TSUNAMI

Ce mai gândesc românii la acest început de an? Desigur, nu în ultimul rând, la politică. La noul Preşedinte, la noul Guvern, la noul Prim ministru. La cum vor merge impozitele, salariile şi preţurile. Departe de a se linişti, ei privesc cu îngrijorare, dar şi cu speranţă, negocierile prin care se caută cele mai bune soluţii de ieşire dintr-o perioadă cenuşie, întunecată uneori de roşul însângerat al compromisurilor cu mentalităţile comuniste, mentalităţi care se mai fac simţite pe ici, pe acolo, ca bălţile noroioase rămase după ploaie.

Apoi privesc înmărmuriţi cum zburdă cartierele Asiei pe creste de tsunami considerându-se norocoşi că n-au soarta locuitorilor de acolo şi uitând că, de fapt, a fost vorba nu de o mişcare a apei, ci de una a pământului, un cutremur, care a generat valurile uriaşe. Ba mai mult, uitând, dacă au ştiut vreodată, că e vorba de puterea lui Dumnezeu, care lucrează.

Anunţând grozăvia, un crainic TV caracteriza dezastrul ca “apocaliptic”. Şi, după părerea mea, nu greşea prea mult, dacă înţelegea ce spunea. Prin amploarea lui, prin marele număr de oameni şi naţiuni afectate, prin grozăvie şi inimaginabil, prin teroarea şi deopotrivă prin compasiunea omenirii faţă de cei afectaţi, nimic nu a egalat în amploare evenimentul. Ne putem face, aşadar, cel puţin o imagine a ceea ce descrie Evanghelistul Ioan în Apocalipsa.

Oare atâtea zeci de mii— sute de mii— de morţi şi sinistraţi, imaginea oamenilor care alergau cu disperare, căutând “munţii”, locurile înalte unde să se ascundă de prăpăd, vieţile pierdute în ape, înţelese biblic prin “sânge vărsat”, care au înroşit la figurat, desigur, valurile oceanului, nu ne spun nimic? Ce-ar mai trebui, ca să înţelegem că omenirea umple, prin depravarea şi mizeria ei, paharul mâniei lui Dumnezeu? Că venirea Mielului e mai aproape decât ne închipuim?

Semnele vremurilor sunt clare. Planul lui Dumnezeu, pentru cei ce cred în El, la fel. Descoperirea tuturor acestor lucruri în Scriptură ne-a fost încredinţată de El spre salvare şi adevărată închinare. Cât viitor terestru şi ce fel de veşnicie ne dorim?

Dacă alergarea îngrozită spre munţi, cu ameninţarea pieirii în valul ucigaş care deja ne acoperă cu vuietul lui, nu înseamnă un cumplit coşmar şi pentru noi, aşa cum a însemnat pentru cei care au trăit aievea asemenea momente şi au fost luaţi, sau au rămas marcaţi pentru tot restul vieţii, înseamnă că nu vom pricepe niciodată ce e iadul…

Cred că cel mai important ajutor pe care îl putem da noi, creştinii, este sa ne rugăm pentru cei rămaşi în viaţă, pentru cei ce au văzut un colţ de iad cu proprii lor ochi. Să ne rugăm pentru ei să accepte harul cât încă se mai poate. Fiindcă timpul e pe ducă. Mielul este gata să vină. Culesul viei lumii stă să înceapă.

“Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultã de Evanghelia lui Dumnezeu?” (1 Petru 4:17)

Ionatan Piroşca

sus