Autosugestia Creştină

Da. Sunt împotriva autosugestiei. Pentru că este o pomadă temporară care îşi pierde efectul într-un timp dat după care revenim la situaţia iniţială. După cum nu poţi crede veridic în Dumnezeu prin acest procedeu de asemenea nu poţi trăi ca şi creştin minţindu-te încontinuu că aşa trebuie să faci, deci vei face.

Augustin spune aşa de romantic într-una dintre scrierile sale: “Adam s-a îndrăgostit de Eva nu pentru că era frumoasă ci pentru că iubirea lui a făcut-o frumoasă”. Marele gânditor prefigura dilema actuală a mesajului social oferit de Biserică: Autosugestie sau Exerciţiu Sfânt?

De ce zâmbim când ni se vorbeşte urât? De ce plângem cu cei ce plâng? De ce mergem duminica la Biserică?

Reprezintă totul o consecinţă a unei relaţii reale cu Dumnezeu sau am reuşit să punem la punct atât de bine un sistem psiho-social care să funcţioneze ca un ceas elveţian?

Societatea, în simplitatea ei şi în dorinţa amplă de a experimenta lucruri noi cu toate că majoritatea duc la “fracaso” reuşeşte totuşi să-şi menţină eul social la un nivel de plutire pe care noi îl numim normalitate. Dumnezeu vrea să fim oameni normali?

Am convingerea că segregarea finală se va face şi după acest criteriu. Am învăţat a fi creştini sau am fost pur şi simplu creştini?

Una dintre cele mai tulburătoare drame ale societăţii moderne este fobia faţă de dragoste. Frica eşecului ne macină minţile în aşa fel încât acestea devin pervertite şi nu mai pot răspunde coerent în faţa stimulului social. Paradoxul apare din faptul că totul are faţada normalului. Ne este frică să iubim pentru că ne este frică să fim înşelaţi. Avem teamă în a oferi dragoste nu pentru că mâine putem căpăta ura ci din cauza faptului că nu o avem.

Rezidenţa lucidităţii în noi ar trebui să aibe ca rezultat recunoaşterea nimicniciei noastre şi nici pe departe o lecţie de “amor” învăţată la Sunday School sau în decursul anilor petrecuţi într-o biserică.

Una dintre cele mai ciudate aspecte ale relatării evangheliilor constă în faptul că în nici un loc nu este prezentată vreo lecţie a vreunui ucenic în timpul celor trei ani şi jumătate petrecuţi cu Isus. L-au lăsat pe El. Sunt convins că fiecare dintre ei ar fi putut face măcar o singură reprezentaţie oratorică către mulţimi. Şi totuşi nu s-a întâmplat asta. L-au lăsat pe Isus să vorbească pentru ei. Aspect rar întâlnit în vremurile moderne.

Pentru că trăieşti intre oameni eşti om. Spiţa ta regească, sângele tău albastru s-a convertit într-un rit absurd, plictisitor, redundant. Tu trebuie să fii creştin, nu eşti creştin.

Acuz creştinismul acestui mileniu de frivolitate. Lucrurile de căpătâi au fost uitate şi doar comportamentul social-cristianic a fost adoptat corespunzător. Foloseşte cuiva zâmbetul oferit când nu este făcut din inimă? Are vreo relevanţă dărnicia în condiţii mai puţin etice? Da, are dar doar pentru beneficiari. Nu şi pentru tine, subiectul.

Este aşa de ciudat că totuşi oamenii nu au înţeles în două mii de ani cum că doar lucrurile făcute din dragoste reala pot mişca inima lui Dumnezeu şi nu creştinismul de Broadway. Biserica nu este un ONG, este amprenta lui Dumnezeu în spaţiu.

Din punct de vedere psihologic imposibilitatea găsirii unei certitudini produce acte ca cele relatate mai sus. Oamenii încearcă din răsputeri să umple vidul care îi domină, prin acte, gesturi, lucrări care însă sunt sterpe în ele însele lipsindu-le de mireasma esenţială, dragostea.

Exerciţiul cu divinitatea este însă altceva. Reprezintă lupta zilnică împotriva păcatului, este recunoaşterea micimii tale, este trăirea empirică a bucuriei unei victorii şi a lacrimilor în cazul căderii. Este discuţia continuă cu Creatorul, este cearta ta cu El, este liniştea în care îl asculţi când iţi şopteşte la ureche, este pacea înţelegerii că eşti Fiu de Dumnezeu.

Autosugestia răpeşte omului farmecul poticnirii, îi provoacă un şomaj în munca alergării, îi răpeşte dorul după premiul mult dorit, îi clatină speranţa pentru o lume viitoare, îi năpăstuieşte planurile şi discuţiile cu Dumnezeu. Lupta cu mine trebuie să existe. Este un fragment din creştinism. Restul este doar haos aranjat de psihic într-o formă aparent viabilă. Avem un război ancestral cu răul şi trebuie să simţim asta. În lupta cu mine sigur eu voi ieşi învins. Autosugestia este o lucrare a mea şi axiomatic voi pierde. Lipsa argumentului divin îmi transformă lupta către cer într-o zonă de complacere. Lecţiile bine învăţate îmi dau vizibilitate sociala şi mă transformă în vid pentru Creator.

Tocmai acest proces de lupte interioare, de înfruntare a momentului ne dă statutul de oameni cu pretenţii paradisiace şi nu autosugestia care ne conferă trivialitatea unui software inteligent. O stea străluceşte ca o lumânare a lui Dumnezeu şi o pot vedea pe cer dar şi în sclipirea unui lac pe o stradă lăturalnică. Depind de El. Această dependenţă fizică faţă de Creator este omisă în mod constant de creştinismul actual care pare că vrea să fiinţeze în el însuşi. Este însă imposibil. Cum spuneam într-un alt text, suntem chemaţi să dăm ceea ce nu avem (de fapt) şi anume dragostea. Magia este peste puterile mele dar Dumnezeu o transformă în act prin mine.

Fiorul lăsat în tine de Dumnezeu ia formă printr-un act regesc, de dragoste. Stimularea propriului psihic duce la anarhie, haos, vid, surogat.

Trebuie să ajungem să binecuvântam pe oameni cu lacrimile noastre, nu să consumăm batiste. Trebuie să mergem la Biserică duminica căci Dumnezeu ne-a dat întâlnire acolo nu pentru că aşa am făcut zece ani şi acum nu mai pot încălca regula.

Dumnezeu nu vrea de la mine să îmi suspend emoţiile, să încremenesc clipa, sau să dau rugina la o parte de pe trecutul meu. Vrea să trăiesc intens fiecare clipă, să aleg, să-L simt şi să dau dragoste.

Este plictisitor şi obositor în acelaşi timp să trăieşti în autosugestie. Este un ritm de viaţă care nu aduce nici un dram de bucurie. Capeţi victorii fictive, triumfuri fugare care nu îţi demonstrează în timp decât incapacitatea ta ca şi individ de a putea trece peste rău.

Dumnezeu ar fi ales să nu se reveleze oamenilor dacă ştia că aceştia pot învinge totul singuri. S-ar fi “limitat” în a exista fără să intervină.

Numesc autosugestia o luptă cu tine însuţi fără ajutorul lui Dumnezeu. Este răul nelocalizat care domneşte în societatea modernă peste sufletul indivizilor. Spun nelocalizat pentru că din punct de vedere social este invizibil. Noi NU ştim dacă x sau y face un bine sau a învăţat să facă un bine. Doar El ştie. Am ajuns să ne apoteozăm prin a ne induce acte sociale fără să credem în ele. Suntem dumnezeii noştri. E tragic.

Comportamentul veridic stă într-un exerciţiu sfânt, de luptă, trăiri, bucurii, eşecuri alături de Creator la care ne raportăm în funcţie de stadiul nostru spiritual în momentul dat. Este impenetrabilitatea, imunitatea de ambasadori ai Cerului oferită cadou odată cu întoarcerea la El. Autoinducerea unor acte sociale duce la o rutină rudă cu pervertirea sufletului şi are ca rezultat eşecul.

Nu vreau să-L proiectez pe Dumnezeu în societate ca pe o stea care se vede în lac ci ca una căreia i se poate savura splendoarea direct de pe cer…

Dan Spaniard

http://www.sincolores.com