baptist.ro

Pagină de Literatură Creştină

Pagina de Literatură Creştină este realizată de Ionatan Pirosca.

Există misionarismul artistic creştin?

De unde să o luăm şi unde să o punem ? Are vreun loc al ei arta, în ecuaţia pe care Dumnezeu o scrie pe (şi cu) ceea ce numim realitate şi care, neschimbată de mii de ani în esenţa ei, a fost, este şi rămâne câmpul de înfruntare între bine şi rău, între urât şi frumos, între adevăr şi minciună ? Noi înşine, unde ne situăm relativ la această problemă, şi cum ?

Văd totul cu ochiul unui biet poet. Nu spun că e înlăcrimat, nici că uneori tremurul genelor ascunde cutremurul lumilor. Văd totul dintr-un colţ mai mult sau mai puţin personal, din « colţul scurt » al propriei cunoaşteri şi experienţe, îngrijorat şi nu prea (întotdeauna, între o problemă şi soluţia ei caut să-L văd întâi pe Dumnezeu), dar cred că aş vrea să ştiu cum văd alţii.

Există, e adevărat, o justificare categorică, aceea a utilităţii actelor noastre, a clarităţii comunicării, există nevoia împărtăşirii cât mai elocvente a învăţăturii şi experienţei creştine. Nimeni nu incriminează în vreun fel stilul predicilor sau calitatea lor, nu acesta este obiectul prezentului articol. Sunt alţii, mult mai capabili să o facă. Avem campioni ai amvonului şi ai rostirii teologice pe care îi ascultăm, îi admirăm, îi preţuim. Nu fac şi ei un act de cultură ? Eu cred că da. Ca şi poeţii. Dar nu despre calitatea actului lor de cultură vreau să vorbesc.

Toţi misionarii care se pregătesc să pătrundă cu învăţătura creştină în spaţii culturale necunoscute se văd obligaţi să se acomodeze, mai întâi, cu specificul locurilor unde îşi propun să lucreze, tocmai pentru ca roadele muncii lor să fie cât mai bogate. De ce am neglija, aşadar, propria noastră cultură şi arta, ca o componentă impotantă a ei? Spaţiul propriei limbi, nu poate fi un «teren de misiune»?

În 1994 apărea prima mea carte de poezii, «Cu faţa la cruce». Era rodul bucuriei întoarcerii către valorile mântuitoare ale crucii şi încercarea mea de a mărturisi, într-o limbă specială, aceea a poeziei. Nu afirm că era ceva deosebit, pentru poezia românească, era însă, pentru subcultura evanghelică unde încercam să-mi înscriu demersul şi pe care îmi propuneam să o reprezint.

Scrisul meu atunci era, ca formă, orientat către soluţiile moderne, tenta de nou şi inovaţie nelipsindu-i. Nu mică mi-a fost mirarea (şi nu numai a mea) să constat că această carte era pur şi simplu respinsă, în multe locuri şi de mulţi creştini, fiindcă «asta nu-i o carte creştină!»

Abia atunci am înţeles că nu va fi deloc uşor, că a folosi limba română altfel decât se înţelege îndeobşte poate constitui, dacă nu un păcat, măcar o impietate. Aşa am întrezărit fenomenul… El există, se manifestă şi face victime. Este cel puţin o formă de intoleranţă pe care un sociolog ar putea-o explica mai bine. Este cantonarea în căldicelul sigur al comodităţii gândirii noastre şi respingerea fără argumente a tot ce e nou, chiar dacă e nou doar la nivel formal, ca manifestare culturală.

Apoi, e contraproductiv şi denotă cel puţin o crasă lipsă de viziune a unor lideri religioşi (care uneori chiar îşi văd periclitate poziţiile confortabile!) să ignore cu bună ştiinţă realizările acelora cu alte daruri decât cel de a predica sau conduce o biserică, deşi prestaţia acestora se impune în domeniul în care se manifestă, nutrind admiraţie, respect şi preţuire în cadrul societăţii implicit pentru sistemul de valori pe care îl reprezintă, ca şi liderul respectiv, de altfel. Nu mai vorbesc de sprijin sau promovare !

Întrebarea care se ridică şi care necesită o cercetare atentă şi riguroasă a problemei este aceasta: e nevoie de artă, ca formă a exprimării sistemului de valori reflectat în experienţa personală şi «condimentat» conform cu ştiinţa regulilor specifice domeniului în care artistul se manifestă? E nevoie de poezie, pictură, sculptură, muzică, în creştinism? Pot acestea sluji lucrării creştine, mărturiei la care ne-a chemat Hristos? Cum evaluăm calitatea unor astfel de manifestări?

Aş putea scrie mult, pe această temă. Aş putea argumenta, aş putea propune soluţii şi lansa provocări.

(Aceast articol în sine este o provocare).

Întrebarea rămâne: e nevoie de toate acestea? Mi-o pun mie şi v-o pun dumneavoastră, cititorilor : poate fi actul de creaţie artistică o mărturie creştină ? Poate fi considerat artistul creştin un misionar ?

Ionatan Piroşca

PostaR (sau Vorbe Neîntrebate):

Puterea mâinilor noastre

Deşi nu mi s-a cerut o părere asupra versurilor de mai jos, încerc să exprim ce simt şi ce gândesc citindu-le…

Iertaţi-mă, dacă vorbesc neîntrebat!

Întâi, trebuie să constat că, indiferent de forma exprimării sentimentelor, acestea sunt de natură să înalţe sufletul creştinului prin identitatea de sens al vieţii: acela de a-l lăuda pe Domnul şi de a ne bucura împreună de aceeaşi credinţă, nădejde şi dragoste. Aici nu contează câtă poezie ştie autorul, ci câtă apropiere de Dumnezeu şi de fraţii lui simte. Toţi autorii creştini, mari sau neînsemnaţi, sunt egali înaintea acestui criteriu de judecată a faptelor lor. „Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta.” (Ecl. 9:10) Acesta este criteriul aici.

Problema apare atunci când pretenţiile omeneşti o iau înaintea puterii reale. A proiecta rezultatele muncii noastre de la nivelul realului pe grila ideală a lui Dumnezeu, e ca şi cum am încerca să zburăm doar agitându-ne mâinile. Avem zborul în suflet, pus acolo de Însuşi Creatorul, care a imprimat în fiinţa creată chipul Său, avem dimensiunea duhovnicească, atinsă din plin şi benefic de astfel de texte, dar avem şi limitele înscrierii noastre în condiţiile existenţei omeneşti care se măsoară şi se analizează şi se aliniază unor altfel de grile, acelea nu întotdeauna suficient de largi, în cazul de faţă, celor ale construcţiei literare.

La acest capitol textul de mai jos suferă. Exprimări forţate, uneori pleonastice, pentru crearea ritmicităţii, o doză insuficientă de efort imaginativ, pastişarea voită şi prea evidentă a unor imagini biblice nu-mi îngăduie să văd aici decât versificarea nu prea reuşită a unei idei de predică obişnuită, o „Predicuţă rimată”, care nu e mai rea nicidecum decât o altfel de predică. A nu se înţelege că o astfel de descriere incumbă elemente peiorative, dispreţuitoare, doar încearcă să pună pe raftul potrivit, obiectul potrivit. De acolo le va lua Dumnezeu, cel dintâi. De ce n-am accepta un gen literar cu acest nume? "Predica rimata"...?

Ionatan Piroşca

Aşadar, iată, sub titlul ataşat de mine, textul supus atenţiei:

PREDICA RIMATĂ

O singură speranţă doar mai am acuma
şi-o bucurie doar mi-a mai rămas;
aceeaşi ce mi-a fost întotdeauna
şi care mă va însoţi la orice pas.

E bucuria părtăşiei Sale...
şi e speranţa că voi trăi acea zi,
când transformată îmi va fi fiinţa,
şi ochii mei în faţă-L vor privi.

Purtându-mă de braţ mă va conduce;
şi apoi, ca cerbul la izvor
vom poposi, gustând din apa vieţii,
topindu-ne pe veci jarul de dor.

Îl voi putea-ntreba direct
şi-mi va răspunde;
privindu-L doar în ochi, voi înţelege,
că El e singurul ce m-a-nţeles.

Vom povesti apoi o veşnicie,
de ceea ce-am simţit şi am sperat;
şi planta gingaşă a părtăşiei,
va avea mediul ei adevărat...

Ceea ce-acum doar am crezut şi sperat,
atunci voi vedea, voi trăi şi-oi avea;
şi mult mai mult decât acum pot gândi,
atunci Isus îmi va da şi-mi va fi.

Anonim