O predică pentru predicatori

 de Daniel Branzei

Cand a fost ultima oara cand ati vorbit singur, in oglinda? Sunt clipe de adanca sinceritate, necunoscute de nimeni, dar cu mare influenta in evolutia noastra viitoare. Mesajul urmator a fost a astfel de “stare de vorba cu mine insumi”, ca raspuns la scriasoarea fratelui Iosif Ton de pe Intertnet. Am scris-o dintr-o rasuflare si n-am refacut-o si nici corectat-o ulterior. S-a revarsat din mine dupa o noapte de nesomn si de framantari. Nu sunt la curent cu structurile cultice din Romania si nici nu ma prea pricep la asa ceva. Reactionez doar la partea despre impasul spiritual si lipsa de rezultate din lucrarea bisericilor evanghelice.

“Dar ce am impotriva ta, este ca ti-ai parasit dragostea dintai. Adu-ti, deci, aminte de unde ai cazut; pocaieste-te, si intoarce-te la faptele tale dintai. Altfel, voi veni la tine, si-ti voi lua sfesnicul din locul lui, daca nu te pocaiesti.  Cine are urechi, sa asculte ce zice Bisericilor Duhul: „Celui ce va birui, ii voi da sa manance din pomul vietii, care este in raiul lui Dumnezeu” (Apocalipsa 2:4-7).

Daca ceea ce aud ca se petrece in Romania evanghelica este adevarat si daca bisericile se afla pe o periculoasa alunecare dinspre sfintenie spre o viata de compromis cu pacatul, se pune intrebarea ce este de facut? Pericolul in care ne aflam este sa intram in pedeapsa anuntata de Domnul Isus bisericii din Efes: “Iti voi lua sfesnicul din locul lui”, adica iti voi lua capacitatea de a fi lumina pentru cei aflati in intunerec.

Care sunt caile pe care trebuie sa “ne intoarcem de acolo de unde am cazut” , care sunt lucrurile de care trebuie sa ne pocaim” si care sunt “faptele dintai la care trebuie sa ne intoarcem” (Apoc. 2:5).

Poate inca si mai urgenta este intrebarea, ce ne-ar putea MOTIVA sa facem ceea ce stim ca ar trebui facut? Ce fel de predici ar trebui sa rostim in adunarile evanghelice pentru ca multimile de ascultatori sa alerge de buna voie spre o viata de sfintenie?

Problema nu este simpla si cere un raspuns din partea lui Dumnezeu. Iata ce am gasit eu, in realtia mea personala cu Dumnezeu si cu Domnul Isus, prin intermediul Cuvantului pe care ni L-a lasat.

I. O clarificare a situatiei

Cred ca ar trebui sa stabilim o terminologie pe care sa o folosim toti in aceleasi semnificatii. Eu cred ca extremele care se fdefinesc ca “rau” si “bine” in aceasta scriza a crestinismului evanghelic romanesc se pot numi consacrare si compromis.

a. Prin consacrare definesc in termeni contemporani acea “sfintire”, acea dare lui Dumnezeu, acea punere deoparte de care vorbeste Biblia.

“Sa nu mai dati in stapanirea pacatului madularile voastre, ca niste unelte ale nelegiuirii; ci dati-va pe voi insiva lui Dumnezeu, ca vii, din morti cum erati; si dati lui Dumnezeu madularile voastre, ca pe niste unelte ale neprihanirii” (Romani 6:13)

“Intariti-va, deci, mainile obosite si genunchii slabanogiti; croiti carari drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce schiopateaza sa nu se abata din cale, ci mai de graba sa fie vindecat. Urmariti pacea cu toti si sfintirea, fara care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12: 12-14).

b. Prin compromis inteleg acea incercare neinteleapta de a trai cu picioarele in doua barci, a fi si cu lumea si cu Dumnezeu, a incerca sa traiesti si in Duhul si in firea pamanteasca.

“Zic dar: umblati carmuiti de Duhul, si nu impliniti poftele firii pamantesti. Caci firea pamanteasca pofteste impotriva Duhului, si Duhul impotriva firii pamantesti: Sunt lucruri potrivnice unele altora, asa ca nu puteti face tot ce voiti” (Galateni 5:16-17).

“Caci - lucru cu neputinta Legii, intrucit firea pamanteasca (Greceste: carnea, aici si peste tot unde e „firea pamanteascaI.) o facea fara putere - Dumnezeu a osindit pacatul in firea pamanteasca, trimetind, din pricina pacatului, pe insusi Fiul Sau intr-o fire asemanatoare cu a pacatului, pentru ca porunca Legii sa fie implinita in noi, care traim nu dupa indemnurile firii pamantesti, ci dupa indemnurile Duhului.

In adevar, cei ce traiesc dupa indemnurile firii pamantesti, umbla dupa lucrurile firii pamantesti; pe cand cei ce traiesc dupa indemnurile Duhului, umbla dupa lucrurile Duhului. Si umblarea dupa lucrurile firii pamantesti, este moarte, pe cand umblarea dupa lucrurile Duhului este viata si pace. Fiindca umblarea dupa lucrurile firii pamantesti este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, caci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, si nici nu poate sa se supuna. Deci, cei ce Sunt pamantesti, nu pot sa placa lui Dumnezeu. Voi insa nu mai Sunteti pamantesti, ci duhovnicesti, daca Duhul lui Dumnezeu locuieste intr-adevar in voi. Daca n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Romani 8:3-9).

Consacrarea duce la sfintirea personala, la pocainta de fiecare zi, la viata de rugaciune, la studiul Cuvantului si la dorinta de a salva pe cati mai multi din cei aflati inca departe de Dumnezeu, in pericolul pedepsei eterne.

Compromisul duce la o amortire a tuturor virtutilor crestine , la o stare de “caldicel”, suficient de religios pentru a veni la Biserica, dar insuficient de sfant pentru a duce Biserica in afara zidurilor cladirii ei.

II. O confirmare a impasului

Nu exista salvare decat din naufragiu si nu se pot rezolva decat probleme pe care le recunoastem ca exista.

Statisticile aparute in Romania ultimilor ani ne-au pus pe toti in fata unui esec de proportii. Ca evanghelici persecutati sub regimul comunist ateu, am trait cu iluzia ca, daca ni s-ar da voie sa ne propovaduim liber crezul intr-o infruntare cinstita si deschisa de idei si daca ni s-ar da voie sa ne traim marturia fara teama de represalii, vom reusi foarte repede sa convingem populatia tarii de justetea ideilor si traiului nostru si-l vom converti in masa la Christos.

Lipsa de rezultate data la iveala de recensamintele recente ne fac sa cautam o explicatie si ea nu poate veni decat din trei directii:

a. Poporul roman este de vina. Ametit de cap de pretentiile istorice ale ortodocsiei, poporul este, in opinia unora, ne-evanghelizabil. El este leganat in sperantele desarte ale unei “mantuiri de neam” colective si a fost “vaccinat  de urgenta” prin propaganda Bisericii Ortodoxe impotriva “pericolul sectelor.”

b. Biserica evanghelica este de vina. “eliberarea” mult dorita din limitarile impuse de statul comunist ateu n-a fost folosita in mod corespunzator de bisericile evanghelice, fie din cauza lipsei de viziune a liderilor ei, fie din cauza tradarii marturiei prin goana dupa bunastarea materiala, lene spirituala sau preocuparea pentru castigarea unei pozitii de prestanta sociala (institutii teologice si diplome academice, cladiri impunatoare, implicarea in structurile politice) in detrimentul mandatului de chemare generala la pocainta (prietenia aceasta cu “lumea” ne-a “domesticit” si am devenit “parteneri” cu lumea, nu acuzatori ai ei).

c. Nu este de vina nici poporul si nici Biserica evanghelica. Ne aflam pur si simplu intr-o vreme a decaderii generale a crestinismului, caracterizata in Biblie prin descrierea bisericii din Laodicea (Apocalipsa3:14-22). Sustinatorii acestei pareri pot fi invinuiti de o anumita doza de “fatalism profetic”. Ei vad un calendar al istoriei stabilit sau cunoscut si anuntat mai dinainte de Dumnezeu si singura lor preocupare este sa recunoasca “epoca” in care traiesc si sa se comporte ca atare. Cei care sunt convinsi ca traim in perioada “laodiciana” a istoriei Bisericii, cred ca situatia “institutiei religioase: este compromisa definitiv si ca “mantuirea” si Msfintirea” nu mai pot fi experimentate decat dla nivelul individual al credinciosului. Aflat “afara” din structurile bisericesti, Isus Christos le scrie laodicienilor:

“Iata Eu stau la usa, si bat. Daca aude cineva glasul meu si deschide usa, voi intra la el, voi cina cu el, si el cu Mine” (Apocalipsa 3:20).

Singura omisiune a celor ce impartasesc acest punct de vedere este ca si Bisericii din Laodicea i se mai da o sansa si un indemn. Deci, depinde numai de ea sa paraseasca starea muribunda in care se afla:

“ ...  te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur curatit prin foc, ca sa te imbogatesti; si haine albe, ca sa te imbraci cu ele, si sa nu ti se vada rusinea goliciunii tale; si doctorie pentru ochi, ca sa-ti ungi ochii, si sa vezi. Eu mustru si pedepsesc pe toti aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de ravna, deci, si pocaieste-te!” (Apocalpsa 3:18-19).

III. O catalogare a motivatiilor

Daca posibilitatea pocaintei si a intoarcerii la consacrarea care duce la sfintirea personala si la posibilitatea de a evangheliza cu succes pe cei din jur exista, nu ne mai ramane sa ne intrebam: “De ce nu facem ceea ce WTIM ca trebuie facut?”

Dumnezeu a stiut ca are de a face cu o omenire pornita spre rau si cu inclinatii permanente spre neascultare si pacat. Dumnezeu stie ca noi NU VREM sa venim la El ca sa fim vindecati de inoralitate si decadenta (Isaia 55 si 59).

Ca un desavarsit parinte si pedagog, El foloseste in Biblie cateva MOTIVAYII ca sa ne faca sa facem ceea ce altfel n-am vrea sa facem, desi este spre binele nostru. Le vom lua in ordinea lor fireasca, asa cum apar ele in Scriptura.

a. Frica

Exista “teologi” care pretind ca Vechiul Testament si Noul Testament sunt intr-atat de deosebite incat “par, cel putin”, opera a doi dumnezei deosebiti. Unul al frucii si al pedepsei in Vechiul Testament si altul al drgaostei si al iertarii in Noul Testament. Ceea ce se fac ca nu observa acesti teologi fara talent este ca in Noul Testament, Domnul Isus vorbeste de trei ori mai mult despre iad decat despre rai. Majoritatea discursurilor Domnului Isus au avut parca scopul de “a-i speria pe oameni inspre cer”. Frica este unul dintre cele mai fundamentale instincte ale fiintei umane. Dorinta de autoconservare ne face sa acceptam sa indeplinim lucrati pe care altfel nu le-a, face. Niciun om n-are bani destui pentru satisfacerea placerilor lui personale. Totusi,de frica hotilor, oamenii cheltuiesc bani pe lacate, pe sisteme de alarma si pe paznici. Ne plangem ca nu ne ajung banii, dar aruncam cu bani in doctori si medicamente pentru ca ne este frica de boli, suferinta si moarte.

In cartea dedicata prin excelenta invatarii artei de a trai, cartea Proverbelor, Biblia spune ca “frica de Domnul este inceputul stiintei” (Proverbe 1:7).

Unii spun ca frica este doar pentru stapanirea animalelor, dar Dumnezeu stie ca oamenii traiesc de multe ori chiar la acest nivel “animalic” si au nevoie sa fie scosi de acolo. Frica este o motivatie teribila si foarte eficienta.

b. Rasplata

Aceasta a doua motivatie pentru sfintirea personala este evidenta in pildele Domnului Isus. El vorbeste despre ea in pilda talantilor, in pilda invitatiei la nunta, si intr-o sumedenie de alte discursuri, publice sau private.

“Daca iubiti numai pe cei ce va iubesc, ce rasplata mai asteptati? Nu fac asa si vamesii?” (Matei 5:46).

“Si oricine va va da de baut un pahar cu apa, in Numele Meu, pentru ca Sunteti ucenici ai lui Hristos, adevarat va spun ca nu-si va pierde rasplata” (Marcu 9:41).

“Bucurati-va in ziua aceea, si saltati de veselie; pentru ca rasplata voastra este mare in cer; caci tot asa faceau parintii lor cu proorocii” (Luca 6:23).

“Daca lucrarea zidita de cineva pe temelia aceea, ramane in picioare, el va primi o rasplata” (1 Corinteni 3:14).

“Caci toti trebuie sa ne infatisam inaintea scaunului de judecata al lui Hristos, pentru ca fiecare sa-si primeasca rasplata dupa binele sau raul, pe care-l va fi facut cand traia in trup” (2 Corinteni 5:10).

“Caci stiti ca fiecare, fie rob, fie slobod, va primi rasplata de la Domnul, dupa binele pe care-l va fi facut” (Efeseni 6:8). 

“Ca unii care stiti ca veti primi de la Domnul rasplata mostenirii. Voi slujiti Domnului Hristos” (Coloseni 3:24).

“Paziti-va bine sa nu perdeti rodul muncii voastre, ci sa primiti o rasplata deplina” (2 Ioan 1:8).

“Iata, Eu vin curand si rasplata Mea este cu Mine, ca sa dau fiecaruia dupa fapta lui” (Apocalipsa 22:12)

“Rasplata” este o motivatie subtila si eficace. Dumnezeu nu ne “ia” nimic fara a ne asigura ca “ne va da” insutit mai mult! Unii spun ca “rasplata” nu este o motivatie “spirituala” demna de un crestin. Dumnezeu o folsoeste insa si se pare ca destul de eficient. Mai ales ca avea de a face cu niste evrei care erau obisnuiti sa umble dupa un “ghiseft”:

“Atunci Petru a luat cuvantul si I-a zis: „Iata ca noi am lasat tot, si Te-am urmat; ce rasplata vom avea?” (Matei 19:27).

c. Dragostea

Aceasta este o motivatie de ordin superior. Pentru cel ce a inteles dragostea lui Dumnezeu si i-a raspuns cu una pe masura, nimic nu mai este prea greu sau prea mult! Toata lumea stie pe dinafara Ioan 3:16, dar putini baga de seama ca el este simetric cu un alt 3:16, de data aceasta din 1 Ioan:

“Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea ca El Si-a dat viata pentru noi; si noi, deci, trebuie sa ne dam viata pentru frati” (1 Ioan 3:16).

Exista o conditionare a sfinteniei care este adanc inradacinata in dragoste:

“Daca Ma iubiti, veti pazi poruncile Mele” (Ioan 14:15, 21, 23; 15:10, 14)

“Cunoastem ca iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea ca iubim pe Dumnezeu si pazim poruncile Lui. Caci dragostea de Dumnezeu sta in pazirea poruncilor Lui. Si poruncile Lui nu Sunt grele; pentru ca oricine este nascut din Dumnezeu, biruieste lumea; si ceea ce castiga biruinta asupra lumii, este credinta noastra” (1 Ioan 5:3).

Desi nu pare la prima vedere, motivatia iubirii este trainica si capabila de orice sacrificiu. Iustin Martirul a avut-o atunci cand i-a raspuns Cezarului roman care-l indemna sa-si abjure credinta in Christos si sa scape cu viata. Nicolae Moldoveanu a avut-o atunci cand a scris cantarea:

Preaibitul meu e unul,
Fara seaman pe pamant
Cat ati da, de L-ati cunoaste
Ca sa fiti si voi ai Lui”.

d. Intelegerea si integrarea in lucrarea imparatiei lui Dumnezeu

Spre deosebire de frica, rasplata sau dragoste, intelegerea este o motivatie la nivelul intelectului. Ea este dobandita odata cu maturitatea spirituala.

Oare care dintre aceste patru motivatii la o viata de sfintenie este cea mai buna? Pe care trebuie sa o folosim noi?

Singurul raspund la aceste doua intrebari este: “Toate sunt la fel de biblice si trebuie sa stim sa le folosim pe toate si pe fiecare dintre ele”. Dumnezeu le foloseste, deci noi trebuie sa le folosim.

Cineva observa ca aceste motivatii cresc de la rudimentar la superior. Frica este animalica, rasplata cauta folosul personal, iubirea este altruista, iar intelegerea este statornica si definitiva.

Cine a studiat cat de cat pedagogia stie ca TOATE aceste motivatii trebuie folosite in procesul de educatie a copiilor.

La imaturitate, in vremea prunciei si a copilariei, copilul invata mai ales din frica.

La pubertate, el pierde din frica, dar poate fi modelat prin motivatia rasplatii. Privilegiile vin impreuna cu responsabilitatile.

Pentru adolescenta, apare ca motivatie dragostea. Eaa ramane ca motivatie si la varsta adulta, ca in piesa lui Caragiale: “Stimabiule, daca ma iubesti, sa trecem la ...”

Cea mai superioara motivatie pentru varsta adulta este insa intelegerea si integrarea liber consimtita intr-un anumit proces sau in sustinerea unei anumite cauze.

Marile treziri religioase, acelea pe care ni le dorim sa le vedem repetate si astazi s-au produs pe fondul unei sensibilizari a oamenilor despre starea lor de pacat si despre cumplita pedeapsa care-i asteapta pe cei care vor ajunge in iadul cel vesnic.

Sacrificiile cele ami mari s-au facut uneori din dorinta unei rasplatiri viitoare:

“ ... unii, ca sa dobindeasca o inviere mai buna, n-au vrut sa primeasca izbavirea, care li se dadea, si au fost chinuiti” (Evrei 11:35).

Dragosteaeste legatura desavarsirii dintre Dumnezeu si om. Atunci cand apare, ea reuseste sa suprime chiar si motivatia fricii:

“In dragoste nu este frica; ci dragostea desavarsita izgoneste frica; pentru ca frica are cu ea pedeapsa; si cine se teme, n-a ajuns desavarsit in dragoste” (1 Ioan 4:18).

Constienta apartenentei la un plan maret pe care l-a facut Dumnezeu pentru lumea de acum in pregatirea unei lumi viitoare este probabil cea mai superioara si mai statornica motivatie pentru consacrarea crestina si pentru urmarirea unei totale sfintiri personale. Cien si-a dat seama ca lumea pacatului este doar temporara, ca pacatul nu poate oferi decat placeri de o clipa urmate de o vesnicie de regrete si cine Il vede pe Dumnezeu la lucru pentru instaurarea rapida a unei lumi in care nu va intra nimic intinat si in care va locui neprihanirea se sfinteste “din convingere.”

“Deci, fiindca toate aceste lucruri au sa se strice, ce fel de oameni ar trebui sa fiti voi, printr-o purtare Sfanta si evlavioasa, asteptand si grabind venirea zilei lui Dumnezeu, in care cerurile aprinse vor pieri, si trupurile ceresti se vor topi de caldura focului? Dar noi, dupa fagaduinta Lui, asteptam ceruri noi si un pamant nou, in care va locui neprihanirea. De aceea, prea iubitilor, fiindca asteptati aceste lucruri, siliti-va sa fiti gasiti inaintea Lui fara prihana, fara vina, si in pace” (2 Petru 3:11-14).

In aceasta categorie trebuie sa-i mentionez si pe “puritanii” Angliei si pe aceia dintre ei care au emigrat in America. Cine studiaza viata puritanilor descopera foarte repede ca cea mai puternica motivatie a perseverarii lor in sfintirea personala a fost una ... escatologica!

Consecinta faptului ca englezii au citit Biblia tradusa in limba lor materna a fost si faptul ca ei au descoperit, nu numai, indepartarea Bisericii oficiale de spiritualitatea evanghelica, ci si mesajele profetice care anuntau o infruntare decisiva intre “curva cea mare” (identificata de ei cu Biserica Romei) si poporul sfintilor. Aceasta noua intelegere a fost aplicata la circumstantele lor social politice si religioase si i-a facut sa creada ca traiesc vremurile apocaliptice. Aceasta i-a determinat sa “o rupa cu paganatatea si cu poftele lumesti si sa traim in veacul de acum cu cumpatare, dreptate si evlavie, asteptand fericita noastra nadejde si aratarea slavei marelui nostru Dumnezeu si Mantuitor Isus Christos” (Tit 2:12-13). Oliver Cromwell s-a vazut pe sine un instrument in mana divinitatii atunci cand a luptat alaturi de presbiterienii scotieni impotriva regelui influentat de catolicism. John {inthrop, unul din intemeietorii “Noii Anglii” (New England) din Lumea Noua a dorit sa instaureze o “teocratie evanghelica” in care sa vina Christos (cartea “John Winthrop, Oliver Cromwell and The Land of Promise” de Marc Aronson ar trebui sa fie lectura obigatorie pentru toti pastorii romani, mai ales pentru cei stramutati in America)..

IV. O contracarare a mesajelor periculoase

Wtiind mai bine decat noi ca aceste “motivatii” ii indeamna pe oameni la sfintenie, Satan, dusmanul sufletelor noastre, cauta din rasputeri sa le contracareze.

El o face in primul rand negand valabilitatea celor patru motivatii spre sfintire si in al doilea rand prin aplicarea lor gresita.

Diavolul incurajeaza raspandirea unei evanghelii lipsite de frica!

Diavolul cauta sa-i convinga pe necrestini si pe crestini deopotriva ca singura rasplata pe care o poti avea in viata este aceea ope care ti-o poate oferi el in placerile de o clipa ale pacatului.

Diavolul cauta sa ne cufunde intr-un crestinism legalism sau, dimpotriva, tolerant, ambele la fel de lipsite de dragostea fierbinte fata de Christos si de Imparatia Lui.

Diavolul cauta sa nege invatatura despre venirea iminenta a Domnului Isus Christos.

“Inainte de toate, sa stiti ca in zilele din urma vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trai dupa poftele lor si vor zice: „Unde este fagaduinta venirii Lui? Caci de cand au adormit parintii nostri, toate raman asa cum erau de la inceputul zidirii!” (2 Petru 3:3-4).

Tactica aceasta a Diavolului se vede deslusit in ceea ce se predica in multe din bisericile zise “evanghelice” din Romania contemporana.

Ce este de facut?

Trambita trebuie sa sune un mesaj limpede si deslusit, iar trambitasii trebuie sa-si dea seama ca ei predica mult mai mult cu viata, decat cu cuvintele rostite de ei la amvon!

1. N-ar trebui sa excludem din predicile noastre amenintarea cu pedeapsa divina! Unele din cele mai mari treziri religioase s-au produs atunci cand oamenii si-au dat seama de grozavia pedepsei care-i paste pe cei care nu s-au separat definitiv de lumea pacatului. Una din cele mai celebre predici a fost intitulata chair asa: “Un pacatos pierdut in minile unui Dumnezeu manios!”

2. N-ar trebui sa uitam sa vorbim de “rasplata” pentru care se merita sa socotim toate lucrurile de acum drept niste tragice si trecatoare “gunoaie” (Filipeni 3:7).

3. N-ar trebui sa uitam sa vorbim si sa traim ca niste adevarati “indragostiti.” Cum se face aceasta? Se spune ca un adolescent care incepuse sa citeasca nuvele siropease despre aventuri romanitice a intrebat-o pe mama lui: “Mama, de unde sa stiu cand m-am indragostit cu adevarat?” Raspunsul ei a fost: “Nu-ti face nici o grija! Cand te vei indragosti iti vei da seama si singur.” Peste cativa ani, baiatul a venit acasa parca plutind pe deasupra pamantului. Canta si-i straluceau ochii in cap de fericire.”  Mama lui s-a uitat amuzata la el si i-a spus: “Ei acum mai ai nevoie sa ma intrebi pe mine daca te-ai indragostit?”

Dragosetea pentru Christos este contagioasa. Se ia ... de la om la om! cel mai repede se ia de la ... predicatori.

4. N-ar trebui sa ne multumim cu o eterna pruncie spirituala. Predicile noastre ar trebui sa mearga dincolo de ceea ce se spune astazi in biserici. Pavel ofta si el cam pentru acelas lucru:

“In adevar, voi care de mult trebuia sa fiti invatatori, aveti iarasi trebuinta de cineva sa va invete cele dintai adevaruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, si ati ajuns sa aveti nevoie de lapte, nu de hrana tare. Si oricine nu se hraneste decat cu lapte, nu este obisnuit cu cuvantul despre neprihanire, caci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a caror judecata s-a deprins, prin intrebuintare, sa deosebeasca binele si raul. De aceea, sa lasam adevarurile incepatoare ale lui Hristos, si sa mergem spre cele desavarsite, fara sa mai punem din nou temelia pocaintei de faptele moarte, si a credintei in Dumnezeu, invatatura despre botezuri, despre punerea manilor, despre invierea mortilor si despre judecata vesnica. Si vom face lucrul acesta, daca va voi Dumnezeu” (Evrei 5:12-6:3).

Ma intreb mereu ce ar mai ramane din predicile mele daca s-ar scoate din ele “adevarurile incepatoare ale lui Hristos, ... temelia pocaintei de faptele moarte, si a credintei in Dumnezeu, invatatura despre botezuri, despre punerea manilor, despre invierea mortilor si despre judecata vesnica” ? Mie mi se pare ca nici despre acestea n-am vorbit chiar despre toate ... Mai este ceva si ... dincolo de ele?

Exista locuri in care singurul subiect al predicilor este chemarea la mantuire. Oamenilor nu li se spune insa si ce trebuie sa faca dupa ce au venit la Christos. Nu exista nici o preocupare pentru procesul de maturizare, de indentificare a darurilor personale si pentru descoperirea misiunii si destinului personal al fiecarui credincios. Ni s-a spus in Semanar ca orice predica fara chemare la mantuire este o ocazie pierduta, dar nu ni s-au spus prea multe despre ceea ce trebuie sa le spunem celor care s-au intors deja la Christos si baltesc fara noima pe bancile bisericilor. Atata vreme cat spirituaitatea eavnghelica va continua sa se masoare doar prin frecventa la biserica si prin marimea darniciei, marturia de dincolo de zidurile adunarii va continua sa fie debila si deziluzionanta.

Cea de a doua metoda folosita de Diavol pentru a impiedica consacrarea si umblarea dupa sfintirea personala este confundarea tintelor. El vrea sa amestece motivatiile pana ce nu ramane decat un fel de talmes balmes din ele. Daca nu ne poate impiedica sa vorbim cu entuziasm, diavolul doreste sa ne vada vorbind “anapoda” (termenul denumeste o situatie in care picioarele o iau intr-o parte si trupul doreste sa m,earga in alta. “Ana-poda” = “impotriva picioarelor” sau “picioare impotrivitoare”).

Ar trebui sa ne silim sa stim cu cine avem dea face si sa cautam sa adaptam motivatia mesajului nostru in functie de nivelul la care se afla interlocutorul sau ascultatorii nostri.

Nu prea are rost sa vorbesti numai despre “dragoste” si “siguranta mantuirii” unor oameni firesti care traiesc inca robi ai poftelor lor pacatoase.

Una a spus Domnul Isus in public si alta le-a spus El celor din anturajul intim al ucenicilor. Una le-a predicat El celor ce, refuzandu-l pe El, refuzau implinirea planului lui Dumnezeu in vietile lor si cu totul alta le-a spus celor ce, zdrobiti sub povara pacatelor, sttateau inaintea Lui spalati in lacrimile pocaintei.

Si pentru ca veni vorba, siguranta mantuirii si perseverenta sfintilor in har sunt ambele doctrine sustinute de textul Scripturii. Ele sunt asemenea sinelor de cale ferata, merg in paralel. Pe care o preferati? Pe care sa o indepartam? Abandonarea uneia din ele ar duce iremediabil la tragedia unui accident feroviar. Pentru ajungerea noastra cu bine la tinta, ne sunt amandoua la fel de necesare.

La fel, nu inteleg de ce trebuie sa ne certam in dispute sterile despre venirea Domnului. Cine are mai multa dreptate? Pre, post sau a milenistii? Parerea mea este ca singura doctrina care trebuie sa ne pasioneze este “iminenta venire a Domnului.” Fiecare generatie a trenurat de frica sau de bucuria ei si fiecare generatie nu s-a inselat, ci a avut dreptate.

Dumnezeu procedeaza cu noi ca un parinte intelept. Daca un tata le-ar spune copiilor ca pleaca in oras si se va intoarce pe la ora sapte seara, copiii ar fi ispititi sa-si faca de cap cam pana la ora sase, sase si jumatate si sa se apuce sa faca curat si sa fie cuminti doar cu cateva minute inainte de revenirea lui “tata.” Un ataa intelept, ingrijorat de purtarea copiilor in lispa lui nu le va spune copiilor lui cand se intoarce. “Fiti cuminti, catata vine repede” le va spune el. Copiii vor fi cuminti si vor pastra toate la locul lor tocmai pentru ca nu stiu cand se va deschide usa si va intra in casa tata. Dumnezeu este un Tata desavarsit de intelept, un pedagog foarte priceput care ne-a spus:

“Vegheati, deci, caci nu stiti ziua, nici ceasul in care va veni Fiul omului” (Matei 25:13).

“Si sa fiti ca niste oameni, care asteapta pe stapanul lor sa se intoarca de la nunta, ca sa-i deschida indata, cand va veni si va bate la usa” (Luca 12:36  ).

 Fie ca credem in rapirea iminenta, fie ca credem in judecata iminenta, trebuie sa vestim impreuna “iminenta venire a Domnului si Stapanului nostru!”

Scrisoarea fratelui Iosif Ton raspandita pe Internet vorbea despre importanta dobandirii unei viziuni adecvate. O “viziune” este definita ca o perspectiva peste timp sau spatiu.

Imediat dupa ce am venit in America, Dumnezeu m-a dus aproape de o foarte mare biserica americana dispusa foarte mult sa ma ajute. Am fost repartizat la unul dintre pastori care, prins cu alte o mie de activitati, m-a rugat sa-i fac sarcina mai usoara si sa-i raspund la trei intrebari. El a luat o foaie de hartie si a scris sus, pe prima fata: “Care sunt scopurile viziunii cu viata personala si cu biserica ta pe urmatorii cinci, zece, cincisprezece ani?”

Lasand spatiu pentru raspuns, la mijlocul foii a scris: Care sunt obstacolele care crezi ca stau in calea implinirii viziunii tale?

Intorcand apoi foaia a scis deasupra: “Cum crezi ca te putem ajuta noi?”

Mi-a dat un pix si m-a lasat singur sa ma gandesc in timp ce el se pregatea de zor la un alt birou pentru lucrarea lui de diploma. Dupa o jumatate de ora s-a intors la mine si m-a vazut palid si cu fruntea plina de broboane mari de transpiratie. M-a intrebat: “Ai probleme cu scrisul in limba engleza?” I-am raspuns: Aia este cea mai mica din problemele mele ... Am mari probleme cu ... gandirea. N-am fost obisnuit sa gandesc in perspectiva. In Romania, noi n-am avut libertatea sa actionam. Am fost redusi la stadiul de a reactiona la ceea ce faceau autoritatile. Niciunul dintre noi n-a stiu ce va aduce viitorul in afara de faptul ca L-am asteptat pe Domnul Isus.”

A zambit si mi-a spus: “Bine ai venit in lumea libera! Aici trebuie sa-ti definesti singur drumul si ...  nu mai poti da vina pe nimeni. Trebuie sa terogi si sa primesti de la Domnul strategia ta de lucru. Noi nu-ti putem spune ce sa faci,. Trebuie sa o primesti de la el. Noi iti putem da doar o mana de ajutor ca sa o indeplnesti.”

Da-mi voie sa-ti pun tie astazi acele cateva intrebari. Daca ar fi sa-ti definesti viziunea pe care o ai tu in lucrare, care ar fi ea? Unde vrei sa fi impreuna cu biserica ta peste cinci, zece, cincisprezece ani? Ce vrei sa realizezi pana atunci? Care sunt pasii necesari pentru implinirea viziunii tale? Cu  ce trebuie sa incepi? Care sunt lucrurile care te-ar putea impiedica sa-ti realizezi viziunea ta? Cum vei inlatura din cale aceste obstacole?

Sigur, trezirea spirituala nu trebuie sainceapa intotdeauna cu pastorii si predicatorii. Dumnezeu poate folosi pe oricine. N-ar fi insa frumos si potrivit ca El sa-i cada pe pastori in primele randuri ale celor care se ofera sa lucreze pentru aceasta?