Starea Bisericii Creştine - Azi

 de Prof. Ileana Jean

Tot ce s-a meditat şi s-a scris vreodata se refera la via sacră, adica la existenţa si sensul ei adânc, e un truism. Cunosc toţi oamenii crize, momente existenţiale de răscruce, cand se simt părăsiţi, tradaţi, mizeri, goi sufleteşte? Cred ca da.Poate mai mult sunt afectati cei cu o constiinta sensibila, dedicata valorilor eterne, adica „cei întristati dupa voia lui Dumnezeu”.

Cu siguranta ca cei care accepta sa se detaşeze de sistemul social contemporan lor, „sa se piarda din vedere pe ei însisi”, cei care mai presus de orice iubesc „eternitatea din ei insisi”, ucenicia acesteia, isi pun sfarsitul cel de pe urma la inceputul actelor acestei vieti, ei bine, sunt oameni care se framanta pentru problemele Bisericii azi. O alta categorie reprezinta cei ce nu asculta poruncile divine si nu-L slavesc pe Dumnezeu, focalizaţi pe propriul lor destin. Prin urmare, la nivel colectiv, de comunitate, pentru care s-a jertfit Mantuitorul, teologia pastorala e chemata sa analizeze esecul, criza si sa gaseasca solutiile, prin dialog cu cei pastoriti.

Faptul, adevarul, slabiciunea care dezvaluie ca Biserica crestina, indiferent de denominatiune si lungimea duratei istorice, a avut de înfruntat tendintele diferitelor epoci, au fost si sunt extrem de evidente. Facand compromisuri, in raport cu puterea seculara, diluand sau distorsionand mesajul, adoptand un formalism religios rigid, pierzandu-şi vitalitatea, spontaneitatea, dialogul guvernat de Duhul Sfant. Prin institutionalizare, ca si prin tendinta de substituire a Instantei puterii divine de catre setea de dominare a naturii umane, prin conducatorii ei, Biserica a falimentat în raport cu standardele divine ale începuturilor ei.

Vina o poarta ierarhia clericala stufoasa si degradarea renumelui preotilor, care încetand sa devina modele vii, au nascut inca din secolul al XVI-lea anticlericalismul. Astfel pierderea prestigiului Bisericii în viata sociala a favorizat procesul secularizarii si ateismului. Şi apostolul Pavel şi Sf. Augustin şi Blaise Pascal şi Spurgeon şi monseniorul Vladimir Ghica şi R. Wurmbrand si D. Moody si C.H.Spurgeon au semnalat aceste aspecte daunatore. Unii au fost denigrati, prigoniti, fara sa atinga batrâneţea, ca urmare acestui curaj, uneori.

1. Scepticismul lumii de azi

Soluţia la îndemana a unui spirit cu reverenţa faţă de Creatorul său este să se mangâie în rugaciune cu gândul că oricare dintre cei loviţi, încercaţi, umiliţi de semenii trăiesc sentimentul că se apropie de asemănarea cu Hristos, pe care-L văd mai aproape, „daca ei se pierd în vedere pe ei înşişi, practicând detaşarea, „abandonându-se voinţei Sale care nu ne abandonează”, scria Msn. V. Ghika.

Ce semnificaţii sau caracteristici au oare vârstele omului? Cert este ca toate crizele sunt necesare, de vreme ce sunt ingaduite de Dumnezeu ca sa provoace invatamintele potrivite si sa-si dea roadele la timpul lor.Majoritatea oamenilor nu inteleg rostul lor, chiar sunt mahniti, gandesc ca nu le merita, si, mai ales, cartesc. Sunt aceia care cred ca fiinta umana are vreun merit in afara puterii supranaturale, divine, care hraneste apetitul de viata, optimismul fiecarei zile, fara sa ne ceara nimic, trecand cu vederea nepasarea si egoismul nostru funciar. E puterea Harului, a Gratiei divine.

In schimb, mentalitatea generalizata in lume, azi, este ca noua ni se cuvine tot ce ne dorim, mai ales in plan material, sa atingem toate avantajele la care ce aspiram, fara prea mare efort, sa mimam bunele intentii, sa respingem toate normele de conduita traditionale, sa ne urmarim cu tenacitate interesul, sa exercitam o presiune psihică asupra celor care nu adera la planurile noastre sau se opun lor, si sa performam in arta manipularii, iata tendinte care, desi vechi de cand lumea, au luat proportii inimaginabile si dezastruoase in aceasta postmoderintate, acceptata ca o fatalitate.

Ipocrizia este o plaga morala eterna, de vreme ce F. Dostoievki, observa in „Fratii Karamazov”individualismul acestei lumi care mimeaza iubirea, printr-un personaj, astfel: „Iubesc omenirea, dar spre surprinderea mea, cu cat iubesc mai mult omenirea mai mult, in general, cu atat iubesc mai putin oamenii, in particular, ca indivizi”.Aproape toti ne recunoastem in aceasta atitudine fatarnica.

Cele consemnate mai sus sunt de fapt locuri comune ale concluziilor amare, uneori atinse de scepticism, pe care le desprindem din ce traim, auzim, vedem, prin invazia de informatii la care suntem supusi.Exista categoria acelora, care frecventeaza bisericile, cei care se gandesc la cele crestine, eterne, oameni care obisnuiesc sa se roage, poate sa citeasca Biblia si literatura devotionala, sa mediteze si sa vegheze asupra conduitei lor, ca sa nu fac niste compromisuri grave, in raport cu legamantul sfant in care s-au angajat.

Dar toti acesti oameni, sau sa zicem o buna parte dintre ei sunt obositi, vlaguiti, dezamagiti, ofuscati si neputinciosi, vazand, simtind, suportand faptul ca duhurile tenebroase ale socialului patrund masiv in climatul Bisericii, aceasta, inca vazuta, pe drept, ca un spatiu al sfinteniei, ca un refugiu in fata raului moral si fizic, care sporeste inspaimantator, an de an.Dar cat se poate apara Biserica in absenta oamenilor drepti, fermi, tari in credinta si slujire, care sa nu se lase infranti, urmand pilda celor din vechime, a apostolilor, sau a celor din timpurile, cand adevaratii crestini, suportau persecutia crunta si detentia!?

Puterea lui Dumnezeu, promisiunile Lui, asigurarile pe care ni le da sunt aceleasi, numai El, Suveranul suprem, nu se schimba, in raport cu aceasta lume a trecerii si e suficient sa citim si sa vedem ce s-a intamplat cu statele Iuda si Israel, in vechiul Testament, sau sa citim istoria dramatica a Bisericii crestine, care a trecut prin vremuri si mai tulburi, si astfel, sa adoptam perpectiva cea mai înteleapta..

2. Starea bisericii azi

Destoinicia spirituala a a omenirii a atins cote foarte joase si, cum Biserica a fost condusa de 2000 de ani de barbati, potrivit raspunderii date lor de la origini, pare ca aici este punctul nevralgic azi si anume: li se imputa barbatilor, pe care Dumnezeu i-a învestit cu o autoritate delegata, in situaţii, care se înmulţesc în întreaga lume, că nu mai sunt capabili sa-si conduca familia, propria lor viata biologica si sociala, cu demnitate si raspundere. Li se reproseaza ca sunt ahtiati de castig material, dubios, practicand autoritati civile formale, in care se dovedesc nesiguri, incompetenti, fara raspundere. Mai pe scurt, ca sufera de o nebunie a neastampărului de „a avea”, „a face”, „a dori”, neglijand pe „a fi”, cum i-a facut Creatorul.

O mare parte dintre oameni sunt victimele unei scorneli demonice, prezenta in toate epocile si anume imaginea de sine, de n-ar fi decat sa ne amintim indignarea Domnului Isus in privinta gandirii si conduitei fariseilor.

Stricaciunea este la fel de mare si in mentalitatea femeilor, dintotdeauna, dar barbatii lucizi ai omenirii, intre care unii sfinti, au observat ca cei care au batjocorit demnitatea femeii si au impins-o la pacat, au fost barbaţii, cei mai multi soţi si taţi, oriunde in lume, transformand femeia intr-un obiect-star inaccesibil, sau unul extrem de decazut, la indemana pentru placerile lor.Pe de alta parte sociologii observa ca, odata cu emanciparea femeii în plan public si politic de peste 80 de ani s-au produs niste mutaţii de evaluare a capacitaţii acestora in domeniile cercetarii, mai ales, in ultimii 15-20 de ani.

Sociologul Lazar Vlasceanu, care a publicat cartea „Sociologia in tranzitie” a atras atentia asupra a doua aspecte, de-a dreptul alarmante:

1) oriunde in lume diplomele au inceput sa se cumpere si cele mai multe crediteaza ignorantă si incompetenţa; tipul autodidactului a disparut, la moda e goana dupa diplome, omenirea prefera falsul pentru imaginea de sine;

2) Cercetatorii in domeniu, adica antropoplgi si sociologi au lansat sloganul: „Baietii, tinerii barbati sa se intoarca la scoala”!, De ce? Fiindca ascensiunea femeilor la performanta creste vertiginos, iar o lume fara barbaţi competenti si seriosi este condamnata.

Este tonic, îmbucurator faptul ca unii reprezentanti ai BOR, din pacate putini, descopera adevarurile fundamentale biblice si se angajeaza in actiuni caritabile, dupa model apusean. Iata un cleric cu o gandire apuseana, apropiata de a evanghelicilor.

Un preot ortodox, Nicolae Tanase, de la Valea Plopului, judetul Prahova, care a fondat,in 1990, la îndemnul si initiativa prietenului sau, poetul Ioan Alexandru, impreuna cu acesta, fundaţia „Pro Vita”, chemat sa conferentieze la Constanta, s-a referit la urmarile inspaimantator de grave ale legii permisive pentru avorturi si alte metode contraceptive( pilule sau sterilet).Acestea se ridica la cifra de peste 18 milioane statistic, pentru avort, dar si mai greu de evaluat sunt pentru celelalte cai de ucidere a vietii, care ar putea fi eventual de alte 5-6 milioane, numai in Romania, tara care astfel a atins un record jalnic, in Europa. Si aceasta se intampla la unul dintre cele mai „religioase” popoare din Europa, dar evident nu unul care sa dovedeasca gandirea si comportarea crestina. Iata un efect global al cultivarii formei, imaginii, minciunii, in locul constiintei sensibile, a groazei de pacat, a discernamantului, fricii de Dumnezeu, toate valori traditionale, luate in deradere.

Intrebat asupra tipului de viata crestina pe care-l adopta majoritatea romanilor, preotul N. Tanase, un om care a calatorit mult in Europa, in lume, acolo unde exista filiale ale acestei fundaţii internationale, a raspuns ca romanii practica un crestinism extrem de amestecat cu spiritul lumii, pana la stergerea distinctiei dintre credinciosi si necredinciosi.

La intrebarea despre mesajul pe care l-ar transmite dobrogenilor, adica tinutul Scitia Minor, în antichitate, meleag pe care au ajuns si au predicat apostolii, misionarii, el a raspuns ca, in locul acestei mandrii de niciun folos, ar trebui sa cunoastem si sa traim ce predicau apostolii din vechime, Andrei, Pavel, Ciprian, martirii, adica mesajul evanghelic, curat.

A mai adaugat ca oamenii sunt atat de nefericiti, fiindca ei au pierdut aproape in intregime, adevarul despre atingerea fericirii, care inseamna: a fi impacat cu Dumnezeu, cu semenii si cu sine, din cauza ignorantei usurataţii si credintei vagi, slabe, nestatornice si neroditoare, pe care Dumnezeu o ştie, o ingaduie; adica cei mai multi nu se mai pot ridica din mlastina pacatului, sau se silesc sa se ridice pe seama eforturilor proprii, nu pe indurarea lui Dumnezeu.( Evident este o solutie-recomandare care apartine teologiei stradaniei umane prin fapte, specifica marilor biserici traditionale, bimilenare)

 De ce ingaduie Dumnezeu neputinta noastra, se explica prin realitatea că nu exista niciun om perfect si fara de pacat,( potrivit sublinierii acestui adevar in intreaga Biblie, dar mai ales, foarte ferm, de catre Pavel In Rom.3: 9-10-11-12 si 23 ), iar neputinta aceasta ne face dependenti de Dumnezeu si gata sa luam aminte si sa nu ne impaunam cu ceea ce numai Dumnezeu stapaneste. Din nefericire, incapacitatea de a-si recunoaste si marturisi greselile, ca sa fie iertati de Dumnezeu si de semenii lor, este extrem de raspandita, chiar si in biserici, ba mai mult, chiar si la cei care le conduc bisericile, din ideea falsa despre autoritate pe care, subiectiv, acestia o cultiva.

Am folosit acest exemplu ca sa ne convingem ca nu numai bisericile evanghelice fac eforturi de înnoire si de practicare a unei învataturi, care sa schimbe vieti si sa dea roade. Asadar sa înţelegem ca orice diferenta porneste de la ce exista comun, si sa ne lucram ogorul cu smerenie, evitand superioritatea spirituale care uneori ne bantuie.

3. Esenţa predicarii - adevarul, credinţa, dragostea...

Aceasta este esenta predicarii planului de eliberare de moartea vesnica a intregii omeniri, repetat la nesfarsit, in biserici, ca sa devina convingere si credinta, in folosul si mantuirea acestei omeniri, bolnava si ratacita, care a neglijat, a privit usuratic scopul fundamental pentru care Dumnezeu a creat omenirea, scop care, formulat, suna astfel:

a)ca fiecare fiinta creata dupa chipul Sau sa se bucure de o viata implinita, printr-o comunicare stransa cu Parinele Creator, prin supunere consimtita;

b) fiecare barbat si femeie, avand un mare pret, sau valoare inestimabila, unica si specifica, sa se implineasca pe masura planului lui Dumnezeu, pentru fiecare;

c) ca dovada a valorii noastre si a iubirii nesfarsite, omenirii cazuta in cursa diavolului, Dumnezeu i-a oferit sansa salvarii; Dumnezeu Fiul a devenit asemenea noua, si printr-un mister uluitor, s-a umilit pe Sine, indurand mizeria, slabiciunea carnii, nedreptatea, nerecunostinta, murind batjocorit si torturat pe cruce, ca un asasin, apoi a inviat si toate acestea pentru a ne rascumpara, printr-o justiţie cereasca, destul de inaccesibila noua, dar pe care o vom pricepe, cand vom fi in cer.

d)Tot ce ni se intampla in viata aceasta sta sub incidenta puterii si iubirii Sale, El lucreaza la „omul nostru dinauntru”, atragandu-ne atentia asupra diversitatii Creatiei Sale, menita sa serveasca planului general si particular. Asadar El are in vedere un plan pentru fiecare fiinta umana, care se apropie de Dumnezeu sa-L cunoasca si sa fie ocrotit.

De aceea se spune ca sunt doua grupe de ganditori cu privire la scopul lui Dumnezeu, astfel ca primul grup spune: „Scopul suprem al omului este să-L glorifice pe Dumnezeu”; celalalt grup a opinat ca singurul scop al omului in viata este „ sa se exprime pe sine plenar”.Dar daca Dumnezeu este un Creator plin de iubire, iubind ca un tata pe copiii Sai ( Ps.103.13-14), ambele grupuri au avut dreptate si nu exista nicio contrazicere intre ele.

Dumnezeu a facut apta aproape orice fiinta umana sa inteleaga aceste adevăruri, dar exista conditionari firesti si anume ca sa nu abuzam de libertatea pe care ne-a daruit-o Parintele nostru si de demnitatea oferita fiecarei fiinte umane, fara partinire sau discriminare, legata de varsta, sanatate, de gen (sex) sau handicap fizic si psihic, origine familiala, educatie, cultura, avere, pozitie sociala, aptitudini, etc. Persoana cu simţ corect al propriei valori, spre care ne indrepta aforismul grec: „Nosce te ipsum”, „Cunoaste-te pe tine insuti”, sau indemnul biblic de „a avea simtiri cumpatate cu privire la noi insine” (Rom. 12: 3), poate pune in aplicare adecvat cea de a doua porunca formulata chiar de Isus Domnul si anume: „Să-l iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti”. Este una dintre cele mai greu de infaptuit, daca nu exersam aceasta iubire, prin ochii lui Hristos, asupra fapturii noastre.

Din pacate, în Biserica Sfanta Treime din Constanţa, se pune foarte mult accentul pe vorbire, pe predicare, pe explicare, pe teorie în detrimentul unei trairi crestine autentice, posibila numai sub calauzirea Duhului. Predicarea e una din cai, nu e singura. Astfel ca exista un mare decalaj între cunoastere si traire, confirmand adevarul biblic, „Cunostinta îngamfa, dar iubirea zideste”, asadar un soi de demagogie, fiindca studiul biblic fara constientizare, dezbatere, slujire, experienta si aplicatie a învataturii produce niste oameni mandri spirituali si gata sa judece pe altii fara discernamant. Deja cunoastem prea multa teorie în dauna unei relaţii corecte cu Dumnezeu si cu semenii, adica nu se insista pe aspectele concrete ale teologiei pastorale, produce uscaciune, sterilitate.

Numai cel care este capabil sa se accepte pe sine si sa se iubeasca –intr-un mod corect-( evitand hipertrofia eului, dar si atonia sau hipotrofia acestuia), ei bine, acesta îi poate accepta pe altii, asa cum sunt, intelege importanta diversitatii lasata de Dumnezeu. Acesta nu compara si nu este in competitie cu nimeni, nu cauta aprobarea cuiva cu mijloace necinstite. Acesta le atrage atentia semenilor asupra unor defecte, cu dragoste, stiind ca aceasta este una din datoriile noastre pe pamantul durerii, care este taramul modelarii personalitatii noastre. Ca sa mergi pe calea sfinteniei si perfectiunii, trebuie sa stii ce lacune, ce defecte si deprinderi gresite ai, ca sa le poti parasi.Relatiile corecte cer adevar, sinceritate, discernamant si rabdare, toate fiind achizitii de atitudine, vorbire si conduita, la care ravnim si esuam cel mai frecvent.Intelepciunea se invata, e un castig, nu un dat mostenit.Din nefericire, comoditatea, lasitatea, conformismul moral, crestinismul nominal, slaba educaţie a raspunderii colective, într-o ţara cu racile morale grave, cunoscute, au patruns si in biserici spre multumirea celor ce conduc si care se prevaleaza de obligatia supunerii fata de orice tip de autoritate.

4. Tendinţele bisericii azi

În toamna anului 1997, tanarul pastor Daniel Fodorean, preocupat intens de problemele teologiei pastorale practice, care sa îndrume, sa formeze, sa ajute la maturizare un numar cat mai mare de crestini, barbati si femei in bisericile din tinutul nostru, a organizat un curs de intruniri saptamanale pe tema „Dinamica Bisericii”. S-a desfaşurat pe baza a patru manuale scise de pastorul Gene Getz, traduse în romana, din care doua cu acest titlu si altele doua ajutatoare „Sa ne zidim unii pe alţii” si „Masura unui om”. Cele vreo 18 persoane, care ne intalneam marti seara si discutam aceste aspecte ale unei biserici eficiente, avem amintiri vii despre seriozitatea si actualitatea celor discutate, un an de zile atunci, din pacate ramase fara rod, în propriile biserici unde aceste principii de conducere n-au gasit ecou.

Pe 1 Decembrie 2004 s-a desfaşurat la Timisoara, Conferinţa Naţionala a Cultului Baptist, a carei tema a fost una de maxima actualitate: „Cresterea si revigorarea Bisericilor mici”, expunere apartinand pastorului Paul Negruţ, ca presedinte al Uniunii Baptiste din Romania, publicata in revista „Creştinul azi” nr.5 -2004. cu trei capitole si anume: dupa o Introducere „Definiţia si natura Bisericii”, „Criza contemporana”si „Raspunsul biblic”.Nu stim daca textul acesta, atat de concentrat, dens, bogat in idei si util pentru pastorii bisericilor din tara, a stat in atentia sau chiar a constituit obiectul dezbaterii bisericilor mari si mici. Bine ar fi fost sa fie asa, la Biserica Sfanta Treime textul nu a fost nici macar mentionat.

Retinem ideile:

1) Se explica cele trei sensuri ale sintagmei Trupul lui Hristos, a) cel biologic, (trupul lui Isus din Nazaret), b) cel euharistic (painea si vinul de la Cina Domnului), si c) cel eclesial (credinciosii in comuniunea bisericii)

2)Se subliniaza confuzia teologica intre sensurile sintagmei Trupul lui Hristos, care a generat riscul dezvoltarii unei eclesiologii instituţionale triumfaliste, cu urmari nefaste asupra practicii bisericesti. Astfel ca „marele adevar al Scripturii „in Hristos, prin Hristos, si pentru Hristos”( remarca a unui teolog catolic, Subilia) a fost inlocuit cu sloganul „in Biserica, prin Biserica, si pentru Biserica”. Asadar se induce ideea ca Biserica este infailibila, desavarşita, nu are nevoie de evaluare si corectare constanta, adica promoveaza „un mod de a gandi care este moarte spirituala”.(Exemplul Bisericilor traditionale cu osificarea si devierea de la mesajul biblic, denuntate de autorii Reformei, se poate repeta si azi in diverse proportii si cu bisericile evanghelice derivate din Reforma, nota ns.)

3) Biserica este definita ca poporul lui Dumnezeu, deci o comunitate istorico-escatologica, o taina divin-umana, numita astfel de apostolul Pavel.

4) Din perspectiva istorico-escatologica, pastorul P. Negruţ subliniaza doua tendinţe majore: A) istoricizarea Bisericii si B) falsa ei escatologizare.

A) Istoricizarea Bisericii se observa in preluarea progresiva a unor modele de conducere din lumea corporatiilor, a unor modele de slujire pe de o parte si din lumea showbiz-ului, pe de alta.

B) Falsa escatologizare este data de influenta curentului „charismatic-renewal”, care a lansat pe piata modelul „praise&worship”.

Ne vom opri la prima tendinta:

Istoricizarea Bisericii care are trei tendinte:

a) Dupa modelul corporatiilor, atributiile decizionale revin pastorului care devine astfel director general: el detine puterea absoluta in probleme de viziune, doctrina si disciplina, administrative, etc. Rolul credinciosilor este unul conformist, anume sa-l aleaga si sa-l asculte,(fara dezbateri, fara clarificari.) Acest model neglijeaza participarea intregului popor al lui Dumnezeu la cautarea Voii Lui, in probleme care privesc intreaga eclesie. Modelul biblic al lui: „s-a parut nimerit Duhului Sfant si noua”, este inlocuit cu „s-a parut nimerit Duhului Sfant si mie”.Este vorba despre bisericile neoprotestante.

b) Nu trebuie trecut cu vederea modelul liderului care falimenteaza institutia, din cauza neglijentei, incompetenţei, intereselor conflictuale si inertiei. Acest pastor nu mai este in mijlocul turmei, pentru pastorirea ei, ci este deasupra, sau in afara ei, un vizitator ocazional la Cina, cununii, inmormantari.( Sau pur si simplu nu este un pastor, care sprijina oamenii in diferite nevoi ale lor, ci un predicator, un vorbitor si atata tot)

Modelul biblic al Bunului Pastor, Cel care cu spirit de jertfa, Îsi da viata pentru oi, este inlocuit cu cel al liderului contemporan care, pasiv, absent, crede ca i se cuvine ca oile sa-si dea viata pentru el, adica sa aiba grija de situatia lui materiala. Sa ne amintim de demnitatea apostolului Pavel, care nu voia sa fie o povara nimanui, sau de a sutelor de pastori, care in perioada interbelica si in anii comunismului aveau propriile lor slujbe, ca sa nu impovareze comunitatea.( Problema este ca majoritaea credinciosilor sunt dispusi sa-şi ajute pastorul, cu draga inima, daca acesta este cumpatat, nu e lacom de avere si putere, e plin de dragoste si ravna in slujire, bun invatator si predicator, dovedeste ca are caracter crestin, adecvat situatiilor, adica se apropie de modelul ales, descris de apostolul Pavel in Gal. 5: 22. Viata arata ca doar acest tip de pastor are o veritabile autoritate spirituala si roadele pastoririi lui se vad.

c) Alta forma a istoricizarii se refera la serviciile tip- spectacol, cu glume si ironii, dupa modelul comicilor si mascaricilor.Astfel inchinarea nu mai este concentrata pe Dumnezeu, ci pe gusturile publicului. Acelasi lucru se petrecea la RVE.,la Constanta, pentru care s-au facut mereu recomandari sa se renunte la muzica straina, in engleza, muzica-disco si la cea manelistica, fara melodie, dar cu ritm si cu texte care bagatelizeaza mesajul profund al Bibliei; pretextul-motiv este ca aceasta este agreata de tineri, ca si cum acestia, fara discernamant, sunt singurii apti sa judece calitatea muzicii.De ce raspund de asemenea instituţii oameni fara comptetenta? Este tot o problema de vanare de posturi si autoritati necuvenite, adica de presiune a unor tendinţe lumesti, laice, sau, mai degraba, straine de morala crestina.

5. Adevarata autoritate

„Cand vorbim despre autoritate este foarte greu sa distingem imaginea biblica a acestui concept, din pricina modelului pe care-l receptam in viata, din copilarie pana in clipa mortii”, observa pastorul Gheorghe Cosman intr-un eseu-articol, aparut in „Crestinul azi” din august- septembrie 1995, cu acest titlu.

Adevarul axioma, de la care porneste este ca autoritatea este o consecinta naturala a raportului Creator-creaţie.Retinem ideile:

Dumnezeu nu a creat roboti, ci oameni cu vointa libera, si un adevar adanc,este ca El nu a venit intre noi ca sa-Şi impuna autoritatea, ci s-o castige, iar drumul spre Cer incepe cu intelegerea acestui mare Model si al Iubirii Sale.

Toate celelalte forme de autoritate sunt delegate de catre Dumnezeu, adica sunt autoritati transmise si vremelnice. Se refera la autoritatea monarhilor, a dregatorilor, a barbatului fata de femeie, a copiilor fata de parinti, in antichitate si a sclavilor, a celorlalti lideri laici din diversele institutii sau unitati de munca, etc.

Apoi autorul se opreste asupra semnificatiilor biblice ale autoritatii, comentand pasajul din I Corinteni 4: 16.20, atragandu-le atentia celor ce le scria ca, la venirea sa, „va vedea nu vorbele, ci puterea celor ce s-au ingamfat. Caci Împăratia lui Dumnezeu nu sta in vorba, ci in putere”Asadar autoritatea este, trebuie sa fie, o manifestare a puterii.Dar apostolul se referea la o putere spirituala, care trebuie sa actioneze in viata unei comunitati crestine, ca Trup al lui Hristos: puterea de a suferi, fiind considerat nebun si slab; puterea de a rabda, fiind dispretuit si prigonit; de a suferi de foame de frig si de sete; de a binecuvanta, cand esti ocarat; de a te ruga, cand esti vorbit de rau, adica exact o putere supranaturala, care l-a determinat pe Pavel sa creada ca „poate totul in Isus Hristos”, adica tot ce-a faptuit Pavel, la care se adauga prezenta unui tepus in carne, ca sa fie dependent de Domnul, de a suferi pana la primejduirea vietii, cum i s-a intamplat de multe ori tot lui..Despre acest gen de putere nu se prea vorbeste astazi, preciza pastorul Cosman.

Cine este azi autoritate? se intreaba pastorul Gh.Cosman,de vreme ce ierahia traditionala nu mai exista de cinci secole, dar exista presedinti de Uniune, de comunitati, pastori, presbiteri, diaconi etc.Apoi da exemplul unei femei, Ştefana, „care s-a pus cu totul in slujba sfintilor”, si-i îndeamna „sa fie si ei supusi unor astfel de oameni ca şi fiecaruia care ajuta la lucru si se osteneşte”.Principiul desprins este ca autoritatea nu este legata de functia cuiva, de titlul pe care-l poarta, ci de slujirea cu ravna si dragoste si de caracterul celui ce ocupa locul acelei autoritati. Bine ar fi ca cei ce slujesc sa inteleaga pe de-a intregul acest adevar biblic, dar ne e teama ca nu se prea incumeta si aleg, cu satisfacţie, modelul laic, mai usor, aflat la indemana.

Razvratirea diavolului împotriva autoritatii lui Dumnezeu care l-a creat, este exemplul cel mai dramatic si cu grave urmari pentru destinul omenirii, careia Dumnezeu îi va respecta libertatea de a trai în conformitate cu alegerea pe care fiecare a facut-o in afara autoritatii Sale.Acestia sunt duhuri necurate si oamenii robiti de ele, a caror pedeapsa va veni, la timpul hotarat, sunt cu nemiluita in preajma noastra.Orice pacat fiind o expresie a mortii, trebuie sa invatam sa traim in sfintenie.

Se contureaza ideea infailibilitatii liderului religios, ceea ce e daunator si anume ca lui nu trebuie sa i se atraga atentia cu privire la greselile lui, sau la ce ar trebui sa faca si nu face, intr-un colectiv, el fiind deasupra celorlalti, ci numai între patru ochi, ca sa nu-i scada autoritatea, apoi asteptand, prin rugaciune, rezultatul schimbarii atitudinii acelei persoane.Dar din Biblie reiese ca nici Mantuitorul Isus Hristos, nici apostolul Pavel, nici toti cei care au condus Biserica în primele secole crestine, asa cum rezulta din scrierile Sfintilor Parinti, nu i-au crutat pe ceilalti de mustrări, semnalari ale unor greseli, sau alte pacate, atenţionari facute fie bland, fie taios, dar respectand Adevarul, care ne face liberi, chiar daca suferim.Înmultirea greselii, pacatului poate avea urmari grave, stiind ca exista tendinta sporirii atat în bine, cat si în rau, dar mai ales în rau.

Credem ca este neglijat conceptul supunerii, chiar si din partea celor ce sunt pe poziţii de autoritate, concept facut distinctiv de catre Mantuitorul nostru care a precizat ca: „Oricare va vrea sa fie mare între voi, sa va fie rob. Pentru ca nici Fiul omului nu a venit sa I se slujeasca, ci El sa slujeasca si sa-Şi dea viaţa ca rascumparare pentru multi.Deci crestinismul, proclamand aceasta egalitate de tratare a semenilor este unic.În Cristos toti credinciosii au potentialul de a se supune unii altora în frica lui Hristos. „Unii barbati, scrie Gene Getz, folosesc conceptul supunerii şi al autoritaţii ca ei sa-si stapaneasca soţiile lor, cat si peste altii, ca sa-i forţeze sa îndeplineasca roluri de subordonaţi. În realitate ei folosesc Biblia ca sa-şi atinga scopurile. Aceasta nu e dragoste ca a lui Cristos, ci egoism de joasa speta..Astfel de oameni au de învaţat ca nimeni nu poate pretinde respectul, ca sa fie real, acesta trebuie castigat” („Sa ne zidim unii pe alţii” pg.91)

În acelasi spirit dominator se înscrie si vorbirea de la amvon, „Ei, liderii, nu trebuie sa stapaneasca peste alţi credinciosi, folosindu-şi poziţiile ca mijloace de castig nedrept – atat din punct de vedere financiar, cat si psihologic si social” În acelasi manual autorul respinge îndrazneala unor pastori de a folosi amvonul pentru „a polemiza sau a acuza, prin care lasa impresia ca vorbeste tuturor, nu unei pesoane sau grup, vazand în acest obicei un semn al dominarii, al autoritaţii care sa-l avantajeze”. ( Acelasi manual,pg.90 şi 54) ( Aceste atitudini obiceiuri se observa în Biserica „Sfanta Treime” din Constanaţa la doi dintre pastori, adica M.G si E. G., adancind criza acestei biserici, fondata acum 85 de ani)

Concluziile autorului contin o incurajare si un avertisment:

a) „Toti cei ce alcatuim Biserica Dumnezeului Celui Viu, stalpul si temelia adevarului, suntem chemati la slujire in dragoste.( In numele lui Hristos, fiindca Îl iubim pe El si vrem sa-I ascutam poruncile, nu din interese materiale).Toti credinciosii alcatuiesc „o preoţie împarateasca, un popor pe care Domnul si l-a castigat sa fie al lui, ca sa vesteasca puterile minunate ale Celui ce ne-a chemat...”(1Petru 2: 9).

b) Un pastor cu autoritate spirituala, cu lepadare de sine si cu o traire conform cu ceea ce predica, ucenicizeaza, adica pregateste, are ca scop principal „sa zideasca” un caracter crestin, in duhul, mintea si conduita unui numar cat mai mare de credinciosii,din biserica pastorita de el. Numai astfel, îndrumati îndeaproape prin grupele de studiu biblic si rugaciune, acestia au condiţiile necesare ca sa devina madulare puternice, sanatoase, sa functioneze cat mai bine, sa asigure unitatea si sanatatea Trupului lui Cristos, sa fie apti sa raspandeasca mesajul biblic, clar, cu ravna, si credibilitate, sa fie „mladiţe vii, care aduc roada”.( Am observat acest lucru pe viu, concret, in Biserica „Speranta” din Constanta, indrumata, pastorita de pastorul Samuel Cristian cu o autoritate plina de dregoste si intelegere).

c) Ne amintim avertismentul adresat de apostolul Pavel presbiterilor, episcopilor pastorilor ca ei sa nu devina, (adica sa se poarte nebuneste), „ca niste lupi rapitori”, confundand puterea spirituala si pozitionala de a suferi pentru binecuvatarea altora, (cum le cerea Mantuitorul), cu propria lor dorinţa de a stapani si profita, iar dupa Domnul, Pavel a dovedit acelaşi spirit al jertfei si daruirii. Îi sfatuia sa renunte la goana dupa titluri si functii ca expresie a gandirii lumesti. Iar acum în secolulal XXI-lea, Hristos ce le cere oamenilor de la amvon, sa se lepede de ei însisi si sa fie gata sa poarte Crucea, deci gata de sacrificiu ca si inaintaşii nostri. Acela care a fost investit sa pastoreasca e bine sa nu se angajeze, daca nu e capabil, daca nu veghează sa traiasca, sa împlinească intocmai ce pretinde altora, fara sa se planga. „Sa nu devenim lupi rapitori stapanind peste turma ca si cum ar fi mostenirea ce ne-a cazut la sorti”, scria Pavel.

Personal, pornind de la situatii traite,de mine sau de altii, imi ingadui, cu bunavointa celor ce vor citi aceste semnalizari si explicaţii sa consemnez trei aspecte care dau de gandit, sperie, provoaca mefienţă( neincredere sau etimologic,impresie rea),în mintea si sensibilitatea cuiva, care intra pentru prima data intr-o biserica evanghelica:

1)Rostirea cu vociferari si acute a unei predici, ceea ce nu se confunda deloc cu expresivitatea, tonul inalt, dramatic, de urgenta, amenintator, adresat oamenilor care intra in biserica, produc efectul contrar celui dorit. Locul bisericii e perceput ca spatiul dragostei, smereniei, pacii si armoniei, frumuseţii spirituale, care se revelă prin caldura vocii umane, una dintre marile minuni ale fapturii noastre, greu de gasit in lumea grosolaniei generalizate, a poftei de harţa. Preotii din cultele traditionale sunt educati special pentru a obţine caldura si dulceata vocii, dar evident sunt destule exceptii.Nu suntem perfecti, toata viata invatam, uneori chiar de la cei ce ne dusmanesc, ne invidiaza.Presupun ca romanii au preluat acest mod de predicare dela pastorii cultelor charismatice americane, unii dintre ei apartinand unor popoare si rase puternic temperamentale.O voce calda, echilibrata, valoreaza mult mai mult decat una rastita ca de pe stadion. Pe timpul Mantuitorului nu existau microfoane si amplificatoare ale vocii, asadar vocile tunatoare de azi sunt... excesive.

2) Se pune intrebarea daca este corecta construirea de scenarii, in care pastorul sa joace pe rand toate rolurile, imaginandu-si, presupunand ce-a gandit un personaj, ba mai mult ce-a gandit Dumnezeu intr-o anume situatie. Avem dreptul la o asemenea familiaritate fata de Creatorul nostru, pe care nicio minte omeneasca n-o sa-L priceapa niciodata?Dumnezeu nu poate fi un personaj, aceasta pozitie spulbera evlavia, reverenta, teama aceea sfanta, cu care s-au apropiat profetii de Dumnezeu si au imprumutat, au dobandit stralucirea chipului divin. Cred ca obiceiul este tot un truc dramatic, care tine de show-ul bessines-ul religios american. Dar nu se potriveste spatiului romanesc mai aproape de orient.

3) In spiritul delicatetei lui Hristos, care n-a ridicat piatra ca sa loveasca femeia adultera, i-a determinat pe farisei sa se cerceteze pe ei insisi, El a nemurit cel mai inalt gest de noblete cunoscut vreodata, ca si atatea altele stiute de noi; dupa acest model, pastorul sa se teama, sa se abtina sa ameninte adunarea. El nu e Dumnezeu. Pilda Mantuitorului care nu da buzna, ci bate la usa inimii si constiintei noastre, n-ar trebui sa fie modelul unic, exclusiv al conduitei pastorului? N-ar fi mai intelept, mai intaritor ca pastorul sa fie un glas asemanator cu al Domnului, printr-un indemn final, la plecarea din biserica, de genul celui rostit de apostolul Pavel: „Cine va ridica pâra impotriva alesilor lui Dumnezeu?... Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos? Si de ce nu rostite unanim de intreaga Biserica, in care bietul suflet obosit, dupa o saptamana grea, isi gaseste adapostul, alinarea.Lumea toata tanjeste dupa mangaiere, putina iubire, sau macar simpatie si ceva apreciere... nevoi mai acute uneori decat hrana.

Dupa cum sublinia cineva, responsabilitatea, va fi mai mare la Judecata cereasca pentru cei ce-au fost platiti, pastori sau misionari, ca sa faca acest lucru si nu l-au implinit, asa ca ei ar trebui sa se gandeasca la momentul cand vor da seama de felul cum i-au iubit pe cei din turma, sau sa-si recunoasca nevrednicia: ca s-au complacut in lene, neglijenta si lipsa de raspundere.

Optiunea crestina si slujirea sunt pentru oameni darji, destoinici, plini de curaj si nu intamplator pe lista celor destinati mortii a doua, arzand in fum si pucioasa, primii pe lista sunt fricosii. Apoi in Matei 25: 26 si 30, observam ca „ Stapanul i-a raspuns: „Rob viclean si lenes”, (de semnalat ca in greaca „lenes” este numit „tembelis”, ceea ce in româna are sensul de fara judecata) si a poruncit „sa fie aruncat afara, acolo unde va fi plansul si scrasnirea dintilor”.

Ce sfant si incurajator adevar, o revelatie a dreptatii divine, in Galateni: „Nu va inşelati: Dumnezeu nu se lasa batjocorit”. Ce seamana omul, aceea va si secera”

„Între Dumnezeu si noi poate exista totul sau nimic sau ceva. Aceste trei poziţii e bine sa le cercetăm, să le înţelegem, atat pentru viata aceasta, cat si pentru cealalta... cu tragica responsabilitate” scria Msn. Vladimir Ghika.

Multumesc, Doamne Isuse!

sus