baptist.ro

Pagină de Mărturisiri şi Lucrare

Mărturia unui fost lepros (I)

Modelat de Dumnezeu

Cred că Dumnezeu a început să-Şi folosească metodele Sale în modelarea fiinţei mele după planul Său, când aveam 12 ani. La vârsta aceea m-am îmbolnăvit de lepră şi am fost internat în spitalul de la Tichileşti. Acolo, mama mea, care era internată de mai multă vreme, bolnavă de aceeaşi boală, nu s-a bucurat deloc, dimpotrivă… Am înţeles mai târziu, în decursul anilor, că boala mea a fost un mare câştig, ca orice lucru de care se foloseşte Dumnezeu pentru a Se lăsa găsit de cei ce Îl caută.

Mama mea şi cu mine n-am înţeles atunci. Pentru ea, întâlnirea cu mine în acele condiţii a fost mai grea ca despărţirea de familie, cu mulţi ani în urmă…

Nici ea nu-L cunoştea pe Dumnezeu, nici eu. Dar între bolnavii de la Tichileşti exista un număr însemnat de credincioşi. De la o bătrână, sora Filoftea, am primit o Biblie. Eu nu puteam înţelege prea multe atunci, dar citind Cartea aceea, simţeam lucruri caudate: uitam de toate, nu mă mai durea nimic… Eram într-o altă lume.

Apoi, anii au trecut şi Cuvântul lui Dumnezeu părea că-mi ieşise din minte. Singura noastră manifestare creştină era ca a oricărui ortodox: mergeam, de sărbători, la biserică. În rest, ne vedeam de păcatele noastre de toate zilele, pe care le puteam făptui în Tichileşti. Aşa am trăit până la douăzeci şi şapte de ani, când m-am întors la Dumnezeu.

Şi atunci a fost o conjunctură deosebită: am făcut şi o boală de stomac, în urma căreia am fost internat… Mi-am promis ca la ieşire să merg negreşit la adunarea pocăiţilor. Şi aşa am făcut. În prima duminică am fost acolo la ora când ceilalţi se rugau. Am simţit că o mare putere mă constringe şi că trebuie să mă rog şi eu. N-am mai putut să tac, dar nici să vorbesc mai mult de un minut, două... Dacă aş fi continuat, acea putere m-ar fi topit, m-ar fi dezintegrat... Când rn-am oprit, eram ca după o luptă: sleit de putere şi transpirat peste poate. Am înţeles că avusese loc un întreg proces, că Dumnezeu schimbase ceva, şi că acel ceva era viaţa mea. “Doamne - m-am rugat - am fost un păcătos cu o viaţă stricată. Fă ca lucrurile din jurul meu, care mă influenţau, să nu mai existe pentru mine. Dacă vrei să pot urma descoperirea Cuvântului Tău, fă ca tot ce e rău, stricat, rnurdar, în jurul meu, să nu mai existe. Altfel, eu nu sunt capabil să mă opresc”. Din clipa aceea, Dumnezeu, în mila Sa, a făcut ca ceea ce mă conducea în trecut să nu mai aibă putere. Pot afirma că aceea a fost, cu adevărat, clipa unei reale întoarceri la Dumnezeu. Pentru că este imposibil pentru noi, oamenii, să modificăm prin voinţa proprie, educaţie, sau prin alte mijloace omeneşti, datele fundamentale ale caracterului nostru.

Apostolul Pavel scrie că acolo unde este mare păcatul, harul lui Dumnezeu se înmulţeşte pe masură. Am fost inconjurat cu dragoste de cei care-mi deveniseră fraţi. Am fost mereu mai des vizitaţi, în spital, de oameni ai lui Dumnezeu din alte parţi ale ţării. Cu timpul, am înţeles că trebuie să valorific noul meu statut, că trebuie să arăt cum lucrează Dumnezeu cu viaţa unui păcătos întors la El. N-am să uit niciodată cum Dunmezeu m-a ajutat să lupt cu boala, cu neputinţa fizică, sau cu sechele rămase după vindecare. Acum mă consider un om sănătos, ca toţi ceilalţi din jurul meu. Toate handicapurile, de toate felurile – neputinţele, boala, izolarea – au dispărut sub covârşitoarea bucurie a prezenţei lui Dumnezeu. Orice handicap fizic, orice privaţiune – oh, dacă oamenii ar înţelege asta ! – sunt trecătoare. Handicapul spiritual, lipsa lui Dumnezeu din viaţa noastră, acesta este adevăratul handicap, fiindcă ţine de veşnicie. Nu ştiu cum va arăta trupul slăvit. Sigur, atunci nu-mi vor mai lipsi mâinile şi picioarele. Dar dacă aici nu L-am avut pe Dumnezeu, handicapul acesta mă va urma în veşnicie.

Cu timpul, s-a născut in inima mea gândul să-mi întemeiez un cămin. Pot afirma că atunci când cei doi care se unesc Îl cunosc pe Dumnezeu, indiferent de condiţiile pe care le impune traiul în mijlocul atâtor necazuri omeneşti, căminul poate fi cu adevărat un colţ de rai. Şi am înţeles că pocăinţa reală şi permanentă este condiţia fără de care nu poate exista individ sau familie în stare fericită. Pentru că Dumnezeu lucrează în diversitate: când pocăinţa este reală şi profundă la nivelul fiecăruia, oricât ar fi de mare deosebirea dintre cei doi parteneri ai unei căsnicii, ei devin una. Dumnezeu realizează acea unitate în diversitate pe care nimeni altcineva nu o poate realiza. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceasta.

În viaţa de credinţă, însă, apar uneori momente de ispitire, anumite situaţii mai mult sau mai puţin dureroase ne fac să ne punem întrebări... Cam după opt sau nouă ani de la întoarcerea mea la Dumnezeu, m-am aflat într-o astfel de situaţie când m-am surprins întrebându-mă dacă sunt cu adevărat mântuit... A fost o luptă destul de lungă şi de grea. M-am confruntat cu mine şi cu alţii, încercând să alung nesiguranţa care mă rodea. Dar aveam să constat, exact când credeam că Dumnezeu este foarte departe de mine, că El era aşa de aproape ...! Dragostea Sa nemăsurată îmi stătea la dispoziţie. M-am rugat: “Doamne, dacă mai durează rnult starea asta de îndoială, eu voi fi un om distrus. Dumnezeu mi-a răspuns, asa cum numai El o poate face. Nu după multă vreme am suferit un accident: ne-am prăbuşit cu maşina, în urma unui derapaj, într-o prăpastie. După ce ne-am revenit şi am constatat că suntem teferi şi eu şi soţia, I-am mulţumit lui Dumnezeu acolo, pe loc. Atunci, după rugăciune, o voce m-a întrebat foarte clar: « Şi acum te îndoieşti că eşti copilul Meu ? » Iar miliţianul care a constatat accidentul a remarcat : « Am văzut mii de cazuri, dar ca să cădeţi într-o asemenea prăpastie, numaai piatră şi stânci, şi să nu aveţi nimic, nici măcar o zgârietură, nici dumneavoastră, nici soţia, nici maşina, e de neînchipuit ! V-a păzit Durnnezeu! » Atunci am putut exclama fericit: «Da, domnule, Dumnezeu ne-a păzit pentru că suntem copiii Lui!»

După un timp însă, ispita a revenit. Lupta a fost mai grea parcă decât prima dată! Satana căuta să mă doboare prin toate rnijloacele. Până acolo că îmi trimitea gânduri de sinucidere. Dar Îi mulţumesc lui Dumnezeu că soţia a fost cu adevărat ajutorul potrivit. Ea a fost de un mare sprijin, când sufletul meu avea nevoie. Atunci m-am hotărât să-L pun la încercare pe Dumnezeu. Aşa că I-am spus: «Doamne, sunt căsătorit de nouă ani şi nu am nici un copil. Tu ai spus că fiii sunt o binecuvântare. Dacă sunt cu adevărat copilul Tău, binecuvintează-mă cu un copil de parte bărbătească şi fă ca el să vină până în cel mult un an, din momentul acesta.» Iar Dumnezeu mi-a răspuns aşa cum nici nu visam: l-am primit pe Teofil şi apoi pe frăţiorul lui! Binecuvântarea Sa a fost mult peste măsura încercărilor prin care am trecut . Eu nu cerusem decât să-mi spună dacă e adevărat că sunt copilul Său, iar răspunsul a fost: “Adevărat, adevărat, zice Domnul” De atunci nu mai există nimic din ce-ar putea să mă mai facă să mă îndoiesc. Ar fi cu totul absurd să-L mai ispitesc eu pe Dumnezeu.

M-am dedicat lucrării între aceşti oameni care suferă. Ei cred că nu mai există şanse. Eu vreau să le arăt ca Dumnezeu a asigurat o salvare la care ei pot avea acces. Aşa s-a născut Misiunea dintre leproşii de la Tichileşti …

Deci trebuie să ne consacrăm fără rezerve. Acesta este semnul unei reale cunoaşteri a lui Dumnezeu. Relaţia permanentă cu Cuvântul Său, cu Scriptura, viaţa de post şi rugăciune şi trăirea în înţelepciunea dobândită ca urmare a descoperirilor lui Dumnezeu, acestea trebuie să caracterizeze un om credincios, indiferent dacă are sau nu mâinile şi picioarele anulate de lepră. Adevăratul handicap este lepra spirituală a necredinţei, a conplacerii încăpăţânate în cocina păcatului, în care nici fiul risipitor n-a rezistat.

Acesta este adevăratul handicap!

Acum vestesc Cuvântul Domnului între leproşii de la Tichileşti. Cei care, asemenea mie, cel de odinioară, au nevoie să afle ca şi ei pot fi copii ai lui Dumnezeu, că au o nădejde, că pot fi iubiţi.

(Va urma)

Roman NEDELCU, misionar pentru rezervaţia bolnavilor de lepră de la Tichileşti, Brăila.