Media

Interviu – Acea tragedie… cand parintii mei au divortat – Ligia Seman

LIGIA SEMAN

A avut loc acea tragedie… cand parintii mei au divortat. Mi-aduc si acum aminte de durerea cumplita pe care o traiam atunci. Eram in fata judecatorului si el ne intreba, pe mine si pe sora mea: ‘La cine vreti voi sa ramaneti, la mama sau la tata?’ Iar noi raspundeam: ‘La amandoi, la amandoi!’

Era un strigat al disperarii sufletului nostru de copil. Acel strigat al disperarii sufletului meu de copil nu a fost ascultat de cei mari. si atunci ceva s-a prabusit in mine.

Am devenit un copil traumatizat care priveam cu jind la copii care aveau langa ei o mama.

Mi-aduc si-acum aminte de acele scene: figura disperata a mamei, cum intindea bratele dupa noi, cum tanjeam si eu dupa imbratisarea ei…

Aveam impresia ca sunt singura pe lume, ca nu s-a scris vreodata despre copii suferinzi din pricina alegerilor gresite ale parintilor, ca eu copilul care eram asa de indurerat trebuie sa scriu, sa spun lumii intregi sa nu mai repete greselile acestea, care aduc atatea lacrimi.

Refugiul in arta scrisului nu schimba nimic in interiorul meu. Eram tot mai trista, retrasa, neputincioasa de a ma integra in societate.

Bratele Lui, cu a caror dulceata si alin incepusem sa ma familiarizez, aduceau nespus mai multa duiosie, gingasie si siguranta decat ar fi facut-o bratele mamei mele, dupa care sufletul meu tanjise.

Tatal meu, in felul lui disperat de a actiona, m-a pus intr-un colt, mi-a pus cutitul la gat si mi-a spus: ‘Daca nu te lasi de Cristos am sa te omor!’

Cand tatal meu era cu un cutit in mana deasupra mea, eram gata sa-mi dau viata pentru Cel care si-a dat si El viata pentru mine.

Am si acum in fata ochilor acea scena: acea pagina de caiet in care cerneala se amesteca cu lacrimile care nu mai conteneau sa curga din ochii mei… si mama rupea pagina cu pagina, ma lovea peste degete, iar eu plangeam… voiam sa nu mai plang, dar nu ma puteam abtine.

Fugeam de mama ca si cum ar fi fost un dusman… si ea ramanea in urma noastra tipand de durere, cu parul negru ravasit si cearcane mari in jurul ochilor de atata plans si suferinta…”

Am incercat chiar sa ma sinucid, desi eram doar o adolescenta. Ajunsesem sa ma gandesc ca viata nu mai are nici un sens.

Ligia Seman este scriitoare, autoarea romanelor „Handicapul constiintei”, „Funiile dragostei” si „Tragedie si triumf”.

Reporter:
- Doamna Ligia Seman, titlurile romanelor dumneavoastra parca vorbesc despre un subiect comun. Tind sa cred ca exista undeva… se simte undeva subiectul durere.

Ligia Seman:
- Am fost al 14 copil in viata al parintilor mei. Inainte de a veni eu pe lume, parintii mei nu se intelegeau prea bine si de aceea mama mea a facut 13 avorturi.

Nu-mi aduc aminte din acei ani decat de ultimele zile cand mama mai era in casa noastra. Era la inceputul clasei I. Stateam amandoua la acelasi birou, iar ea imi dadea peste maini, atunci cand eu greseam cate o litera sau un bastonas. Parca am si acum in fata ochilor acea scena: acea pagina de caiet in care cerneala se amesteca cu lacrimile care nu mai conteneau sa curga din ochii mei… si mama rupea pagina cu pagina, ma lovea peste degete, iar eu plangeam… voiam sa nu mai plang, dar nu ma puteam abtine.

Cand nu implinisem 7 ani, iar sora mea avea 4 ani, a avut loc o tragedie in viata mea. Parintii mei au divortat. ?mi aduc si acum aminte de durerea cumplita pe care o traiam atunci. Eram in fata judecatorului si el ne intreba si pe mine si pe sora mea: „La cine vreti voi sa ramaneti, la mama sau la tata?” Iar noi raspundeam: „La amandoi, la amandoi! si la mama si la tata!”

Era un strigat al disperarii sufletului nostru de copil, dar acest strigat nu a fost ascultat de cei mari. Atunci ceva s-a prabusit in mine.

Am ramas la varsta de 6 ani doar cu tatal meu si cu surioara mea care avea 4 ani. N-a fost usor. Am devenit un copil traumatizat care priveam cu jind la copii care aveau langa ei o mama. Eu, in loc sa am o mama si un tata, il aveam doar pe tatal meu si pe bunica mea, dar loc de mama tot nu ne-au putut tine…

Inainte de a divorta parintii mei, am fost un copil puternic. Mi-aduc aminte ca-mi placea sa ma iau la intrecere cu toti ceilalti copii si luptam cu orice chip sa fiu mai tot timpul ‘prima’ – ma cataram prin totii copacii si nu-mi era frica…

In urma acelor traume datorate tragediei din familia mea, putin cate putin am inceput sa-mi pierd increderea ca as mai putea fi o invingatoare.

Dupa ce parintii mei au divortat, mai venea cateodata mama la noi in locul in care stia ca ne jucam, eu si surioara mea. Ne aducea dulciuri. Dar tatal meu, pentru ca ne iubea prea mult si ii era teama sa nu ne piarda, ne invatase ca trebuie sa fugim de ea.

Mi-aduc si-acum aminte de acele scene: figura disperata a mamei, cum intindea bratele dupa noi, cum tanjeam si eu dupa imbratisarea ei, cum doream sa ma ospatez din dulciurile pe care ea ni le aducea… si totusi cum fugeam de ea. Fugeam de ea ca si cum ar fi fost un dusman… si ea ramanea in urma noastra tipand de durere, cu parul negru ravasit si cearcane mari in jurul ochilor de atata plans si suferinta…

Pentru ca am fost un copil sensibil, toate aceste trairi au pus amprente pe sufletul meu in decursul anilor M-am trezit in adolescenta neputincioasa de a ma integra in societate. Nu aveam aproape deloc incredere in mine.

Adeseori ma retrageam in camera mea, la biroul acela de care erau legate singurele amintiri cu mama de pe vremea cat inca mai eram impreuna. Mi-amintesc ca atunci cand eram trista din pricina ca tatal meu ma pedepsea, puneam capul pe masa si plangeam mult. Mama mea demult nu mai exista in gandurile mele.

Acolo, la biroul acela, mi-aduc aminte ca am luat pentru prima data un caiet in mana si am inceput sa-mi fac planuri. ?n acele clipe m-am gandit pentru prima data: daca nu am cui sa impartasesc durerea mea, am sa scriu despre ea si aceasta va fi descarcarea mea emotionala.

Reporter:
- Din nefericire, o foarte mare parte dintre copiii de astazi cresc in familii monoparentale, in familii cu un singur parinte, deoarece parintii au divortat. Din pacate, multi cititori inteleg toate acestea pentru ca au trecut prin astfel de drame sufletesti.

Ligia Seman:
- Spunea Linda Dillow, autoarea cartii „Partenera creatoare”: „Cel mai important lucru pe care-l poate face o mama pentru copii ei este sa-l iubeasca pe tatal lor, iar cel mai important lucru pe care tatal poate sa-l faca pentru copiii sai este s-o iubeasca pe mama copiilor. Un copil poate fi iubit atat de mama cat si de tata, dar daca acestia nu se iubesc unul pe celalalt, copilul are un puternic sentiment de nesiguranta”

?n decursul anilor am putut vedea diferenta intre ceea ce a insemnat o familie monoparentala in care am crescut eu si un camin in care domneste pacea si dragostea. Despre sotul meu, Timotei pot sa spun ca este cel mai minunat dar pe care mi l-a dat Dumnezeu pe pamant dupa darul mantuirii.

Privind la dezvoltarea emotionala corecta a fetitelor noastre, Ruth-Diana si Rebeca, la puterea lor de a lupta si de a fi invingatoare, noi putem vedea clar diferenta intre ele si ceea ce eram eu, copil crescut intr-un mediu necrestin si care a suferit consecintele rupturii unei familii.

Reporter:
– Experienta dumneavoastra de viata, experienta de copil si starile acelea emotionale negative pe care le-ati trait si-au pus amprenta asupra dezvoltarii emotionale. Care a fost momentul cand ati debutat in literatura?

Ligia Seman:
- Am debutat in viata literara scriind poezie la cenaclul literar “Lucian Blaga” din Hunedoara. Aveam 14 ani, in 1985.
Atunci vedeam sensul existentei mele intr-o viitoare cariera literara. ?n sfarsit, credeam ca gasisem o activitate prin care sa reusesc sa estompez durerile trecutului. Mi se parea ca in imparatia cuvintelor gasisem un sens al existentei mele, dar nu era asa. Era doar arta. Erau doar poeti si scriitori.

Mi se repeta mereu ca am sansa de a ajunge departe intr-o cariera literara, ceea ce mi se parea nemaipomenit atunci. Visurile acestea insa si refugiul in arta scrisului nu schimbau nimic in interiorul meu. Eram tot mai trista, retrasa, neputincioasa de a ma integra in societate.

Am incercat chiar sa ma sinucid, desi eram doar o adolescenta. Ajunsesem sa ma gandesc ca viata nu mai are nici un sens. Pana intr-o zi.

La varsta de 14 ani, mergand la o biserica neoprotestanta, L-am cunoscut pe Cristos. Sufletul meu ranit, lipsit de iubirea materna, era avid de iubire. Cand am fost pentru prima data intr-o biserica neoprotestanta, am vazut ca oamenii aceia ?l iubeau cu adevarat pe Cristos si ca totodata se iubeau unii pe altii.

Dar mama mea era din neam de preoti ortodocsi. ?mi spuneau despre asta rudele ei, spuneau ca nu e bine sa aleg aceasta cale noua. Dar tocmai aceasta cale, adica Hristos, aducea vindecare ranilor trecutului meu. Bratele Lui, cu a caror dulceata si alin incepusem sa ma familiarizez, aduceau nespus mai multa duiosie, gingasie si siguranta decat ar fi facut-o bratele mamei mele, dupa care sufletul meu tanjise.

Mi se descoperise Dumnezeu cu frumusetea Lui, cu singura iubire statornica si atotcuprinzatoare din Univers. Cum sa renunt la ea, cand am cautat-o atat de mult timp si atat de deznadajduit ?

Dar, pentru ca eram in vremea comunismului si tatal meu era educat in spirit ateist, s-a aratat foarte ostil hotararii mele. Ma iubea foarte mult si avea impresia ca toate visurile lui cu privire la viitorul meu se prabuseau. Cand eu am hotarat sa aleg aceasta cale, mi-aduc aminte de o scena trista care mi-a marcat viata.

Intr-o seara, dupa ce am fost la biserica, tatal meu tocmai pentru ca ma iubea si avea impresia ca din cauza ca l-am ales pe Cristos viitorul meu este umbrit, in felul lui disperat de a actiona, m-a pus intr-un colt, mi-a pus cutitul la gat si mi-a spus: „Daca nu te lasi de Cristos am sa te omor!”

Acum, desi au trecut peste 20 de ani de atunci mi-aduc aminte atat de clar acea scena. ?mi zvacnea inima in piept. Mana parintelui meu era deasupra mea. ?mi aduc aminte ca in acele momente, de dragul lui Cristos, cand tatal meu era cu un cutit in mana deasupra mea, eram gata sa-mi dau viata pentru Cel care si-a dat si El viata pentru mine.

Reporter:
– Ati scris si cu ura fata de acele traume prin care ati trecut? Sau, odata cu momentul cunoasterii lui Cristos, a intervenit si momentul vindecarii de tot ce insemna trecut?

Ligia Seman:
– Nu, n-am scris niciodata cu ura. Dar, dupa ce l-am primit pe Cristos a trebuit sa renunt si la cenaclu, cu toate ca mi-a fost foarte greu. A trebuit insa sa iau aceasta hotarare deoarece Dumnezeu era total exclus din literatura din acea vreme si nu doar atat – pentru ca traiam in vremea vechiului regim, se stia ca pentru a ajunge in varful piramidei trebuia neaparat sa-ti folosesti talentul si in scopul de a compune “ode” conducatorului si patriei si eu nu as fi putut sa fac acest compromis.
Scriitorul care era coordonatorul cenaclului nostru m-a intrebat: „Cum sa renunti la toate acestea, la cariera literara, cand ai asa multe sanse? si pentru ce,” imi spunea el, “sa ajungi la incultii aceia!?” Nu mi-a fost deloc usor. Am iesit din biroul acela cu ochii in lacrimi, dar cu inima plina de pace si cu simtamantul ca eram o biruitoare – reusisem sa renunt de dragul lui Hristos la ceea ce nu crezusem vreodata ca as avea puterea sa renunt.

Dar planul lui Dumnezeu era cu totul altul. Printre primele carti crestine publicate dupa revolutie a fost o carte a pastorului Petru Lascau – “Pasi spre lumina”. Citind prefata acestei carti conceputa de fratele Iosif ton, Dumnezeu mi-a vorbit intr-un mod cu totul special. Citez un pasaj: “Ne aflam la momentul intoarcerii poporului roman spre spiritualitate, spre crestinism. Chemam tanara generatie de credinciosi evanghelici sa indrazneasca sa se avante in creatia literara. Dupa decenii de intuneric si de urat in literatura, este timpul ca noi, cei ce ne-am format la lumina Cuvantului lui Dumnezeu sa aducem din nou frumusetea in literatura.”

Reporter:
- Este Domnul Isus Cristos o prezenta reala, este o persoana cu care comunicati in fiecare zi? Sau este doar o notiune, un principiu, un surogat care sa va umple durerile sufletului?

Ligia Seman:
- Din momentul in care eu L-am cunoscut, Isus Cristos a devenit pentru mine cea mai minunata Fiinta din univers. Isus Cristos este prezent cu mine in fiecare dimineata, de cand deschid ochii si pana seara tarziu. El a promis celor care il urmeaza ca va fi cu ei in fiecare zi, in fiecare clipa, pana la sfarsitul veacurilor.

Asa cum spune in „Cantarea Cantarilor”, El este Preaiubitul inimii si eu cred ca fiecare om este creat in asa fel, incat sa aiba nevoie de iubirea lui Cristos, de prezenta Lui si totodata el sa se daruiasca lui Cristos. Dumnezeu a dat totul din iubire pentru noi, a dat pe Fiul Sau si nu esti implinit decat daca dai si tu totul.

Reporter:
– La final, cum v-ati descrie? Cu titlurile romanelor semnate Ligia Seman eu v-as descrie: “Un handicap al constiintei, care a cunoscut tragedia si triumful si care a fost legata de Cristos cu funiile dragostei.”

Ligia Seman:
- Cartea „Funiile dragostei” are un motto. Este un verset din Osea: „V-am tras cu legaturi omenesti, cu funii de dragoste”. A fost o zi in viata mea in care Dumnezeu m-a tras cu funiile dragostei Lui.

Puteam sa ma impotrivesc acestor funii ale dragostei Lui, dar, daca m-as fi impotrivit, acele funii m-ar fi ranit si toata viata mea ar fi continuat sa fie o rana, o viata cu handicapuri interioare. N-as fi cunoscut vreodata calea de la tragedie spre triumf, n-as fi avut sansa de a-i putea ridica si incuraja pe altii prin scrierile mele.

Daca eu m-as fi impotrivit acelor funii ale dragostei cu care Dumnezeu ma tragea spre El, pentru binele meu, pentru implinirea mea, atunci as fi luptat impotriva scopului pentru care am fost creata.

Profetul Ieremia spune “paganii isi irosesc durerile”, dar acei care sunt crestini, care L-au primit pe Cristos si care merg in aceeasi directie cu voia lui Dumnezeu, in directia funiilor dragostei cu care sunt trasi de El, acei oameni transforma durerile trecutului si le folosesc pentru a fi mai sensibili fata de nevoile semenilor, mai gingasi fata de problemele lor, devin plini de intelegere si mila, stiu cum sa incurajeze, sa ridice pe altii, sa dea solutii.

In Apocalipsa ni se spune: “Si a fost deschisa o alta carte, care este cartea vietii. si mortii au fost judecati dupa faptele lor, dupa cele ce erau scrise in cartile acelea.”

Cartile care au cu adevarat valoare vesnica sunt acelea pe care mana Marelui Maestru le scrie pe tablita inimii noastre. Viata noastra poate fi cea mai valoroasa opera de arta, manuscrisul divinitatii sau poate fi produsul propriilor noastre ganduri, alegeri si actiuni. Cele mai marete lucruri pe care le putem face pe pamant nu sunt neaparat lucrurile spectaculoase: a scrie carti, a invata pe altii, a fi in fata… Spectaculos in ochii lui Dumnezeu este dragostea, si ea inseamna multe fapte facute in umbra, pe langa care poate oamenii trec indiferenti si insensibili, dar penelul Marelui Maestru consemneaza si rasplateste.

Reporter:
Dragii nostri cititori, se pare ca nu exista casa sau nu exista suflet in care sa nu fie o durere, de un fel sau de altul.
Poate si dumneavostra treceti prin ceea ce inseamna dureri ale constiintei, poate ati cunoscut in viata tragedie sau triumf si aveti nevoie de dragoste. Domnul Isus Cristos este singurul care va poate oferi dragoste adevarata si El este singurul care nu se schimba ieri, azi si in veci.

Interviu – Esti o valoare in ochii lui Dumnezeu – GABRIELA POVIAN

“Iubeam dansul, iubeam discotecile, iubeam barurile, imi placeau noptile petrecute cu alti tineri in pacatul curviei, in pacatul desfraului. Iubeam toate pacatele pe care tinerii le fac si pe care nu le considera pacate, pentru ca nici eu nu le consideram pacate. Era ceva ce-mi placea.”

“Cea prin care Dumnezeu a hotarat sa-mi dea viata a vrut sa faca avort, dar in acea vreme nu erau permise avorturile si atunci ea a decis sa nasca copilul, apoi sa-l abandoneze intr-un leagan, sa nu faca ea un avort prin care ar putea sa-i fie pusa viata in pericol.”

“Sa vina un om inaintea ta dupa 22 de ani si sa-ti spuna: ‘Uite, eu sunt copilul tau!’ ”

“Am avut sentimentul de siguranta. Am avut sentimentul ca in orice clipa, daca voi muri, voi merge in cer. Am avut sentimentul ca locul meu nu este aici. Locul meu este acolo in cer.”

“Nu puteam sa inteleg jertfa Lui pentru mine.”

“Stiu ca sunt preaiubita de Domnul si stiu ca Dumnezeu a luptat mult ca eu sa ma nasc.”

“Dumnezeu nu vrea un om pentru o religie, pentru un cult, pentru o confesiune. Dumnezeu vrea un om care sa semene cu El.”

“Vreau sa va spun ca sunteti o valoare in ochii lui Dumnezeu.”

Reporter:
- Ce ati face daca intr-o zi suna cineva la usa si va intreaba pur si simplu, sec, daca-l cunoasteti pe Domnul Isus Cristos si daca n-ati vrea sa-l primiti in inima dumneavoastra ca Domn si Mantuitor? Acest lucru i s-a intamplat Gabrielei Povian.
Gabriela are 29 de ani, lucreaza ca educatoare la Leaganul de copii, este casatorita cu Sorin, iar fiica lor se numeste Andrada.

Gabriela Povian:
- Am ramas foarte uimita de intrebare pentru ca nimeni nu-mi mai pusese o astfel de intrebare. ?n cateva cuvinte mi-a vorbit despre Domnul Isus si despre Dumnezeu, apoi mi-a spus: “Daca vrei sa mergi in cer, Domnul Isus trebuie sa locuiasca in inima ta. Tu trebuie sa-l primesti pe El ca Domn si Mantuitor in inima ta.”
Duhul Domnului m-a cercetat si m-am rugat cu lacrimi in ochi, cu toata inima si cu toata sinceritatea.

Reporter:
– Ce ai intrebat si ce ai vrut sa afli mai mult despre Domnul Isus Cristos?

Gabriela Povian:
- Nu puteam sa inteleg jertfa Lui pentru mine. Am spus: “Dar de ce? Cum e posibil? Dumnezeu care m-a creat, de ce nu m-a facut sa fiu asa cum doreste El? De ce nu pot sa intru in cer asa cum sunt? De ce a trebuit ca El sa vina de acolo din cer si sa-si dea viata pentru mine?” Pentru mine a fost mereu o enigma lucrul acesta.

Reporter:
- “Ce dragoste de Dumnezeu, sa moara-un Rege-n locul meu.” Doar in crestinism se intampla asa ceva. ?n nici o alta religie a lumii, Dumnezeul religiei respective nu se da El ?nsusi jertfa pentru oameni.
De ce aveai nevoie de Dumnezeu in viata ta? Nu erai un om moral, cinstit, corect? Ce pacate te apasau astfel incat sa ai nevoie de Cristos in viata ta?

Gabriela Povian:
– Eram un om moral si cinstit, daca s-ar putea spune asa, dar imi era tare frica de moarte. Nu stiam ce se va intampla cu mine dupa ce voi muri.
Aveam 18 ani si ca orice tanar iubeam dansul, discotecile, barurile, imi placeau noptile petrecute cu alti tineri in pacatul curviei, in pacatul desfraului. Iubeam toate pacatele pe care tinerii le fac si pe care nu le considera pacate, pentru ca nici eu nu le consideram pacate. Era ceva ce-mi placea.

Reporter:
– Ce-au spus cei care te cunosteau? Este destul de ciudat acum, intr-o lume a libertatii sexuale totale, sa spui cuiva: “Nu este corect sa traiti asa, trebuie sa traiti moral, trebuie sa traiti o viata de sfintenie pentru ca asa ne cere Dumnezeu.” Pare o nebunie!

Gabriela Povian:
– Exact, pare o nebunie. si pentru mine parea in acele vremuri. Ai atins un punct foarte important. Mi-era foarte frica de reactia celor din jurul meu, deoarece ma simteam importanta in grupul meu de tineri cu care umblam si imi era foarte frica de parerea lor.

Reporter:
- Din nefericire, de multe ori tinem cont de parerea grupului din care facem parte si nu tinem cont, in primul rand, de parerea lui Dumnezeu despre viata noastra.

Gabriela Povian:
- Din nefericire, chiar daca in acel moment il primisem pe Domnul Isus in inima mea, din pacate, pentru urmatorii 5 ani de zile, mi-am vazut de treaba mea mai departe.
Am fost aproape de Dumnezeu, m-am simtit acceptata, m-am simtit pentru acele momente copilul lui Dumnezeu, dar a doua zi, venind viata peste mine, am ramas in aceleasi obiceiuri in care traiam, am ramas exact acolo, nu am fugit de acolo, nu L-am cautat mai departe pe Dumnezeu.

Reporter:
- Pur si simplu pare contra naturii la aceasta ora sa nu traiesti o viata de libertate totala. si este greu pentru un tanar si este greu si pentru cel care recomanda unui tanar sa traiasca o viata curata. Dar, Dumnezeu nu accepta jumatati de masura.
Probabil nu a acceptat nici in continuare cei 5 ani petrecuti de tine in acelasi fel de traire. Vroiai sa fii si cu Dumnezeu si cu Diavolul, dar nu puteai sa-i impaci pe amandoi.

Gabriela Povian:
- In acesti 5 ani, Dumnezeu a avut privirea indreptata asupra mea. Eu sunt un copil infiat, si ca multi alti copii din anii ’70 nascuti la fel ca si mine, n-am avut o copilarie usoara.
Cea prin care Dumnezeu a hotarat sa-mi dea viata a vrut sa faca avort, dar in acea vreme nu erau permise avorturile si atunci ea a decis sa lase copilul, sa-l abandoneze intr-un leagan, sa nu faca ea un avort prin care ar putea sa-i fie pusa viata in pericol.
Ii multumesc lui Dumnezeu pentru aceasta frica pe care i-a dat-o pentru ca pot sa marturisesc ca Dumnezeu a luptat ca eu sa ma nasc. Imi place mult Psalmul 139. stiu ca sunt preaiubita de Domnul si stiu ca Dumnezeu a luptat mult ca eu sa ma nasc.

Reporter (pentru cititoarele acestei carti):
- Draga noastra, poate te gandesti chiar acum sa mergi sa faci un avort astazi sau maine, poate ai o sarcina pe care nu ti-ai dorit-o si de care vrei sa scapi.
Dar gandeste-te, s-ar putea ca peste 20 sau 29 de ani cineva, undeva, intr-o carte, la un radio sau la o televiziune, sa marturiseasca despre tine ca nu ai facut avort. Gandeste-te si opreste-te inaintea lui Dumnezeu de la un gand pe care Diavolul ti l-a sadit in minte: sa mergi sa faci un avort, sa omori un copil.
Gabriela, ai incercat sa iei legatura cu parintii tai?

Gabriela Povian:
– Pe tatal meu nu-l cunosc. Nu stiu nici macar cum se numeste. Cand am gasit-o pe mama si am stat de vorba cu ea, la inceput a refuzat, probabil de frica. O inteleg.
Sa vina un om inaintea ta dupa 22 de ani si sa-ti spuna: „Eu sunt copilul tau!”
O inteleg si vreau sa marturisesc ca numai Dumnezeu a fost cel care mi-a dat putere sa o iert. Am fost foarte suparata pe ea si am avut foarte multe motive sa o urasc, dar Dumnezeu nu a lasat acea ura in inima mea. Prin puterea mea nu as fi putut face asa ceva.
Apoi am mers la scoala Biblica “Cristos pentru Romania” din Timisoara si acolo eram uimita ca toti acei tineri se rugau, cantau si-L slaveau pe Dumnezeu. Asa ceva eu nu mai vazusem.
Ce-am simtit atunci? M-am simtit mica, m-am simtit pacatoasa. Am spus: „Doamne, nu merit sa fiu in locul acesta! Locul acesta este prea sfant pentru mine.”
Spuneam: „Doamne, daca s-ar despica pamantul si as intra in el, cred ca ar fi foarte bine.” Mi-a fost rusine. Mi-am vazut efectiv viata mea, mi-am vazut modul meu de a trai si mi-am dat seama ca nu este deloc asa cum vrea Dumnezeu.
Mi-am adus aminte de ceea ce ii promisesem lui Dumnezeu, mi-am dus aminte ca-L invitasem pe Domnul Isus in inima mea dar in tot acest timp, de fapt, il dadusem afara din inima mea.

Reporter:
– L-ai invitat in inima ta, dar l-ai pus undeva in ‘camara’, acolo, sub niste rafturi, sub niste borcane si n-ai vrut sa mai afli de El niciodata. Cam asa se intampla.
Dar Dumnezeu, atunci cand Domnul Isus Cristos intra in inima noastra, vrea sa preia El controlul total, vrea sa fie El stapanul casei, sa fie El stapanul inimii noastre. Sa nu mai conducem noi pentru ca atunci cand conducem noi conducem prost si mergem spre sant, de obicei.

Gabriela Povian:
- Pana atunci am avut ocazia sa vad ca-mi condusesem viata cu propriile mele maini si si fusese gresit.
Ii multumesc lui Dumnezeu ca sotul meu a stat alaturi de mine si tot Dumnezeu mi-a dat intelepciune sa-l aleg pe el ca sot. Inainte cu o luna ca noi doi sa ne casatorim, eu ma hotarasem clar: „Doamne, te voi urma! Doamne voi merge pana la capat. Voi face legamantul pana la capat cu tine.”
M-a apasat foarte tare povara pacatului acesta, deoarece traiam in curvie cu el, fara sa fim casatoriti. Dupa ce ne-am casatorit ma simteam indreptatita sa-i spun lui Dumnezeu: „Doamne, dar acum eu sunt casatorita, eu nu mai curvesc!”

Reporter:
- Dumnezeu se poarta cu noi ca un tata care-si iubeste copii. Nu neaparat ca si tatal tau, care a ales sa te lase intr-un leagan si sa te abandoneze acolo. Gabriela, botezul tau in apa a fost un pas greu pentru tine. De ce?

Gabriela Povian:
- Spuneam: „Doamne, toate le pot face, dar sa ma bag in apa aceea, chiar nu pot. Nu pot. Mie mi se pare imposibil.”
si Dumnezeu iarasi mi-a vorbit, intr-un mod personal, mie, ca eu sa inteleg, printr-un vis. Era un vis in care am vazut sfarsitul lumii, focul, lumea fugea, eram speriata. La un moment dat ramasesem doar eu singura, in fata unui pamant parjolit. M-am asezat in genunchi si am spus: “Doamne, tocmai acum vine sfarsitul lumii, este sfarsitul vietii mele. Eu acum voi merge in iad pentru ca nu am facut ceea ce stiam ca trebuie sa fac. Ce se intampla cu mine?” Am auzit doar o voce care mi-a spus asa: “Du-te si fa ceea ce ai de facut!”

Reporter:
– Ce reprezinta botezul, la urma urmelor?

Gabriela Povian:
– Mie imi era foarte greu. Ce vor spune oamenii? Mi-era foarte greu sa ma prezint inaintea oamenilor si sa spun: “Uite, eu sunt pocaita, m-am botezat.” Pentru mine a fost, pot sa spun, pasul cel mai, cel mai, cel mai important, pentru ca am recunoscut inaintea tuturor oamenilor. Mi-am invitat prietenii si cunoscutii. Ma bucur pentru cei care au acceptat sa vina. si am spus in fata tuturor: “Da, eu Il primesc pe Domnul Isus in inima mea. Da, eu vreau sa fiu un copil al lui Dumnezeu.”

Reporter:
– A fost o declaratie publica a schimbarii care s-a petrecut in inima ta. A fost o recunoastere in mod public a faptului ca din acel moment apartii poporului lui Dumnezeu. Cum este viata ta acum?

Gabriela Povian:
- Sunt si bucurii, si intristari, si necazuri, dar altfel. Am sentimentul de siguranta. Am sentimentul ca in orice clipa, daca voi muri, voi merge in cer. Am sentimentul ca locul meu nu este aici. Locul meu este acolo, in cer.
Am inteles ca ceea ce vrea Dumnezeu de la fiecare om este ca orice om sa semene cu El. Dumnezeu nu vrea un om pentru o religie, pentru un cult, pentru o confesiune. Dumnezeu vrea un om care sa semene cu El.

Reporter:
– Nasterea din nou si relatia personala a omului cu Dumnezeu, inseamna pur si simplu o schimbare a felului de a gandi si intrarea intr-o relatie personala cu Dumnezeu.
Rugaciunea zilnica, studiul Bibliei, bucuria, partasia cu ceilalti membri ai bisericii este parte din viata noastra de zi cu zi.
Este ca si cum ar fi pasul de intrare intr-o scoala, intr-un liceu sau intr-o facultate. Urmeaza pregatirea. Dar ai trecut deja, esti deja in liceul sau in facultatea respectiva si o vei absolvi, dar ai intrat si stii ca nu mai esti afara. Deja stii ca esti acolo. Ai trecut de partea copiilor lui Dumnezeu.
La fel este dupa ce ai intrat in biserica lui Cristos, experimentand nasterea din nou, schimbarea mintii, a valorilor, a modului de a gandi si avand o relatie personala, o partasie zilnica cu Dumnezeu – esti deja intrata in poporul lui Dumnezeu.
Gabriela, printre cititorii nostri poate este cineva care a trecut prin aceeasi situatie ca si tine, a fost in pericol sa fie avortat sau cineva care vrea sa faca avort.
Sau poate sunt tineri care se lupta cu aceleasi pacate cu care te-ai luptat si tu si carora li se toarna in cap, de catre mass-media sau de catre anturaj, minciuna ca este normal sa traiesti in curvie, este normal sa traiesti in betie, este foarte bine sa consumi droguri, este foarte bine sa faci tot felul de pacate. Ce le-ai putea spune tuturor acestora?

Gabriela Povian:
- Vreau sa le spun este ca sunt o valoare in ochii lui Dumnezeu. Chiar daca cei din jur ii considera simpli oameni, vreau sa le spun ca ei au un pret extraordinar in ochii lui Dumnezeu. Viata este prea scurta si totodata prea valoroasa ca s-o pierdem in pacatele acestea trecatoare.
Mi-aduc aminte foarte bine ca si eu, dupa ce savuram aceste pacate la petreceri, in inima mea ramanea un gol. si golul acesta, dragii mei, numai Dumnezeu il poate umple. Numai Dumnezeu, pentru ca este locul Lui. El si-a lasat acolo un gol in inima noastra, pentru ca ea sa fie umpluta de El.

Reporter:
- Dragul nostru cititor, cu siguranta experimentezi si tu acest gol in inima ta. Nu-l vei putea umple cu absolut nimic, oricat vei incerca: bani, distractie, pacate, nimic, nimic, nimic.
Doar Cristos poate sa umple golul din inima ta. Cheama-l si tu pe El, chiar astazi in inima ta. Roaga-l sa devina El stapanul total, complet, absolut al vietii tale.
Nu-L invita in inima ta si apoi sa-l trimiti undeva intr-un colt, sub niste scari. Lasa-l pe El sa fie Domnul si Stapanul casei inimii tale.