radulescu. A colaborat la Jurnalul National, cu Marius Tuca si Dan Diaconescu. [continuare]

“ACEASTA  ESTE  LUCRAREA  PE  CARE  MI-AI  ÎNCREDINŢAT-O!”

 articol de Codruţa Irimia, Timisoara

“-  Priveşte Stăpâne!  Aceasta este lucrarea pe care mi-ai încredinţat-o!  Pe masă este planul pe care l-ai scris cu mâna Ta;  sunt anexate şi promisiunile pe care le-ai făcut oamenilor începând cu Adam şi Eva.  Inainte să îţi arăt Edificiul, îţi sunt dator cu câteva explicaţii:  După harul pe care mi l-ai dat, eu, ca un arhitect înţelept, am început să pun temelia, dar pentru că eram totuşi începător ţi-am cerut ajutor şi mi l-ai dat în Fiul Tău;  El s-a dezbrăcat de hainele Cerului, făcându-se asemenea mie şi a luat chip de rob, jertfindu-se pe Sine pentru ca temelia să fie solidă…Mi-ai spus să clădesc, dar aveam nevoie de oameni, de o echipă cu care să lucrez.  In scurt timp am fost gata să clădesc pentru că oamenii veniseră - unii aveau studii de specialitate, alţii erau simpli muncitori, dar entuziasmaţi;  unii erau buni oratori (i-am făcut şefi de echipă), alţii critici buni;  unii buni motivatori, alţii pragmatici şi punctuali, unii cu prezenţă de spirit, alţii spirituali, unii tineri, alţii mai în vârstă!...Cei mai buni!!!

Le-am dat instrucţiunile şi libertatea să clădească…Când am trecut pe la ei după un timp, situaţia se complicase deoarece materialele de construcţie erau foarte diferite.  O parte a Edificiului era din aur, argint şi pietre scumpe şi mulţi oameni au venit să îl vadă, dar datorită razelor puternice ale mândriei care se reflectau, nu puteau să vadă nimic…Alţii au folosit fân şi trestie, care au fost spulberate de vântul îngrijorărilor şi temerilor, iar alţii au folosit lemnul care a fost ars de focul poftelor.

Cuprins de supărare i-am concediat aproape pe toţi…Am înţeles atunci că mândria duce la cădere, că slava oamenilor este trecătoare, că înţelepciunea acestei lumi este o nebunie înaintea Ta…Am înţeles cu durere că planul pe care mi l-ai dat era un Templu în care trebuia să locuiască Duhul Tău, iar lucrarea pe care mi-ai dat-o era CRUCEA…şi pentru ca Edificiul să rămână în picioare, meşterii trebuiau sa folosească ca şi material de construcţie DRAGOSTEA…Astfel, meşterii cu care am reuşit până la urmă să clădesc Templul, chiar dacă nu sunt perfecţi, sunt îndelung răbdători, plini de bunătate, fără invidie, fără mândrie şi laudă deşartă, cu o conduită cuviincioasă, blânzi, iubitori ai binelui, susţinători ai adevărului, altruişti…pentru că DRAGOSTEA suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate…Acesta este Templul Tău care nu se va prăbuşi niciodată!

-  Bine robi buni şi credincioşi…intraţi în Impărăţia Mea!!!

-  Dar noi, Doamne?  N-am făcut noi atâtea în Numele Tău?

-  Plecaţi de la Mine! Nu vă cunosc!“

VICTORIE... INCHINARE... RESPONSABILITATE

 articol de Codruţa Irimia, Timisoara

Ziua este pe sfârşite...In tabăra israeliţilor, femeile pregătesc cina, copii părăsesc locul de joacă, îndreptându-se fiecare spre cortul familiei...câţiva bărbaţi mai schimbă în linişte impresii în urma celor întâmplate.  Ultimele zile nu au fost tocmai uşoare.  O înfrângere şi treizecişişase de morţi.  Toţi erau consternaţi pentru că Dumnezeu le promisese această ţară şi nu înţelegeau de ce ultimele evenimente nu se potriveau promisiunii...Din nou păcatul...lăcomia lui Acan...Fiecare a participat la omorărea lui Acan şi a familiei acestuia...De aceea liniştea din tabără era parcă un amestec de durere, teamă dar şi eliberare...

Undeva în afara taberei, într-un loc retras,  Iosua cuprinde cu ochii minţii trecutul, prezentul şi viitorul.  ‘Am trecut cu ei Iordanul ca pe uscat, fiecare dintre ei a participat la cucerirea Ierohonului, am văzut puterea Lui Dumnezeu în minunile arătate şi totuşi au îndrăznit să nu respecte poruncile Lui Dumnezeu...şi nu omul de rând, ci unul dintre oamenii de război, respectaţi şi cu situaţie materială bună...  Oare ce să mai aştept de la ceilalţi care poate nu înţeleg planul Lui Dumenzeu cu acest neam ?...  Trebuie să mă îndrept din nou spre cetatea Ai, spre acei militari care mi-au omorât treizecişişase de oameni.  Oare vom învinge ?!’

Si Domnul a zis Lui Iosua :  ‘Nu te teme şi nu te înspăimânta !’  Ia cu tine pe toţi oamenii de război, scoală-te, suie-te împotriva cetăţii Ai.  Iată, am dat în mâinile tale pe împăratul din Ai şi pe poporul lui, cetatea lui şi ţara lui’.

Dacă aş fi fost în locul lui Iosua, mulţmită de răspunsul din partea Domnului aş fi coborât în cort şi aş fi dormit liniştită ştiind că Domnul poartă de grijă.  Iosua însă ia aminte la fiecare detaliu dat de Dumnezeu şi îl duce la îndeplinire.  Fiecare om de război îşi are rolul lui.  Fiecare grup îşi are locul, timpul şi sarcina bine precizate...Unii pândesc, alţii înaintează, nici măcar unul nu stă degeaba ci participă la înfăptuirea victoriei...Si au învins !  De data aceasta au respectat întocmai ce le spusese Domnul.  Victoria nu le-a ‘înfierbântat’  minţile încât să uite consecinţele păcatului.

In urma acestei victorii, israeliţii au ridicat un altar pentru a-şi prezenta jertfele lor Domnului, moment în care tuturor israeliţilor le-au fost reamintite în mod solemn RESPONSABILITAŢILE LOR, pentru a nu se îndepărta de la calea pe care îi aşezase Dumnezeu.

Privind la Iosua 8, prezentul, trecutul şi viitorul parcă mă bombardează cu amintiri şi întrebări nu tocmai confortabile : situaţii de viaţă care ar fi putut deveni victorii, dar am neglijat timpul de pregătire, victorii după care mi-am uitat responsabilităţile, refuzul de a sta ‘la pândă’ sau ‘a înainta în mijlocul văii’ deoarece teama a fost prea puternică sau confortul prea plăcut.

Iar acum, unde sunt ?  Alături de oamenii de război... ?  In cetatea Ai ?  Pe muntele din apropiere ?  In vreun adăpost confortabil?

ODIHNA... ÎŞI  ARE  TIMPUL  EI

articol de Mitica Irimia, Timisoara

“…..Mâine urmează o zi mare.  Sunt cel mai tânăr din familia mea, dar mâine împlinesc 18 ani şi o să îmi sărbătoresc majoratul.  Poate devin bărbat.  Aştept asta de câteva săptămâni.  Tata este obosit deoarece munceşte din greu toată ziua.  Nu este uşor aici, însă este un loc în care avem de toate...

....Au trecut aproape 2 ani de când nu am mai scris în jurnal.  Nu am apucat încă să îmi sărbătoresc majoratul deoarece a trebuit să părăsim locul unde stăteam şi am plecat chiar în seara aceea.  In ultimii 2 ani am trecut prin multe, a fost greu, însă tata mi-a promis că peste câteva zile vom ajunge într-o ţară mai frumoasă, care va fi a noastră,  şi după ce ne vom aranja o sa pot să îmi sărbătoresc majoratul.  De fapt, chiar ne-am urcat pe un munte şi am văzut ţara aceea...Chiar că este frumoasă...Tata spune că este ţara pe care ne-a promis-o Dumnezeu.

...Au mai trecu 38 de ani...Sunt cel mai bătrân din familia mea...Am ajuns din nou pe muntele unde am stat cu tata...Acum eu sunt şeful familiei...Peste câteva zile vom fi în ţara aceea,  la casa noastră şi o sa pot şi eu să îmi sărbătoresc majoratul...

...Am reuşit, ne-am aranjat la casa noastră...In sfârşit putem şi noi să ne odihnim după atâta timp de umblat.  Au început pregătirile în familia noastră.  Femeile fac de mâncare, copii împodobesc casa şi  se joacă pe iarbă, printre copaci (că de nisip s-au săturat)...Si toate aceste pregătiri se fac pentru mine...mâine îmi sărbătoresc majoratul !

...In sfârşit am reuşit să îmi fac timp să scriu în jurnal...Au trecut 3 ani de când nu am mai scris...Sunt pe front.  O parte dintre ai noştri încă mai au nevoie de ajutor...Cred însă că în curând vor reuşi şi ei să se aşeze la casa lor.  Generalul spune că în 2-3 săptămâni vom cuceri şi ultima cetate, apoi ne vom putea întoarce la casa noastră...Abea aştept...Mi-e dor să stau cu ai mei şi dacă mă ajută Dumnezeu îmi sărbătoresc şi majoratul ...” 

Poate cam aşa ar fi arătat o frântură din jurnalul unuia dintre fii lui Ruben, Gad sau Mănase care erau la vârsta adolescenţei atunci când au plecat din Egipt şi pe care îi regăsim alături de Iosua, pe malul Iordanului, după ce familiile lor erau deja în ţara promisă, la răsărit de Iordan.

In situaţia respectivă, probabil că nevoia cea mai mare a lor era nevoia de odihnă.  Insă ei au făcut o promisiune, aceea de a-i ajuta şi pe ceilalţi să intre în ţara promisă, să intre în odihna promisă de Dumnezeu.

Si uite aşa constatăm că nici măcar când este vorba de odihnă nu putem fi egoişti.

Si totusi, ce este odihna? 

In principiu, odihna presupune două lucruri : a te opri de la a face ceva  şi apoi a face altceva complementar, care să te ajute să te deconectezi de la ce faci în mod uzual.

De aceea dacă ai o viaţă statică, a face sport este odihnă. Dacă eşti sportiv profesionist, dacă descarci vagoanele în gară sau dacă eşti pădurar, atunci a citi o carte poate fi o modalitate bună de odihnă.

Dacă în mod uzual te odihneşti, înseamnă că atunci când vrei să te odihneşti ar trebui să munceşti.

De obicei, noi suntem egoişti, gândurile şi faptele noastre nu sunt atât de nevinovate pe cât am vrea să pară, dorim să ne controlăm propria viaţă şi ne îngrijorăm atunci când nu ştim ce ne aduce ziua de mâine.  A ne odihni înseamnă a ne opri de la aceste lucruri şi a alege să ne încredem în Dumnezeu, să îl lăsăm pe El să ne controleze viaţa.  Consecinţa va fi ca vom putea să ne bucurăm de acea odihnă divină, ştiind ca Dumnezeu are totul sub control. 

Odihna îşi are timpul ei.  Odihna divină există tot timpul, însă doar într-un loc anume: în prezenţa Lui Dumnezeu.  Odihna divină este singura odihnă care oricât ar fi de multă nu ne face nici un rău.  Orice altă odihnă care se cronicizează se numeşte lene sau odihnă de veci.