(Carte apărută în 1998, reeditare în versiune electronică, pe fascicole)

Cele mai frumoase poezii din aceasta carte pot fi ascultate în lectura autorului, fiind imprimate şi audio, pe un foarte frumos fond muzical creat de Călin Boca.

Puteţi comanda caseta sau compact disc la:

Studio Mesaj,

CP 2016  OP 1  Cluj-Napoca

Tel. 0264.436150

email smesaj@mail.dntcj.ro

***********

Fascicolul 04

***********

În adâncimi

de ambră

Clintitu-s-a culoarea în adâncimi de ambră,

petale vesperale în ea au fluturat.

Când cuiul Îţi străpunse cu trosnet alba gambă,

în inima luminii un munte s-a mişcat.

Un vaier taie plopii în nordice fărâme

de lacrimă stindardă plutindă în văleat,

iar strigătul durerii, ca valul cel în spume,

a inundat clopotniţi chiar şi la noi în sat.

Nu ştim, prea bine zis-ai, ce facem, ce vorbim-

o negură cuprins-a şi fapte şi cuvinte.

Dar înţelesuri clare în ambre-oblăduim,

iar cerul şi pământul nu-s mai ca înainte.

Ne-nferecă în moale manta o zi făţişă,

cu nouri de cădelniţi ce-ar vrea să Te ascundă.

Doar inima, sărmana, doar ea porni, pieptişă

spre clipa învierii din negura străfundă…

Făcut-am pribegie din nemişcata-Ţi cruce,

târând-o fiecare cum am crezut…Ne iartă!

Întoarcem cu ruşine ce mai putem aduce:

pe noi şi-ntunecata durerii noastre piatră.

Căci nu putut-am, Doamne, mărturisi întregul

mormânt al învierii…Nici chiar un colţişor!

Fărâmă-ne-n cerbicea şi ochiul ni-l dezlegu-l

şi ni-l aprinde-n ambra-nvierii-ncetişor…

Să-l mângâi de spaime,

să-l cureţi de rău…

Când prima ninsoare îngroapă sub alburi

pământul cu spaimele treze şi iuţi,

frig trece prin oameni, tresară în cabluri,

pe străzi toamna sângeră, dar n-o mai asculţi.

În spaţii realul şi el a-ngheţat-

un ţurţure ca un obiect contondent:

loveşte, când mâna care l-a înşfăcat

e mâna satanei cu râs virulent.

Şi prima ninsoare tot cade, absentă,

pe-o lume rănită de moarte, ca frunza

în care perdeaua translucidă, recentă,

îşi sfârtecă verdele şi-i spulberă spuza.

Pe unde să trecem de grelele-omături,

cu ce sănii-gânduri, din frig să fugim?

Când însuşi pământul se bagă sub pături,

de ce, spaima noastră, noi s-o dezvelim?

Îşi caută omul cuprins de-ndoiala

crengii de brad, doborâtă din trunchi,

ungherul, să-şi lepede cu regret abureala

căldurii de sine, din proprii rărunchi.

Dar, Doamne, sărmanul, nici acum nu rămâne

să-l afli şi-n sânge din sângele Tău

să-l salţi peste iuţile zăpezilor dune,

să-l mângâi de spaime, să-l cureţi de rău…

De n-ai înţeles

încă

De n-ai înţeles încă, de nu te-a stins suflarea

ce însuţi murdărit-ai în fumul unei vieţi,

clipind din pleoape grele, îndreaptă-te spre boarea

-nvierii din adâncurile amarnicei tristeţi.

De nu ţi-s ochii încă doar umbre sfârtecate

de propriul văz sălbatic, mereu nesăţios,

îndreaptă-ţi pleoapei spre Cel ce vede toate

şi-ţi va clipi-n găvane înseninatu-I văz.

E-atât de simplu totul şi-atât de complicat

între amar şi dulce, între senin şi nor,

între sfinţita cale şi calea în păcat,

că, frânţi între acestea, atâţia, Doamne, mor!

Eu spun şi spusa poate să ardă pe alocuri,

iar scrisul poate este pe-alocuri neciteţ.

Dar vino Tu cu crucea pe scările din blocuri

ca pe urcuş golgotic, cu daru-Ţi făr’ de preţ:

s-o îndura vreunul s-audă soneria

şi îi trezi-va poate bătaia Ta în uşă…

Sau înfundat mâncându-şi-o, felia

de inimă ascunsă de calea Ta urcuşă.

Mai caută-te, omule, pe tine fă-te cheia

ce va deschide cerului sordida-ţi văgăună.

Sau ia-ţi, cum îşi luat-a de gât Adam, femeia,

şi du-te iar în tine cu ea, şi zi-i minciună!

Dă-mi Tu, Doamne,

Cuvânt!

Cu clinchetul trist, printre noi, înserarea

îşi caută drumul, îşi caută boarea,

ca apa prin văi inundate, când matca

ascunsă îi e, ca omului soarta.

Mi-e frig să-nţeleg toate câte sfărâmă

în jur stele gri, când întindu-Ţi o mână.

Eu ştiu că-s al Tău, dar mi-e frig pentru ăşti

oameni gri şi ascunşi sub murdarele măşti.

Mă tresare un spin: e acelaşi ce l-ai,

Tu, pe cruce, purtat, când murirea mureai

pentru mine şi semenii mei cei ascunşi…

De ce ei nu se lasă de tăişu-i străpunşi?

Căci de-atunci, înserarea, tot cu clinchetul trist,

 printre oameni zoriţi caută crucea lui Hrist…

Ce puţini, inimi au străvezii şi în plus

clinchet grav şi măreţ al iertării-n Isus!

Mă tresaltă amar drumul alb, ce l-au rupt,

între chipul de-acum şi cel de început.

Mai pot sta? Să mă rog rugăciune poem,

asta pot să mai fac pentru cei care gem

Pentru cei care-şi ling răni pe-ascuns şi, stingheri,

ochii-şi poartă în azi, dar privirile-n ieri…

Răsuciţii cu totul între ei şi pământ-

pentru ei eu Te rog: dă-mi Tu, Doamne, Cuvânt!

În curând va apărea încă o carte de poezie creştina semnată de Ionatan Pirosca. Numele ei este < Liniştea dintre două tăceri >. Cei interesaţi de achiziţionarea şi/sau distribuirea acestei cărţi precum şi a eseului pe temă biblică „Subordonarea suverană” se pot adresa autorului la adresa de email ionatan@flex.ro