Daniel Fodorean este pastor al Bisericii Creștine Baptiste Golgota Constanța din anul 1994. A absolvit Institutul Teologic Baptist din București în anul 1994. A studiat în programul de master  Drept Canonic și Instituții Europene  din cadrul Universității Ovidius Constanța, iar în 2009 a obținut titlul de doctor în teologie, specializarea conducere bisericească, de la Universitatea București. În anul 1998 a reînființat Comunitatea Bisericilor Creștine Baptiste Constanța fiind  în prezent președintele acestei Comunități. În slujirea pastoral-misionară din zona Constanța a generat și coordonat o mișcarea de plantare de noi Biserici (aproximativ 53 de noi adunări de credincioși au fost înființate în ultimii ani) și de formare și dezvoltare a lucrătorilor. A înființat Asociația ”Centrul Antiohia” care împreună cu Leader Formation International au creat Leader Formation Institute-Eastern Europe (www.lfi-ee.org) pentru echipare de lucrători. Daniel Fodorean poate fi contact la danielfodorean@gmail.com  

Această dilemă legată de problema punctului de plecare poate fi extinsă dincolo de cele expuse mai sus, la formularea filozofiei despre conducere având ca puncte de plecare Biblia sau alte surse extracanonice. Modul în care va fi rezolvată această dilemă va determina ce fel de teologie se va formula. Punctul de vedere a celui care abordează Scriptura şi metoda de interpretare, definesc în mod direct natura teologiei sale. În plus, cadrul paradigmatic pe care cineva şi-l însuşeşte în interpretarea Scripturii stabileşte şi formează mijloacele şi uneltele de facto adoptate în examinarea şi înţelegerea Scripturii. Observaţia lui Gangel cu privire la faptul că „Studiile serioare ale conducerii creştine nu încep cu textul cărţilor, ci cu textul Bibliei…”[4], merită să fie reţinută şi aplicată.

Modurile abordării conducerii spirituale pot fi grupate în două categorii: deductive şi inductive. Deducţia este definită de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române ca „procedeu prin care se ajunge la o concluzie” [5]. În procedeul deductiv cercetătorul se apropie de Scripturii cu concluzii gata formulate. Inducţia este opusul deducţiei. În procedeul inductiv cercetătorul Scripturii îşi va formula concluziile în baza procedeului hermeneutic aplicat textului.

1) Metode deductive

Abordarea „stropirii cu apă sfinţită” a principiilor din management. Mai precis acest fel de abordare a conducerii, larg răspandit în ziua de azi, porneşte de la principii funcţionale din management, ataşând texte biblice la acestea pentru a avea trecere în lumea creştină. Uneori această ataşare a textelor biblice are loc în faza iniţială a scrierii respectivei lucrări, alteori stropirea cu versete se face numai în momentul predării cursului studenţilor sau liderilor creştini. Nicidecum nu trebuie negată funcţionalitatea principiilor din management, dar trebuie să atrag atenţia asupra punctului de pornire într-o astfel de abordare.

Implicaţiile acestei metode sunt: minimalizează importanţa fundamentală a teologiei biblice pentru teologia practică; dă impresia că Biblia este insuficientă pentru a te echipa pentru conducere; neglijează natura unică a Bisericii; creează obiceiul căutării, mai întâi, a surselor extracanonice şi apoi încercarea de potrivire cu Scriptura; încrederea liderului în capacităţile proprii, în detrimentul dependenţei de Domnul.

Cele mai multe lucrări în această abordare sunt scrise de manageri, nu de teologi sau pastori. Lucrul acesta ar trebui să constituie o provocare pentru teologii creştini în a formula o teologie biblică despre conducere, astfel absenţa ei oferă opţiunea liderilor creştini de a se inspira din alte izvoare.

Abordarea „teologiei ascunse” este un alt mod de a te apropia de subiectul conducerii. Raţionamentul acestei abordări este expunerea principiilor conducerii fără argumentarea biblică din pricina relevanţei misionare pentru liderii din afara Bisericii. Susţinătorii acestei abordări doresc să folosească subiectul conducerii, implementând valorile creştine în cei necredincioşi, fără a-i ofensa sau îndepărta prin elemente religioase. Convingerea lor este că ei au un fundament biblic solid, în spatele principiilor expuse găsindu-se principiile biblice. Argumentul relevanţei culturale nu stă în picioare din pricina faptului că atunci când aceste principii sunt expuse liderilor creştini singura diferenţă va fi adăugarea textelor biblice, alunecându-se în abordarea expusă mai sus. Numai un student serios al Scripturii poate vorbi cu autoritate şi profunzime, despre agenda lui Dumnezeu cu privire la Biserică.

Implicaţiile acestei abordări sunt: creează impresia că Scriptura nu are nimic sau foarte puţin de spus despre conducere; slăbeşte autoritatea Bibliei în viaţa liderului creştin şi în viaţa Bisericii; creşte încrederea personală în lider şi micşorează dependenţa de resursele lui Dumnezeu pentru succes; declanşază conflicte şi schisme în biserici din pricina că liderii nu au prezentat Scriptura ca o autoritate absolută, etc.

Abordarea experienţială/ tradiţională. Această abordare se bazează pe modelele şi sistemele existente în acea comunitate în trecut. Ele sunt atât de importante pentru ei încât nu mai pot să audă ce spune Biblia despre conducere. În terminologia lui Gene Getz[6] forma a devenit mai importantă decât funcţia Bisericii. Istoria Bisericii este valoroasă şi plină de lecţii pentru credincioşii de astăzi, dar ea nu trebuie să devină mai importantă ca Teologia Biblică.

Implicaţiile acestui mod de a privi conducerea sunt: subminarea autorităţii Scripturii în detrimentul experienţei; rezistenţa la schimbare; lipsa de viziune şi relevanţă în slujire, etc.

2) Metode inductive

Metodele care au ca punct de plecare, în studiu, Biblia sunt considerate metode inductive. Enumerarea doar a câteva dintre aceste abordări nu exclude existenţa şi a altor metode.

Abordarea canonică. Scriptura constă din colecţia cărţilor inspirate sau cărţi canonice, ale Vechiului şi Noului Testament. Canonul Protestant al Vechiului Testament diferă, ca şi ordine, de canonul evreiesc. Kenneth Gangel prezintă un plan de studiere a conducerii bazat pe gruparea cărţilor canonice, în cinci secţiuni: Conducerea în Pentateuch, Conducerea în cărţile istorice, Conducerea în cărţile poetice şi profetice, Conducerea în Evanghelii şi Faptele Apostolilor, Conducerea în Epistole şi Apocalipsa[7].

Abordarea hermeneutică. Robert Clinton a identificat şapte genuri literare care oferă informaţii folositoare pentru conducere: biografic, acte istorice de conducere, contexte actuale de conducere, literatura parabolică de conducere, indirect, studiul cărţilor biblice ca un întreg, studiul între cărţile biblice pentru teme şi lecţii comune de conducere[8]. Cea mai importantă sursă în studiul conducerii este cea biografică.

Abordarea tipologică. Morris Ashcraft în cartea God-Called Ministry – Essays on the Christian Ministry, o colecţie de eseuri despre slujirea creştină, prezintă articolul scris de Anne P. Rosser Old Testament ministry models: priests, prophets, and sages prin care argumentează că aceste trei categorii/tipologii vechi testamentale „au fost şi sunt atât precursorii şi modele pentru lucrarea creştină”. [9]

Abordarea istorico-sistematică. Preocupat de o înţelegere a întregului Scripturii, în baza Revelaţiei progresive, Robert Clinton identifica şase perioade istorice de conducere, argumentând astfel:

În planul răscumpărării sunt diferite nevoi de conducere şi sunt diferite responsabilităţi. Dumnezeu a ridicat diferite tipuri de lideri să împlinească situaţiile în care au fost ridicaţi. Diferitele cărţi din Biblie vor prezenta diferite tipuri de lideri fără a comenta cu privire la definiţia, scopul sau rolurile pe care le împlinesc. Acestea trebuie interpretate… Linia timpului conducerii identifica şase perioade diferite ale conducerii. Noi suntem în prezent în cea de-a şasea eră ceea ce o face foarte importantă pentru noi. Cu toate acestea, acolo sunt descoperiri importante care apar de-a lungul fiecărei perioade care au aplicaţii astăzi. Conducerea, urmaşii, dinamicile situaţionale sunt la fel în aceeaşi perioadă, şi totalmente diferite de cele dintr-o altă perioadă. Succesiunea perioadelor în mod obişnuit introduc tipuri noi de lideri pentru a întâmpina noile dinamici situaţionale întâlnite.[10]