baptist.ro

Pagină de Literatură Creştină

Pagine de Literatură Creştină realizate de Ionatan Pirosca.

Prima pagină   - Lacrimile unei mame – biografie spirituală

A II-a pagină   - În mijlocul furtunii - Vasile Holerga

A III-a pagină    - Poezii de Georgiana Haţegan

În mijlocul furtunii

În timpul acela, corabia era învaluită de valuri în mijlocul mării; căci vântul era împotrivă. Când se îngâna ziua cu noaptea, Isus a venit la ei, umblând pe mare. (Mat.14.24-25)

«În timpul acela»! Ce fel de timp? Un timp în care Domnul Isus nu era cu ei, din punct de vedere fizic. Ei erau în mijlocul mării, El era pe munte, dar din punct de vedere spiritual era cu ei; Se ruga pentru ei.

Şi noi trăim un astfel de timp. Uneori suntem exact în mijlocul valurilor, a problemelor care izbesc fără milă în corabia vieţii noastre. Ne-am putea simţi singuri, dacă ne-am baza doar pe simţurile noastre. Din fericire, Dumnezeu ne-a învăţat secretul trăirii prin credinţă, nu “prin vedere”, iar atunci când păstrăm ochelarii credinţei, noi Îl putem vedea pe Domnul Isus mijlocind în cer pentru noi.

«În timpul acesta, corabia era învăluită de valuri». Nu era doar un vis; era o furtună reală. Şi în viaţa noastră, furtunile, valurile şi problemele sunt la fel de reale. Dar Domnul este şi mai real! Prezenţa Lui este reală, chiar dacă ochii noştri nu-L pot vedea.

Cu siguranţă, ucenicii se simţeau frustraţi. Prezenţa lor în acea barcă şi implicit, în mijlocul furtunii, a fost o consecinţă a ascultării lor de Domnul Isus. Chiar dacă ei au fost împinşi de la spate (v.22), în cele din urmă au renunţat totuşi la planul lor şi au ascultat de Învăţătorul. Desigur, nu o făcuseră din convingere; în ochii lor, planul pe care-l ticluiseră ar fi fost mai bun, dar în final s-au supus. Ei ar fi vrut să-L facă pe Domnul Isus împărat, folosind puterea mulţimii (Io.6.15). Cel puţin dacă ar fi insistat să rămână pe mal, acolo ar fi fost în siguranţă.

Da, ucenicii nu conştientizau la ora aceea că acolo, pe mal, erau într-un pericol mult mai mare decât în mijlocul valurilor. Acolo erau în pericolul de a se contamina de mentalitatea acelei mulţimi. Domnul Isus i-a silit (v.22) «să treacă de partea cealaltă». Şi pe noi ne îndeamnă astăzi Domnul să trecem «de partea cealaltă», «sa ieşim din mijlocul lor», nu atât fizic, cât mai ales din punct de vedere spiritual, să nu ne potrivim chipului veacului acestuia. Chiar dacă această desprindere este urmată de furtuni, chiar daca «vantul va bate împotrivă», pericolul acesta va fi nesemnificativ, în comparaţie cu falsa pace, cu amorţirea spirituală care apare atunci când ne confundăm cu lumea.

«Când se îngâna ziua cu noaptea...» Mi-e teamă că niciodată, mai mult ca acum, nu s-a îngânat ziua cu noaptea în lumea aceasta. Profetul Isaia ne avertizează în cap.5, versetul 20: «Vai de cei ce numesc răul bine şi binele rău, care spun că întunericul este lumină, şi lumina întuneric...». Trăim într-o lume în care nu mai există standarde, nu mai există absoluturi, nu mai există repere. Dumnezeu a separat lumina de întuneric, dar filozofia veacului în care trăim caută să le contopească, să le amestece, şi trist este că acest curent caută să se strecoare şi în Biserică. Nu doar afară se îngâna ziua cu noaptea, ci mai ales în minţile ucenicilor, care nu mai ştiau ce e alb şi ce e negru. Ajunseseră probabil să regrete că ascultaseră de Mântuitorul.

Într-o astfel de situaţie, când tensiunea luptei dintre întuneric şi lumină atinsese un punct maxim, El li Se arată. Nu vâslind într-o altă barcă, nu înotând şi luptându-Se cu valurile, ci păşind biruitor, peste ele. Aproape că pot să presupun că nici un strop de apă nu-L atingea. Prin credinţă, Petru ajunge să facă acelaşi lucru. Domnul Isus şi urmaşii Lui nu au nevoie nici astăzi de ambarcaţiuni mai sigure şi mai sofisticate, de o aparatură mai avansată, pentru a rezista problemelor specifice care lovesc Biserica Lui. Nici de mai multe resurse, pentru a înota prin probleme, sleiţi şi totuşi luptând prin propria lor putere, chiar dacă aceasta ar părea mai rezonabil pentru noi.
Ceea ce aduce biruinţa asupra tuturor încercărilor, de la cea mai mică problemă şi până la cea mai arzătoare ispită este focalizarea atenţiei noastre la Domnul Isus Cristos. În clipa în care ne pierdem acest reper, în clipa în care ne concentrăm asupra problemelor, suntem în proces de scufundare.

Domnul vrea să ne înveţe să păşim prin lumea aceasta fără a ne lăsa atinşi, contaminaţi de ea. Noi trebuie să rămânem «uscaţi». El vrea să ne ajute să umblăm prin această lume, fără a lăsa ca praful păcatului să ne murdărească. Noi trebuie să învăţăm că victoria nu se dobândeşte prin puterea noastră, ci prin credinţa în El. Când lecţia va fi însuşită, furtuna se va opri, cel puţin pentru o vreme.

Petru nu a obţinut cea mai bună notă la acest examen. Totuşi, furtuna a fost o oportunitate pentru el. Nici în viaţa noastră nu contează atât de mult ceea ce se întâmplă în afară, ci ceea ce se petrece în lăuntrul nostru. Dacă ne-am însuşi această lecţie ne-am ruga mult mai puţin pentru potolirea furtunilor şi mult mai mult pentru transformarea noastră.

În atelierul de lucru al unui bijutier a venit odată un prieten. Acesta l-a văzut topind şi curăţind argintul de impurităţile care-l însoţeau în urma extracţiei din mină. Prietenul l-a întrebat: «Cât timp trebuie să ţii argintul în foc? Când ştii că el a devenit pur, sau curat?» Bijutierul a răspuns. «Când pot să-mi văd chipul în el!”

“Doamne, cât vei mai îngădui să sufăr? Când se va sfârşi această durere?»

«Cand se va vedea in tine chipul Meu!» (Gal.4.19).

«Doamne, Îţi mulţumesc pentru fiecare furtună din viaţa mea. Ştiu că totul este filtrat de Tine. Ştiu că Tu vrei să mă maturizezi. Ajută-mă să nu îmbătrânesc doar, ci să şi cresc din punct de vedere spiritual! Amin!»

Sunt oameni şi în zilele noastre care au avut multe furtuni în viaţa lor, dar ei şi-au păstrat ochii la Domnul Isus, dând dovadă de o credinţă care l-ar fi făcut pe Petru (acest Petru, din acest pasaj) să roşească. Cunosc un om deosebit… În curtea unde el locuieşte mai trăiesc încă vreo 25 de persoane (adulţi şi copii), rudele lui. Aceştia nu au nici pe departe aceleaşi idealuri ca şi el, de fapt, ca să fim mai exacţi, aş putea spune că uneori ai impresia că acolo ar fi iadul. Şi totuşi, este incredibil, dar acel om reuşeşte să strălucească în acel loc, zi şi noapte. Acest lucru nu se întâmplă de azi, de ieri… În acest timp mărturia lui a ajuns să fie recunoscută în tot satul, ba chiar, mai recent, în toată zona.

Recent, o echipă de la televiziunea locală a venit în satul lui, la şcoală, pentru a face un reportaj. Aflând că acolo este un elev care are 19 ani şi e doar pe clasa a opta, au cerut imediat permisiunea de a-i lua un interviu. Desigur, ei erau convinşi că e vorba despre un elev - problemă. Acest elev era Traian, omul despre care vorbim.

Câţiva fraţi m-au întrebat mai târziu: «Ai văzut reportajul cu Traian?» Am fost surprins, deoarece mă despărţisem de Traian de puţin timp, fără ca el să-mi spună ceva. Ei m-au asigurat că mărturia lui a fost una extraordinară. Atunci am înţeles că din modestie nu-mi spusese el nimic.

În primele momente reportera avea un glas acuzator, dar după un timp, observând atitudinea lui Traian, responsabilă şi matură, ea şi-a schimbat vocea. La un moment dat l-a întrebat ceva legat de planurile lui de viitor. Traian i-a răspuns pe cel mai natural ton că viata lui nu-i mai aparţine, iar viitorul lui este în mâna lui Dumnezeu. Repet, nu atât cuvintele în sine, cât modul în care au fost rostite, a constituit o mărturie deosebită.

Alti doi colegi au spus apoi cuvinte excelente despre el. Fiecare a precizat că este un tânăr foarte credincios. Profesorul de sport, care cu cateva minute înainte îl ameninţase pe Traian că îl lasă corigent pentru că nu-l putea convinge să spună o minciună în cazul în care reporterii l-ar fi întrebat ceva anume legat de echipamentul lor, de data aceasta a început să-l laude, la rândul lui, într-un mod foarte convingător. Cea mai elogioasa însă a fost intervenţia directorului, care fie din cauza intensităţii la care trăia acel moment, fie din sinceritate, a spus că Traian este cel mai bun elev pe care l-a avut el vreodată, şi că dorinţa lui este aceea de a-l ajuta să-şi continue studiile, pentru ca apoi să se întoarcă în şcoală, ca profesor. Cu câteva luni în urmă îi ceruse lui Traian să nu mai vorbească despre Dumnezeu în şcoală, dar văzând totuşi înţelepciunea şi bunul său simţ, în cele din urmă nu i-a mai spus nimic.

Acest reportaj a fot difuzat de doua ori pe postul local, la ore de maximă audienţă şi fiecare a putut auzi despre modul în care Dumnezeu i-a schimbat viata unui copil de ţigan, care până la 11 ani nu ştia decât să cerşească prin Polonia, dar a cărui inimă a fost atinsă într-un mod dramatic, astfel încât în ziua de azi nu a mai rămas în fiinţa lui nimic din caracterul pe care-l avea în trecut.

Da, au fost mulţi care au spus multe lucruri frumoase despre el, dar cel mai frumos a fost modul în care el a vorbit. El a umblat peste valuri. Sunt atât de onorat să vorbesc despre aceste lucruri! Sunt copleşit să văd creşterea lui, atât de evidentă, şi sunt nerebdător să văd ziua în care el va fi folosit de Dumnezeu cu mai multă putere decât am putut fi eu folosit vreodată. Acum este timpul în care încă se mai zice: «Acesta e Traian, ucenicul lui Vasile» , dar eu aştept timpul în care se va spune: «Acesta este Vasile, primul mentor al lui Traian».

In slujba Lui,

Vasile Holerga