Colaboratorii

Pagina de Literatură creştină

Paginile de literatură sunt realizate de Ionatan Piroşca.

Din cuprinsul acestei ediţii

Poetul creştin în lumea cenuşii [pagina 1]

Tabla înmulţirii cu cerul [pe această pagină]

Fata şi prinţul [pagina 3]

Traian Dorz – pionier al rostirii poetice creştine [pagina 4]

Tabla înmulţirii cu cerul

(Carte apărută în 1998, reeditare în versiune electronică, pe fascicole)

Cele mai frumoase poezii din aceasta carte pot fi ascultate în lectura autorului, fiind imprimate şi audio, pe un foarte frumos fond muzical creat de Călin Boca.

Puteţi comanda caseta sau compact disc la:

Studio Mesaj,

CP 2016  OP 1  Cluj-Napoca

Tel. 0264.436150

email smesaj@mail.dntcj.ro

***********

Fascicolul 03

***********

O nouă zi

sub soarele încet

O nouă zi sub soarele încet,

o grea deconspirare de materii

adaugă planete-n alfabet:

scriam cu ele stihul nevederii.

Şi universul se scurta mereu

când la un capăt, când la celălalt,

căci eu Îl căutam pe Dumnezeu,

ascunzându-mă şi fugind de înalt.

Era secetă-ndelungă-n cuvinte,

era duh de pârjol în poem:

jubilau în fiinţa-mi morminte

măsurându-mi al inimii lemn…

Până când Tu cu palmele-ntinse

pe al inimii drug ai urcat…

Izul greu de materii încinse

de pe litere s-a destrămat.

Şi în veşnica Lui măreţie,

stă Cuvântul ce-ai fost şi vei fi

nehotare de Împărăţie

pentru care m-ai pus a zidi.

Ce-s acum, decât cumpănă, Doamne,

fir cu plumb, legănat pe pământ?

În încete-nceputuri de toamne,

eu aud primăveri cum se-nfrunt!

Ev sau evă…

Te laud, Doamne, ochii mei trezesc

cu ale lor priviri, în cer privelişti,

dar nu ştiu cât, din cheagul omenesc

pe ierburi pune veştede oprelişti.

Măreţ eşti, ştiu cu-a mea nimicnicie

cum se întoarce lumea spre lumină,

dar cât din ea cu-ncredinţare ştie

că Tu eşti Cel ce nouă ne-o închină?

Adânc în el ascunde omul omul

şi i se pleacă zilnic, şi-i se dă.

Dar cât din el, când Tu tăia-vei pomul,

în rodul ce rămâne s-o află?

Te laud, Doamne, totul sunt acel

ce cântă din izvoare ca un munte

mutat de-ncredinţarea că eşti ţel

al dorului şi-al îndurării multe.

Şi eşti măreţ, cum ramurile sui,

bogate, pe versanţii unei cruci:

învaţă-mă, te rog, ce e şi nu-i

şi ramurile-n mine să le-aduci.

Adânc să-nfigi adâncul Tău Cuvânt,

ecoul Lui să mi se facă sevă,

să mă trezesc din amintiri cântând,

să nu mă amăgească ev sau evă…

Nu e nimeni, să plece,

pe-ale dragostei ape?

În zidiri de lumină se-nfăşoară cristalul

mântuirii, când ura se-aprinde-mprejur.

Nu mai poate-ntunericul să năruie malul,

să treacă de îngerul cel abajur.

Pretutindeni se moare de lacrimi amare,

cunoştiinţele-şi suie, goi, stăpânii în furci.

Oare unde să fie pe-astă lume iertare,

să se poată muri şi de lacrime dulci?

Stă strivit universul sub atâta răscoală,

odios îl înghite capătul unei fălci,

capătul celălalt zvârcolit pe afară

apă neagră aruncă-n ale inimii bărci.

Nu e nimeni, să plece pe-ale dragostei ape?

Să mai ierte odată ce s-a strâns de iertat?

De un om şi mai bine tot stă timpul pe-aproape,

fiecare-l purtăm de picioare legat.

Şi păşim către altul pleticiţi şi gângavă

ni-e umblarea pe străzi parcă moi, parcă alte,

până ce, dinspre noi, în deriv-o epavă,

mai afund, mai plutindă, tinde să se-ndeparte.

Strigă din naufragii personale vecinii,

ne întreabă copiii dacă-i loc pentru ei…

Dar când barca ni-e spartă între stâncile vinii,

mai putea-vom ajunge vreodată la chei?

Sunt eu: o pată

Tu iei de mână mâna mea şi împreună

spre zorii calzi din ochii Tăi privim.

Şi, Doamne, nu e clipă ce se-amână

de la o zi la alte, să n-o ştim.

Nu e perdea de îngeri pe grădine

să nu ne prindem glas în corul lor

ca albiile râurilor line

ale plutirii rugăciunilor.

De s-ar ivi lumini de orişiunde

clipind ca din cristale de smarald,

eu ştiu ce înapoia lor se-ascunde:

nu poţi fi Tu! Acolo-i frig…Tu, cald!

Şi nu Te-ascunzi de nimeni, niciodată,

cum n-ai fugit de Golgota atunci…

Lumina Ta o ştiu, căci duce-o pată:

sunt eu…Sunt pata ce cu Tine-o urci!