baptist.ro

Pagină de Literatură Creştină

Pagine de Literatură Creştină realizate de Ionatan Pirosca.

Prima pagină   - Vine Primăvara! Vine Învierea!

A II-a pagină   - TEMA ÎNVIERII MÂNTUITORULUI -                      reflectată în lirica românească.

A III-a pagină  - Posta redactiei literare
 

Scrisoarea unui tânăr preocupat


Student fiind, atunci când veneam acasă, încercam sa fac ceva şi mă durea enorm să văd ca nu sunt înţeles, ca nivelurile de pe care vorbim sunt extrem de diferite... Unul nu citea decât afişe, pe când altul citea Imitatio Christi sau C. S. Lewis şi, cu toate astea, eram conştient de faptul că trebuie să-mi zidesc fraţii... Trebuia găsită o cale de comunicare. Ori, dacă mă închideam într-un turn de fildeş şi acceptam ideea că situaţia-i fără cale de ieşire, nu rezolvam nimic.

Oamenii trebuie ajutaţi... Au stat atâta timp în beznă, că acum când vrei să le arăţi lumina îi cam dor ochii...

Susţin cultura şi sunt adeptul lucrurilor făcute aşa cum trebuie, spre slava Creatorului. Chiar îmi aduc aminte, în acest context, de împotrivirile de care am avut parte, atunci când am încercat să promovez o revistă creştină mai tinerească şi mai modernă, la noi în biserică… Au acceptat-o mai mult tinerii.

Pe mine mă pândeşte întrebarea asta, întotdeauna când mă ridic şi zic ceva în Numele Domnului: sunt sau nu relevant? Prin ceea ce spun, eu îmi zidesc fraţii? Că dacă nu-i aşa, mai bine stau jos, ca să nu mă doară picioarele... Alt motiv de a face o lucrare creştină, nu găsesc... De aceea îs aşa de preocupat de subiectul acesta. Mi se pare că-i aşa o apatie, o nemişcare, în biserici, încât versurile (dacă pot fi numite aşa) "Un creştin, doar un creştin..., unul ca şi noi, A vorbit despre Isus, şi-atunci au fost doi." sunt binevenite... În contextul evanghelic de astăzi, oamenii cred că-i treaba pastorului si eventual a câtorva predicatori, să vorbească despre Isus, adică lucrarea asta ţine de o clasă "speciala" din biserică, restul sunt doar spectatori, ocupa locuri în bănci. Eu înţeleg că, "unul ca şi noi", adică oricine, până şi sora bătrână din ultima banca, sora care abia mai are un dinte în gură, dacă vorbeşte (trăieşte) despre Hristos, poate să mai aducă pe încă unul... Iar Hristos poate binecuvânta să fie zece... Mie asta mi se pare enorm de important. Nu discut calitatea actului artistic (daca poate fi vorba de aşa ceva), nu mă pricep foarte tare, dar dacă este o finalitate, şi sora aia bătrână, cu dintele, înţelege că şi ea poate face ceva, şi că trebuie să facă

ceva, atunci nu cred ca mai contează... Altfel, ajungem toţi cu biserici în care ii unul singur mai are ceva legătură cu "Cel de Sus", iar restul nu mai contează, că oricum nu fac nimic. Nu putem spune că liturghia sau mânăstirile nu au valoare artistică... şi încă ce valoare!...dar la ce ajută?

Pe de alta parte, pot da exemple de poezii superbe din punct de vedere artistic, dar care se rezumă la atât... Eu cred ca omul ăla şi-a pierdut vremea.

Nu am pretenţia că ceea ce am spus este corect. Poate că atitudinea asta vine şi din spiritul meu, unde predomină utilul în detrimentul plăcutului... Totuşi, cred că trebuie să fie o cale de mijloc.

Cunosc mulţi tineri creştini care au aceleaşi zbateri ca si mine. Poate că într-o biserică mare, sa zicem Oradea 2, sunt mai uşoare lucrurile. E lume multă, nu te ştiu mulţi, sunt mulţi intelectuali, e oraş mare, când spui o poezie mai pretenţioasă, ştii că cel puţin o sută de ascultători te înţeleg... Dar câte astfel de biserici sunt? Cu restul, ce ne facem?

Dar treaba celor care scriu este să facă asta cât mai bine cu putinţă. Şi fie ca Domnul sa le dea putere să lucreze cu succes si spre zidirea Bisericii!

Marius Chis, Jibou



Dragul meu Marius, sunt perfect de acord cu cele scrise de tine. Îţi înţeleg preocuparea, care nu e numai a ta. Ce nu înţeleg eu e altceva: până unde poate merge orgoliul unui artist? Fiindcă aici e buba! Unii se cred zidari mai buni şi mai importanţi decât alţii. Fie că lucrează la temelie, fie că sunt simpli necalificaţi, ori dintre cei de pe metereze, puşi acolo să lucreze ornamentele, toţi consideră că ceea ce face el este atât de important, că trebuie neapărat admirat şi apreciat. De parcă nu vine varul uitării peste toţi lucrătorii… Numai Cetatea rămâne! De parcă nu Cetatea în Sine, zidirea despre care vorbim, contează, ci colţişorul acela unde e pus fiecare… Unii lucrează la ziduri, zidurile trebuie să fie puternice şi drepte. Alţii, sus, pe metereze, au de făcut ornamentarea, de fixat efigia, de înălţat steagul. Nici nu se vede foarte bine ce fac ei acolo, dacă te uiţi de jos… Doar dacă priveşti de departe! Dar ceea ce contează e Cetatea. Daca facem o cetate a noastă, va păţi ca turnul Babel. Problema e: ştim ce zidim? Cui îi aparţine lucrarea? Cine e stăpânul? Dacă încurcăm lucrurile, s-ar putea să plasă ornamente acolo unde e locul cărămizilor şi invers. Apoi ne întrebăm de ce nu rezistă lucrarea.

Zidul nu este ridicat pentru el însuşi. El este zidul Cetăţii noastre de toate zilele şi de toată veşnicia. Este mult mai important decât tot ce însemnăm noi. Este viaţa noastră, apărarea noastră în luptă şi mândria noastră pe timp de pace. Nu e bine să uităm asta când zidim!


Ionatan Pirosca