Pagina de Istorie

Adevăr Istoric

Documente şi date din Istoria Bisericii

de Nicolae Moldoveanu

5. FORME DE CULT

La început cultul creştin era simplu şi sănătos, compunându-se din: “Învăţătura apostolilor, frângerea pâinii, legătura frăţească, rugăciunea” (Fap. Ap. 2:42) şi cântarea (1 Cor. 14:26; Efes. 5:19).

Frângerea pâinii, se făcea, de obicei, în fiecare zi, în cadrul unei mese obişnuite. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 52). Nu era regulă, uneori se făcea şi seara, ba chiar noaptea, după cum era cazul. (comp. Fap. Ap. 20:7 -11).

Adunarea creştinilor se făcea prin case sau sub cerul liber, unde se citea din cartea vreunui prooroc, se cântau psalmi, se ţineau vorbiri şi se rugau. Acesta era tot cultul.

“Ce rugăciuni rosteau creştinii în adunarea lor, nu ştim. Ele erau de regulă improvizate şi potrivite cu momentul şi cu scopul lor.” (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 53; Farrar, Primele zile ale creştinismului, vol. 1, pag. 175). - Câteva exemple se pot vedea la capitolul “Rugăciune”. Rugăciuni învăţate pe dinafară nu se cunosc, dar ele au fost introduse de timpuriu în cultul creştin, odată cu introducerea altor practici şi forme extrabiblice. Una din aceste rugăciuni, socotită ca un fel de “rugăciune liturgică”, o găsim în Epistola întâi către Corinteni (59:4 - 61:3) a lui Clement Romanul.

Se practica la început rugăciunea colectivă, adică se rugau toţi sau cine era îndemnat. Sfinţii apostoli o recomandau insistent credincioşilor şi le-o cereau şi pentru ei înşişi. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 53).

Iustin Martirul descrie şi el rânduiala cultului creştin ca cea mai simplă: citirea Sfintei Scripturi, predica, rugăciuni, mulţumiri şi Cina Domnului. (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, vol. 1, pag. 87; I. Georgescu, Istoria Bisericii Universale, pag. 48). Iată ce spune el: “În ziua duminicii este adunarea tuturor, care trăiesc în oraşe sau sate şi acolo se citesc Scripturile apostolilor sau cărţile proorocilor, cât este vreme pentru aceasta. După aceea, când citirile s-au terminat, înainte-stătătorul (fratele mai bătrân) se adresează adunării cu cuvânt de învăţătură şi îndeamnă să se urmeze cu râvnă acele slăvite pilde. După acestea noi toţi împreună ne ridicăm şi înălţăm rugăciunile noastre...” (A P. Lopuhin, Istoria Biblică, voi. 6, pag. 180).

Pliniu cel Tânăr într-un raport către împăratul Traian expune în mod clar practicile creştinilor: “Creştinii au obiceiul să se adune în o anumită zi înainte de răsăritul soarelui şi să cânte imnuri comune lui Hristos, ca lui Dumnezeu; ei mai departe se leagă prin vot să nu săvârşească nici un fel de crime şi cu deosebire să se păstreze curaţi de păcate, de furt, de desfrânare, de minciună şi înşelătorie. După aceasta ei de obicei, se împrăştie, dar apoi se adună iarăşi, ca să săvârşească masa obştească şi cu totul obişnuită şi nevinovată.” (A. P. Lopuhin, Istoria Biblică, voi. 6, pag. 180).

Tertulian, în Apologeticum, cap. II, pag. 54, traducerea lui Eliodor Constantinescu, Rm. Vâlcea, 1930, aminteşte de scrisoarea lui Pliniu cel Tânăr (62 - 113 d. Hr.) către împăratul Traian, în care era vorba de creştini.

Tacitus, în Anales, cartea a XV-a, cap. 44, aminteşte şi el de creştini.

“La creştinii primari slujba dumnezeiască se săvârşea “În duh” adică fără forme ceremoniale externe.” (A. P. Lopuhin, Istoria Biblică, voi. 6, pag. 194).

Eusebiu de Cezarea se exprimă în felul următor despre puterea duhovnicească a primilor creştini, în Istoria bisericească: “Puterea Duhului la începutul Evangheliei era aşa de mare, încât mulţimea nenumărată la prima auzire primea în inimă vestea bună...” (Farrar, Primele zile ale creştinismului, vol. 1, pag. 180).

“La început creştinii nu aveau nici temple şi nici altare, dar nici nu simţeau nevoia de ele, deoarece ei înşişi, după mărturia apostolilor, erau temple vii ale lui Dumnezeu, zidite pe temelia apostolilor şi proorocilor a căror piatră din capul unghiului este Hristos.” (Farrar, Primele zile ale creştinismului, vol. 1, pag. 175).

“Formele de cult... sau dezvoltat cu trecerea timpului. Printre noii convertiţi se aflau foarte mulţi păgâni care aduceau cu ei îndelungata obişnuinţă a unui cult pompos şi simbolic. Cultul creştin trebuia să le ofere o compensaţie (comp. Tit 2:11 - 12, “Harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea.”) şi aceasta o putea face uşor, contribuind la câştigarea grabnică a păgânilor pentru creştinism, deoarece formele de cult ample şi solemne ajutau şi ele la intensificarea sentimentului religios.” (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 294).

“Biserica ajunsese din poziţia de persecutată în poziţia de dominantă” şi de aceea avea nevoie de un cult corespunzător. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 207).

Omul firesc, nenăscut din nou, nu poate trăi prin lucrurile duhovniceşti ale credinţei. Lui îi trebuie lucruri care se văd, pentru a-l impresiona. Şi aceasta este una din metodele vrăjmaşului pentru a nimici lucrarea duhovnicească a adevărului. A semănat şi cu această ocazie din belşug neghina minciunii. Încet, încet, viaţa curată după Evanghelie a fost năpădită de o sumedenie de forme, pe care omul îşi rezema credinţa - sau mai bine zis necredinţa. Împlinind formele, era oarecum liniştit, trăind mai departe în voia gândurilor şi poftelor fireşti.

Sf. Ioan Gură de Aur: “Vai, cum formele cele mai importante din biserică au devenit numai nişte forme seci, căci numai adevăr nu sunt. Vai, cum simbolurile taberei ostaşilor lui Hristos au ajuns a fi numai vorbe goale.” (Omilia a III-a, Colos. pag. 41).

Scăderea morală în urma formelor a fost observată de credincioşii de pe vremea aceea. Pe drept cuvânt se plângea Atanasie cel Mare: “Odinioară vasele bisericii erau de lemn şi creştinii de aur, astăzi sunt vase de aur şi creştini de lemn.” (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 262).

Iar Fer. Augustin zicea despre creştinarea în masă a poarelor, începând cu cei de la conducere: “Dacă împăratul s-a făcut creştin, s-a făcut, de aceea, şi dracul creştin.”

“Cauzele scăderii pietăţii şi a moravurilor sunt mai multe. În fruntea tuturor trebuie amintită convertirea în masă... În această perioadă (începând cu sec. al IV-lea) păturile înalte ale societăţii treceau la creştinism nu totdeauna din convingere, ci adeseori din interese şi spirit de imitaţie a împăratului. O altă cauză trebuie căutată în faptul că marea masă a creştinilor a început să acorde o importanţă unilaterală formelor externe ale cultului, faptelor bune vizibile, postului şi rugăciunii formale.” (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 303).

Cât priveşte viaţa şi disciplina clerului, ea era decăzută din cauza procedurii arbitrare a autorităţilor lumeşti la ocuparea demnităţilor înalte din biserică, încredinţate cu ajutorul simoniei (trafic cu lucruri considerate de biserică drept bunuri spirituale) unor bărbaţi nedemni sau unor favoriţi. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 390; Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 406).

Formelor introduse în cultul creştin trebuia să i se găsească un temei biblic. Şi fiindcă Noul Testament nu li-l oferea, au căutat ajutor în Vechiul Testament. Zice mai departe istoria: “Uzurile simbolice existente, care aveau rădăcini adânci în Testamentul Vechi, spre exemplu cel al tămâierii, al candelelor şi al lumânărilor, devin generale. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 294; Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 207).

Interesant spune sf. Ignatie în Epistola către Magnezieni X, despre practicile iudaice: “Este necuviincios lucru a propovădui pe Isus Hristos şi a trăi ca iudeii, căci nu creştinismul a crezut în iudaism, ci iudaismul în creştinism.” (pr. Matei Pâslaru, Scrierile Părinţilor apostolici, vol. 2, pag. 17).

“Interpretarea formelor de cult a avut şi ea în acesta perioadă o dezvoltare asemănătoare, ajungându-se la o tălmăcire mistică a întregii Liturghii - rânduieli şi obiecte.” (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 294; Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 207).

“Încă din sec. al IV-lea se foloseau două liturghii. Cea de la Ierusalim, pe care tradiţia i-o atribuie lui Iacov şi alta alexandrină, pe care tot tradiţia i-o atribuie lui Marcu. Dar aceste aşa zise “liturghii apostolice”, nu sunt apostolice. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 373-374).

Vasile cel Mare a adus o primă transformare şi prescurtare liturghiei de la Ierusalim. O nouă prescurtare a fost făcută de Ioan Gură de Aur. Mai târziu i s-a mai adăugat câte ceva. Între anii 408-450 i s-a mai adăugat “Sfinte Dumnezeule”, între anii 518-527 i s-a adăugat “Heruvicul”, “Crezul” în 518, iar apoi “rugăciunile proscomidiei” şi altele. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 294 - 295; Istoria Bisericii Universală, vol. 2, pag. 207 - 209).

Liturghiile de pomenire a morţilor la 3, 9, 40 de zile şi 6 luni, s-au dezvoltat după sec. al V-lea. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 220).

Cel dintâi care a întocmit un tipic cuprinzând anumite porţiuni din Evanghelii şi Epistole, fiecare porţiune de citit pentru o duminică sau sărbătoare, a fost Ieronim, la cererea papei Damas. Apoi, papa Gelasin (sec. al V-lea) şi papa Grigorie - (sec. al VII lea), au tot adăugat căutând să înfrumuseţeze liturghia, pentru a produce “efecte” sufleteşti.

Biserica catolică are patru liturghii (gregoriană, ambroziană, galicană şi mezo-arabă).

Biserica ortodoxă are trei liturghii (a lui Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare şi Grigore Dialogul).

Liturghia zisă “Liturghia sf. Ioan Gură de Aur” nu este dovedită istoric a fi a sf. Ioan Gură de Aur, ci, tradiţia i-a atribuit-o lui. (Sf. Ioan Gură de Aur, Predici despre statui, vol. 1, pag. XLIII).

Era natural ca simplitatea cultului creştin să se strice, deoarece s-a stricat şi gândirea creştină. Învăţătorii bisericeşti au căutat să împace creştinismul cu neoplatonismul - filozofie păgână. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 20).

“Filozofia creştină... a împrumutat idei platoniene...” (Foerster, Hristos şi viaţa omenească, pag. 24).

Însăşi Vasile cel Mare deschide, oarecum, uşa acestei filosofii, zicând: “Un prezbiter creştin să extragă de pe paginile scriitorilor clasici păgâni lecţii nu numai în ceea ce priveşte virtutea, ci şi în ce priveşte pietatea.” (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, vol. 2, pag. 200).

Cât de mult se depărtase duhul sfinţeniei şi al adevărului evanghelic din biserici se putea vedea şi din faptul că publicului îi plăceau certurile şi disputele teologice. În sec. al IV-lea se obişnuia, în biserică, aplaudarea vorbitorului. (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, vol. 2, pag. 15).

“Odată cu formele au intrat în biserică, rând pe rând, fel de fel de superstiţii, silind să recunoască acest lucru şi unii teologi mai noi: “Superstiţii în religia ortodoxă...” (T. Bodogaie, Ortodoxia văzută de un protestant, pag. 19).

“Frecventarea cultului a devenit obligatorie şi regulată pentru toţi membrii bisericii. Sinoadele (Elvira şi Arelate) au hotărât pedepse pentru lipsă nejustificată mai mult de trei duminici.” (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 152). Acesta era un lucru destul de bun, însă avea tâlcul lui. Odată cu introducerea pomenilor şi a darurilor în timpul liturghiei, era de dorit ca nimeni să nu lipsească de la biserică.

“Aduceţi acestui adevărat Dumnezeu jertfă care-I place Lui, precum sunt: prescuri şi vin, pentru săvârşirea sfintei taine; untdelemn pentru candele; tămâie pentru cădelniţe şi lumânări de ceară curată...” (Mitropolit Andrei Şaguna, Predici, pag. 68). comp. Romani 12:1; Evrei 13:15 -16.

Secolul al IV-lea a fost ca deschizător de drumuri, în ceea ce priveşte adăugarea de noi şi noi forme la viaţa simplă a creştinismului evanghelic. Sfânta Scriptură nu era consultată decât pentru a se găsi o justificare la ceea ce se adăuga. Când nu se găsea nici în Vechiul Testament ceva cât de cât ca să justifice formele adăugate, pentru a scăpa de mustrarea acestui Sfânt îndreptar, se căuta refugiul în tradiţie. Chiar Vasile cel Mare spunea: “Scripturile nu sunt suficiente.” (T. Bodogaie, Ortodoxia văzută de un protestant, pag. 51).

“Tradiţia fiind împlinirea şi interpretarea infailibilă a Sfintelor Scripturi... Aşa că pentru a înţelege într-adevăr Scripturile trebuie să le interpretezi în lumina experienţei bisericii, iar nu să crezi că ele pot fi interpretate de ele însele.” (T. Bodogaie, Ortodoxia văzută de un protestant, pag. 51). - comp. 2 Tim. 3:15 -16.

Iată câteva din formele adăugate începând cu sec. al IV-lea:

Candela, sfeşnicul, lumânarea, cădelniţa.

Se spune că simbolizează lumina adevărului. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 249).

Lumânările de fapt se întrebuinţau în catacombe pentru iluminat, în timpul persecuţiilor, dar nu numai lumânări de ceară, ci şi opaiţe şi alte instrumente de iluminat de pe vremea ceea. Când însă creştinii n-au mai fost persecutaţi, deci nu mai erau siliţi să trăiască prin catacombe, n-au mai folosit astfel de mijloace de iluminat, fiindcă se adunau ziua. Însă, odată cu venerarea moaştelor martirilor din catacombe, au păstrat şi unele practici şi unelte din catacombe, dându-le un rol simbolic. Aşa a fost şi cu lumânările. (/. Georgescu, Istoria Bisericii Universale, pag. 52).

“Lumânarea este un obiect făcut din ceară de albine care se aprinde în biserică, atât spre a produce lumină, cât şi ca jertfă adusă de credincioşi, spre deosebire de jertfa de grăsime animalică, pe care o aduceau credincioşii legii mozaice... Lumânări ca jertfă, creştinii aprind şi înaintea icoanelor...” (Ioan Şt. Popescu, Noţiuni liturgice, pag. 15).

Prof. D. Stăniloaie scrie: “...O lumânare aprinsă, pe lângă rostul ei natural de lumânare, mai are funcţia de simbol, prin care nu mai e considerată ca un lucru în sine, ci în legătură cu lumina spirituală pe care o închipuieşte.” (Studii Teologice, nr. 7-8, 1957, Simbol ca anticipare şi temei al posibilităţii icoanei).

Pr. Ioan Mircea: “În Biserica Ortodoxă cădelniţa este obiect sfânt în care se arde tămâia, ca jertfă materială... De reţinut că atât templul (clădirea de zid) cât şi odoarele sfinte: sfeşnice, candelabre, cădelniţe, candele, etc. sunt construite în Biserica noastră după modelul celor cereşti, arătate în Apocalipsa. (Evrei 9:3-5; Apoc. 3:12; 7:15; 11:1 şi 19; 15:5; 16:1 şi 17).

Dacă în vedenie lucrurile sunt materiale şi exacte, atunci trebuie să aplicăm felul de înţelegere şi la fiarele cu multe capete, arătate în vedenie, la balaurul roşu, care a tras cu coada a treia parte din stele etc. E dreaptă, oare, această înţelegere?

Cruci de mână, steaguri (prapuri), tot dup sec. ai IV-lea au fost introduse. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 250).

Veşmintele liturgice

Veşmintele liturgice au fost introduse tot după sec. al IV-lea. Înainte de sec. al IV-lea se pare că au fost întrebuinţate haine obişnuite de sărbătoare, la acest serviciu; apoi s-a ajuns ca haina întrebuinţată la slujbă să nu mai fie îmbrăcată şi cu altă ocazie. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 251 - 252). Apoi, s-a ajuns la gândul că trebuie o uniformă specială pentru cler în timpul slujbei. Dar de unde să ia modelul pentru această uniformă? Soluţia a fost găsită: veşmintele liturgice au fost copiate, în mare parte, după modelul preoţilor din Vechiul Testament şi în parte după îmbrăcămintea de paradă a împăraţilor romani. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 256; vol. 1, pag. 107). Aşa s-a ajuns la veşmintele din purpură şi cu podoabe scumpe pentru preoţi şi episcopi. (Ioan Grecu, Istoria Bisericii, pag. 52, Blaj, 1921).

“...Este adevărat că în Sfintele Evanghelii nu stă scris că preoţii trebuie să poarte veşminte... găsim în schimb cuvintele în care Mântuitorul spune că nu a venit să strice Legea, ci s-o împlinească. Însă Vechiul Testament cuprinde porunca dumnezeiască prin care putem considera că au fost rânduite veşmintele de cult: “Şi luând veşmintele sfinte, să îmbraci pe Aaron...” (Exod. 29:4 - 5). Se poate spune, deci, că din punct de vedere teologic veşmintele cultului creştin au acelaşi temei sfânt ca şi veşmintele Vechiului Testament, orânduite de însuşi Dumnezeu...” (Anagnost, Veşmintele, în România Liberă, 4 aprilie 1992, pag. 5). Despre Veşminte preoţeşti, vezi Studii Teologice, 1974, nr. 1 - 2, pag. 81 - 82.

Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, într-o cuvântare ţinută la adunarea mai multor conducători ai religiei iudaice, zice: “...Avem o şansă mare noi, bisericile, cultele din România, aceea de a păstra echilibrul sufletesc, de a păstra comoara simţămintelor şi a credinţei noastre neprihănite, de a combate tot ce este extremist, tot ce este ură şi, mai ales, tot ce se îndreaptă asupra acestui popor ales (poporul lui Israel)... din credinţa căruia noi, Biserica Ortodoxă, am moştenit o mare parte: şi ritul şi îmbrăcăminte şi doctrină. Pentru că doctrina cea veche a poporului mult încercat în istoria sa este un tezaur şi pentru noi, pentru teologia noastră, este rădăcina noastră...” (Rev. Cultului Mozaic, nr. 699, din 15 sept. 1990, pag 7). Şi câte sunt în învăţătura cultului ortodox!

Omoforul, veşmânt bisericesc în forma unei eşarfe, purtat peste umeri în timpul serviciului bisericesc.

Patrafirul (corect epitrahil). Veşmânt din odăjdiile bisericeşti care se pune pe după gât.

Tămâia

în primele veacuri nici nu se pomenea de tămâie, dimpotrivă, era privită ca ceva păgânesc. La romani, se răspândea miros de tămâie în timpul procesiunilor de triumf.

Tămâierea, a fost introdusă tot în sec. al IV-lea. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 408).

Pr. Petre Vintilescu: “Ritualul tămâierii, practicat şi în unele din religiile popoarelor antice, ca egiptenii, romanii, reprezintă în Biserica creştină o amintire liturgică din Vechiul Testament, unde îşi găseşte corespondenţă în arderile de pe altarul tămâierii, seara şi dimineaţa, la cortul sfânt (Exod. 30:7-8). În sine, tămâierea reprezintă (în Biserica Ortodoxă) una din formele de jertfă ce se aduce lui Dumnezeu. Preotul binecuvântează tămâia pusă pe cărbunii din cădelniţă, zicând: «Tămâie îţi aducem Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri...»“ (Liturghierul explicat, pag. 45, Bucureşti, 1979, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti).

Tertulian: “Tămâie chiar că nu cumpărăm dacă arabii se plâng, în schimb pot mărturisi sabeii, care vând din belşug creştinilor, spre a-şi înmormânta morţii lor, miresme mai scumpe şi în cantităţi mai mari decât tămâia, cu care vă afumaţi voi zeii.” (Apologeticum, cap. 41, pag. 168).

Linguriţa ta cuminecătură a fost introdusă după anul 400 şi se crede că Ioan Gură de Aur ar fi folosit-o prima dată. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 249).

Mătaniile

Mătănii înseamnă plecarea genunchilor şi înclinarea corpului până la pământ în semn de veneraţie şi de pocăinţă.

Mătaniile în formă de mărgele au intrat în uz spre sfârşitul sec. al IV-lea. Acest şnur cu mărgele servea la urmărirea rugăciunilor de penitenţă (pedeapsă) date celor care săvârşeau un păcat sau chiar tuturor care doreau să ajungă sfinţenia prin sforţări fizice. În apus s-a numit Cunună de rugăciuni sau Cunună de roze (Rozarium), socotind că rugăciunile sunt roze. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 263).

Şapte diaconi

La Roma încă din sec. al IV-lea, era obiceiul ca să fie aleşi numai 7 diaconi, conf. Fap. Ap. 6:3. (Sozomen, Istoria Bisericească, pag. 298 - 299).

Cântarea antifonă (cântarea alternativă)

Cântarea antifonă este cântarea la care doi cântăreţi sau două cete de cântăreţi îşi răspundeau, a fost introdusă în biserică în sec. al IV-lea (cam pe la anul 360), de Ignaţiu cel Nou al Antiohiei, trecând apoi şi la greci şi la romani. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 408).

Orga a fost introdusă în biserica catolică în anul 757. (Ioan Şt. Popescu, Noţiuni liturgice, pag. 49).

Aleluia

Aleluia se obişnuia să se cânte numai o singură dată pe an, la Paşti, căci şi Domnul Isus numai atunci a cântat. (Sozomen, Istoria Bisericească, pag. 298 - 299).

Clopotele

Clopotele au fost introduse în apus în sec. al VII-lea, iar în răsărit în sec. al IX-lea. Patria clopotelor se spune că ar fi Campania (provincie italiană) sar cel care le-a introdus ar fi fost episcopul Paulin de Nola (sec. al V-lea). (E. Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 397; vol. 1, pag. 396; /. Georgescu, Istoria Bisericii Universale, pag. 52).

Clopotele şi toaca au fost introduse în răsărit prin sec. al IX-lea, ca obiecte care anunţă vremea rugăciunii. (Studii Teologice, 1974, nr. 1 -2. pag. 83). Despre clopote, vezi Revista Teologică, pag. 84, 1910.

“Clopotniţele au început să fie zidite în sec al VII-lea.” (Ioan Georgescu, Istoria Bisericii Creştine Universale, Blaj, 1921, pag. 52).

Sărindarele

Sărindarele sunt rugăciuni plătite preotului pentru morţi, bolnavi etc. Au fost introduse în sec al XII-lea. (Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 404).

Pelerinajele

Pelerinajele au început cam prin sec. al IV-lea.

Primul pelerin a fost Alexandru, episcop de Capadocia. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 226).

Grigorie de Nisa a fost împotriva pelerinajelor. (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor părinţi, vol. 2, pag. 226).

Procesiunile

Procesiunile intră în uz după jumătatea sec. al IV-lea. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 216).

Opt glasuri

Opt glasuri s-au dezvoltat după sec. al IV-lea.

Tipicul

Primul “tipic” a fost scris de egumenul Sava care a trăit în sec al VII lea. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 294).

Panahida

Panahida (priveghere) este rugăciunea pentru morţi şi s-a introdus după sec. al IV-lea. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 215).

Pr. Victor Aga: “Panahida (parastas mic) numită şi serviciu dumnezeiesc de noapte e o rânduială bisericească mai scurtă decât parastasul şi se face la pomenirea morţilor. La panahida de obicei se sfinţeşte colivă, pâine, colac şi lumânări, ce se dau apoi de pomană. Are simbolica parastasului. (Dicţionar Enciclopedic, Timişoara, 1935).

Coliva

Coliva (grâu fiert, îndulcit cu miere), a fost introdusă în practicile creştinilor după anul 362, când împăratul Iulian Apostatul a dat ordin ca toate alimentele de pe piaţă, în săptămâna patimilor, să fie stropite cu apă sau vin jertfite idolilor.

Tradiţia spune că episcopul Eudoxin din Constantinopole ar fi avut un vis, în care i s-a arătat sf. Teodor Tiron (martir pe vremea lui Diocleţian) şi l-ar fi învăţat să spună creştinilor să fiarbă grâu. De atunci coliva a intrat în practica creştinilor mai ales ca hrană de post şi de întristare, deci la mesele în amintirea morţilor, crezând că prin colivă se are comuniunea cu cel mort. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 18).

Potrivit celor scrise de Eusebiu Popovici, în Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 359, tot în sec. al IV-lea au fost introduse şi precizate următoarele învăţături:

Soarta omului

După moarte cei drepţi merg în cer iar cei răi merg în iad.

Pr. O. Muscelecu scrie: “Fiecare păcătos îşi aprinde propriul său foc şi viciile noastre îi sunt materia şi nutrimentul.” (Origen, pag. 193, Periarhon II, c. 10).

Teoftlact scrie: “Precum urmează moartea trupului, când se desparte sufletul de trup, aşa urmează şi moartea sufletelor şi a îngerilor, când aceştia se despart de darul lui Dumnezeu, care este viaţa. De aceea atât îngerii, adică demonii, cât şi sufletele cele cuvântătoare ale oamenilor păcătoşi, fiindcă s-au despărţit şi se despart de darul lui Dumnezeu prin păcat, ajung în moarte.” (Epistola întâi către Timotei, vol. 3, pag. 241).

Sufletele proorocilor, apostolilor şi martirilor sunt cu Dumnezeu şi se roagă pentru cei vii.

Venerarea îngerilor şi a sfinţilor. Rugăciuni pentru iertarea sufletelor celor moţi păcătoşi.

Asterie de Amasa spune: “Nici-o iertare nu uşurează pedeapsa judecăţii de dincolo, şi nici o milostenie nu micşorează osânda dată...” (Omilii şi predici).

Sf. Grigorie Teologul: “Socoteşte viaţa de acum ca pe un bâlci; dacă vei începe să negustoreşti vei rămâne cu un câştig, pentru că pentru puţin vei primi în schimb mult şi pentru cele trecătoare vei primi cele veşnice dar dacă vei pierde ocazia, nu vei mai avea alt timp pentru astfel de schimb.”

Sf. Ioan Gură de Aur, zice: “Nu este cu putinţă de a câştiga cineva suflete dincolo” adică dincolo de mormânt. (Filipeni, Omilia a X-a, pag. 100).

Sf. Ioan Gură de Aur. “Să nu plângem... pe cei morţi, ci pe cei morţi în păcate. Aceştia sunt vrednici de plâns... Căci, ce speranţă de mântuire poate fi, acolo, unde păcatele nu se pot îndepărta? Dar cât timp se găseşte aici, este poate speranţă de a se schimba...” (Filipeni, Omilia a IV-a, pag. 36).

Sf. Ioan Gură de Aur. “De nu vom avea nici o grijă şi vom pleca de aici fără să fim pocăiţi, chiar de ne-am pocăi acolo cât de mult, totuşi cu nimic nu ne vom folosi. Căci trebuie a te lupta cât timp te găseşti în mijlocul valurilor, iar nu după ce s-a isprăvit.” (1 Cor. Omilia 23).

Sf. Ioan Gură de Aur “Pe cel mort trebuie a-l ajuta, iar nu a-l plânge; a face pentru dânsul rugăciuni şi cereri şi milostenii şi ofrande. Căci nu degeaba s-au introdus acestea şi nici în zadar nu facem pomenire la sfintele taine pentru cei duşi de la noi şi pentru dânşii ne apropiem de sfântul jertfelnic, rugându-ne Mielului... pentru ca prin acestea să li se aducă vreo mângâiere.” (1 Cor. Omilia XLI, pag. 588 - 589).

(Sf. Ioan Gură de Aur are unele scăpări, oscilând între a ne ruga sau nu pentru cei morţi. Nici învăţătura despre har nu i-a fost prea clară; vezi pag. 33-34).

Un lucru trebuie să remarcăm: rugăciunile pentru morţi au fost introduse atunci (sec. al IV-lea), iar sf. Ioan Gură de Aur, în liturghia compusă de el, le-a sistematizat. Tot atunci biserica apuseană a introdus învăţătura despre purgatoriu.

Purgatoriu.

Învăţătura despre purgatoriu a fost introdusă cu sfială de Augustin în Biserica apuseană, învăţătură stabilită şi formulată precis de Grigore cel Mare în anul 604 şi dezvoltată după anul 1054. Ca dogmă, această învăţătură a fost recunoscută în sec. al XIV-lea. (Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 91).

Împotriva acestor forme şi adăugiri la Cuvântul Sfintei Scripturi, s-au ridicat mai mulţi oameni ai lui Dumnezeu. Unii au fost excluşi din biserică iar alţii au fost toleraţi. Aşa de ex. s-a ridicat un preot din Spania numit Vigilanţius. El era împotriva cinstirii şi venerării sfinţilor şi mucenicilor, a prăznuirilor de la morminte, a vieţii monahale ca formă de adevărată evlavie, a celibatului clerului, a întrebuinţării lumânărilor, a cinstirii moaştelor. Pentru toate acestea, Ieronim l-a lovit aspru în mai multe scrisori, ducând împotriva lui o luptă aprigă. Spunea că i s-ar potrivi mai bine numele de Dormitantius (Adormitul) decât Vigilanţius (Veghetorul).

În privinţa simpatiei faţă de filosofii păgâni s-a mers atât de departe încât un ierarh ca Ioan al Evhaiţelor a scris un imn adresat Mântuitorului, în care cerea să pună pe Platon şi pe Plutarh printre creştini. (Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 133). Lucruri noi se adăugau mereu.

Cu trecerea timpului, formele şi adăugirile au devenit tot mai sfinte şi mai indispensabile. Unii teologi noi s-au exprimat:

“Tradiţia e infailibilă şi absolută şi trebuie pusă pe picior de egalitate cu Biblia. (T. Bodogae, Ortodoxia văzută de un protestant, pag. 50). Sinodul Tridentin (1542 - 1563) a şi pus tradiţia pe picior de egalitate cu Sfânta Scriptură. (Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 223). Se susţine că “practica bisericii, liturghia şi viaţa ei mistică sunt izvoare fundamentale ale Adevărului. (7. Bodogaie, Ortodoxia văzută de un protestant, pag. 53).

Referindu-ne la cele scrise în Apoc. 22:18, în Eclesiastul 12:10 găsim scris: “...Să scrie întocmai cuvintele adevărului.” Cum rămâne cu adăugirile arătate mai sus? Ca o întărire de foc, la 1 Cor. 4:6, citim cele scrise de sf. ap. Pavel: “...Să învăţaţi să nu treceţi peste «ce este scris».”

Hram, (rugă, nedeie, praznic), ziua aniversară a sfinţirii bisericii (clădirea de zid) când se face amintirea patronului bisericii şi se reînnoieşte sfinţirea prin înconjurarea bisericii şi stropirea ei cu agheasmă.

Sfeştanie, sfinţirea caselor ce se face de către preot în ajunul Crăciunului, cu scopul de a fi ferite de rele. Şi la câmp se fac sfeştanii tot cu acelaşi scop.

Pomana pentru cei morţi, e un act de milostenie ce îl fac rudeniile în amintirea unui răposat spre a mijloci îndurarea lui Dumnezeu, pentru a uşura păcatele celui răposat.

Serbarea patronului familiei

Patronul familiei (ca şi cel al bisericii, vezi Hram) şi-l alege familia ca sub ocrotirea lui să fie păzită de cele rele. Patroni au şi oraşele şi ţările. La ziua patronului familia ţine praznic, adică face pomană în amintirea morţilor familiei şi rugăciuni către patronul familiei

Icoane făcătoare de minuni

Icoanele zise făcătoare de minuni au apărut în sec. al XIII-lea. (Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 131).

Canonizări de sfinţi

Biserica, atât cea catolică cât şi cea ortodoxă, canonizează sfinţi până în ziua de astăzi, la care apoi se roagă.

Iosif, bărbatul Măriei, a fost declarat ca sfânt în anul 1870 la sinodul de la Vatican (Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 359).

Biserica ortodoxă a canonizat sfinţi în anul 1953.

Toate acestea de mai sus (hram, sfeştanie, pomană, patronul familiei, icoanele făcătoare de minuni, canonizări de sfinţi) s-au introdus spre sfârşitul evului mediu, cam între anii 1200 -1500. Tot în acest timp, superstiţiile de tot felul au inundat viaţa creştinilor. (Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 133).

Evanghelia era uitată atât de cler cât şi de popor şi din această cauză viaţa morală era pe ultima treaptă a decăderii. Avea mare dreptate sf. Caterina de Siena când spunea: “Roma care ar trebui să fie un rai de virtuţi, este un putregai de păcate infernale.” (Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 131).

Sf. Macarie: “Deosebirea creştinilor de lume nu constă în figuri sau forme exterioare... Unii sunt asemenea lumii la minte şi la cuget, fiind ferecaţi în lanţuri pământeşti, ne având în inima lor liniştea de la Dumnezeu şi pacea cerească a Duhului.” (Omilia a V-a, 4, pag. 31).

Sf. Maxim Mărturisitorul: “Mintea trebuie să fie golită de toată ideea şi de toată cunoştinţa, ca să vadă fără ochi pe Dumnezeu Cuvântul cel adevărat.” (Filocalia, vol. III, pag. 85).

Sf. Ioan Gură de Aur. “În slujba credinţei noastre creştine, nu avem nevoie de nimic... ci numai de Duh şi de adevăr.” (Romani, Omilia a III-a, pag. 24).

Credinciosul adevărat însă caută să împlinească Cuvântul: “Să învăţaţi să nu treceţi peste ce este scris.” (1 Cor. 4:6). “Dreptarul învăţăturilor sănătoase, pe care l-ai auzit de la mine, ţine-l cu toată credinţa şi dragostea care este în Hristos Isus.” (2 Tim. 1:13).

Tertulian: “...Aceasta este rânduială adevăratei credinţe, care porneşte de la Hristos, transmisă prin apostoli.” (Apologeticum, cap. 47, pag. 179).

Şi vrem să întărim acest adevăr prin ce spune înţeleptul Nicolae Iorga: “Odată ce ai luat un lucru din lumea realităţilor şi l-ai strămutat în lumea formelor, poţi să discuţi mii de ani asupra lui, fără să ajungi la un capăt.”

Clement Alexandrinul, în cartea sa “Exhortaţia”, zice despre forme şi obiceiuri nescripturale: “Suntem în drept să părăsim cele mai rele pentru cele mai bune şi să ne întoarcem de la moarte la viaţă, când obiceiul se dovedeşte orb şi nelegiuit. Cuvântul (Sfânta Scriptură) este adevăratul soare al sufletului care luminează ochiul minţii.” (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, vol. 1, pag. 212).

St Ioan Gură de Aur. “Cei stăpâniţi şi înşelaţi de obicei, nu mai simt absurditatea lui şi au nevoie de alţii să-i înveţe.” (Omilia XII, la 1 Cor.). - vezi Matei 15: 9; Col. 2:18.

Crezul

Crezul sau Simbolul de credinţă (formulat în anul 325), a fost introdus în serviciul divin în sec. al V-lea. Până aici era întrebuinţat numai cu prilejul pregătirii şi mărturisirii de credinţă a catehumenilor la botez.” (ec. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, pag. 70, Ed. Inst. Biblic şi de Misiune Ortodoxă Bucureşti, 1972).

“Nu ne punem încrederea în lucrurile pământeşti.” (Filip. 3:3).

Toate lucrurile care se văd sunt lucruri pământeşti. Sf. ap. Pavel când spune lucrul acesta se gândea la tăierea împrejur Cu toate că tăierea împrejur era rânduită de Dumnezeu, totuşi era lucru pământesc.

Toate mijloacele care duc la scop, la Domnul Isus, sunt de origine pământească. Şi botezul, şi cina, şi adunarea, şi cântarea, şi rugăciunea sunt numai mijloace, deci lucruri pământeşti. Noi nu trebuie să ne punem încrederea în ele când este vorba de mântuire. Cu atât mai mult când este vorba de forme religioase străine de rânduială Noului Testament.

sus