baptist.ro

Pagină de Literatură Creştină

Pagine de Literatură Creştină realizate de Ionatan Pirosca.

Prima pagină   - Ce faci cu diamantul tău?

A II-a pagină   - Tabla înmulţirii cu cerul
(Carte apărută în 1998, reeditare în versiune electronică, pe fascicole)

A III-a pagină    - Poezii de Ştefan Olaru

Tabla înmulţirii cu cerul

(Carte apărută în 1998, reeditare în versiune electronică, pe fascicole)

Cele mai frumoase poezii din aceasta carte pot fi ascultate în lectura autorului, fiind imprimate şi audio, pe un foarte frumos fond musical creat de Călin Boca.
Puteţi comanda caseta sau compact disc la:
Studio Mesaj,
CP 2016 OP 1 Cluj-Napoca
Tel. 0264.436150
email smesaj@mail.dntcj.ro

Fascicolul 01

***********

Omul de umbră

Poate că tot ce văd şi ce aud, tot ce pulsează
în irizantele plaiuri din depărtări
e o lume de ochi care mă defilează
cum toamna, vântul îşi defilează cocorii.

Dar ce spun „poate”, când nu e nimic între mine
şi crucea înveşmântată cu înserare…?
Între soarele divin şi vina mea Te-ai pus pe Tine,
răscumpărare.

Port forma Ta, dar o formă cu faţa-n ţărână.
Tu eşti pe cruce şi mori, dar eşti vertical.
Eu sunt orizontalul care mereu se amână,
ca marea, din val în val.

Şi când ai înviat, eu tot orizontal am rămas:
un om de umbră, ascunzându-mă după Tine,
până când? până când? Clipa se ţine de ceas,
iar omul de umbră ce sunt, de Înălţime.

Când Îţi vei lua, Doamne, umbra de mână şi când
o vei ridica, asemenea unui lăstar înfrunzit?
“Când îi va curge rodul pe pământ,
Eu n-am să-l las să fie murdărit!”

E pace între Tine şi umbră, o pace mare,
o inundare de pace-n pământul crunt:
Soarele e aproape-n zenit, aproape dispare
omul de umbră ce sunt!

Plecăm genunchii pe pământul ţării

Plecăm genunchii pe pământul ţării
în care ne-ai sădit mijlocitori,
pe apele şi florile şi norii
ei luminând, cu lacrime cărări.

Nu suntem, Doamne,-ai veacului eroi,
nu-i cerem în statui înveşnicire…
Noi vream să fim mai mult: eroii Tăi,
medaliind pe alţii cu iubire.

Şi spaţiul ţării survolându-l nalt
cu rugăciune grea, seară de seară,
să-i bombardăm cerbice de bazalt
şi ţipătu-i să-l înstrunăm vioară,

să facem din creştini de două mii
de ani, creştini de fiecare clipă,
să umble-n ţară un popor de vii
şi nu, de cimitire-n străzi, risipă,

să-i fie grâul dăruit de Tine,
euharistic vinul tămâios,
şi-n inimi închinate buletine
de vot cu-mpărăţia lui Hristos!

Oasele albe din văile neamului

Dă din adânc umbrei mele, Doamne, sau din înalt
grăsimea jertfelor întru neprihănirea de neam.
Inimile să li se facă de om, din bazalt,
căci singur, putere nu am.

Mişcă Tu carul mare al gândului din nopţile reci,
întoarce-l cu osia înţepenită spre Tine.
Poporul meu stă pe ziduri de ură când treci.
Mi-e frică pentru el şi mi-e ruşine.

O solie dă-mi, investitura Cuvântului Tău, poezia
care să ridice morţii cei vechi, să le redea
ţara din cer cu pomii, iarba, câmpia
pe care acum nu le mai pot vedea.

Şi ploaia binecuvântării Tale, mană, inimă sfântă
pătrunsă de fiecare până la sângele ei, până la vin
din cină de taină, până la azima trupului, frântă
de care toate, Doamne, se ţin.

Când va pricepe poporul acesta al meu, când va intra
în adâncimea şi înălţimea Cuvântului mântuitor?
Pune-le Tu în mână, pulsândă, inima Ta
ca o oglindă, să se vadă când mor.

Poate se vor întreba atunci, poate vor respira
altfel, cu plămânii cerului, cu nările lui,
şi vor învia, Doamne, vor învia
oasele albe din văile neamului.

O lume de interioare

Interioare, cu fiecare în câte-un colţ,
o lume de interioare.
Singurătăţi zăvorâte, îndărături de porţi
stingheritoare.

Interioare, forme difuze încremenite
de inimi seci.
O lume goală ce nu Te simte
când tandru treci.

Molii muşcând ca-ntr-o frică trecutul
de curând dezbrăcat
de pe trup, cum împrăştii în dodii salutul
îndoliat.

Colb singuratic în colţ, veghind
seara ce vine,
te-ntrebi, când vezi vântul sălbatic vuind,
ce e cu tine?

De ce trece somnul prin părul tău,
somn fără vise,
şi-ţi tremuri secundele între bine şi rău:
străine abscise…?

Doamne, arată-ne Trupul cel Unul
care Te doare,
când în noi fiecare-şi ascunde albumul
cu interioare!

Orbi, orbi, orbi!

Poţi spune că n-ai auzit? Că n-ai văzut?
Că Duhul, pe la tine n-a trcut?
Că n-ai observat degetul ferm
cu urmele de lacrimi şi lemn?

Că nu erai acasă, erai adânc în tine,
contemplând deziluzii şi vaste ruine?
Poţi spune orice, poţi lua de oriunde
frunza care pe Adam îl ascunde.

Nu crezi că te dă de gol fuga ta
în dosul verdelui din a frunzei manta?
Ce faci cu gândurile cele mereu străvezii?
Le astupi în viţele de la vii?

Un om umbla, un om alerga tot mai adânc
din ochiul său drept în ochiul său stâng.
Nu reuşea să-i cureţe de noroi:
erau orbi, orbi, orbi- amândoi!

Doar aşa vom păşi peste gureşa fire

Ca poteci ale tecilor văduvite de săbii
îţi sunt vorbele cele fluturate-n zadar,
ca şi velele rupte din pierdute corăbii
în furtună, când nu e pe vreun cer vreun far.

Spui şi totul răsună ca de torţe sinistre,
taci şi spusa-ţi te-ngroapă în ecou-i sordid,
tare-ai vrea ca în jur nimic să nu se mai mişte,
dor şi pleoapele când peste ochi se închid.

E devreme să ţipi, e devreme să gânguri,
prea devreme în lut pentru păsări cântate,
lasă linişte încă-n ale inimii crânguri
şi ascultă: în cer fâşâit de-nserat e.

Glasul dragostei, blând, ca un susur subţire
va aşterne vocale ca o ploaie pe drum…
Doar aşa vom păşi peste gureşa fire,
doar atunci vom deschide al tăcerilor pumn.

Alb şi rar

Împarte, Doamne, Chipul Tău şi mie
-n adânca Lui suflare să mă-nvălui,
ca-n carul tras de cai de foc, Ilie…
Mantia Ta, cu dragoste mi-o dărui.

Sunt om cu număr în umblat şi-n zile,
dar Tu Te-ai pus pe Tine căpătâi
sfârşiturilor celor mai umile
şi-n veşnicie m-ai rostit întâi.

E trecător printre corole vântul,
corolele, şi ele-s trecătoare.
Dar când la începuturi stă Cuvântul,
mai pot să scriu cu El că lumea doare?

Nu pot decât să fiu un om de aer,
când Tu respiri prin zile şi frunzar.
Să-nvăţ să bată inima din vaier
ca lâna rugăciunii… Alb şi rar.