Iar despre foşti clerici comunişti?

de Emanuel Adrian Sarbu

Am tacut o lunga perioada de timp in privinta subiectului delicat al fostilor colaboratori ai Securitatii. Am tacut chiar si atunci cand cartea lui Daniel Mitrofan (un tip extraordinar, dealtfel), “Pigmei si uriasi” a starnit vii controverse… Normal, intrebarea fireasca este “de ce am tacut?” Sau, daca tot am ales sa tac, de ce aleg tocmai acum sa imi exprim punctul de vedere?

Normal, sunt o serie de motive… Unul dintre ele este acela ca, fiind vorba despre personaje pe care le-am cunoscut (doua dintre ele apar in cartea lui Mitrofan), personaje care au avut un rol (mai mult sau mai putin contestat de anumiti internauti, oameni de presa, credinciosi autodeclarati “autentici”), le-am cunoscut o anumita latura pe care altii probabil ca nu au avut cum sa o cunoasca…

Apoi, trebuie sa recunosc ca imaginea lor de oameni sfinti, oameni care predicau in biserici impotriva pacatului, a compromisului, de oameni care au avut un cuvant de spus chiar si in acele vremuri tulburi, oameni care au facut ceva pentru comunitate (ce anume, ramane sa demonstreze doar istoria, timpul si, pentru ca sunt crestin, mai alatur aici un factor - ne va descoperi Dumnezeu “in vremea aceea”…) - ei bine, acea imagine cu care tindeam sa ma identific in vremea copilariei mele (fizice, dar si spirituale), a fost oarecum zdruncinata…

Nu stiam ce sa mai cred… Daca oamenii care vorbeau impotriva lor o faceau cu atata indarjire, cu atata frustrare, trebuie sa aiba un motiv, nu? Poate ca da, poate ca nu…

Am ajuns sa imi suspectez si actualul pastor ca ar fi colaborat cu Securitatea… si mi-am dat seama ca aceasta paranoia imi rapea pacea interioara, bucuria si linistea dupa care tanjeam si pe care cautam sa mi le imbogatesc si cu ajutorul unor practici crestine multimilenare - comuniunea cu ceilalti credinciosi, mersul al biserica, partasia…

Talpos, Bunaciu, Ton… Ma rog, pe ultimul nu l-am cunoscut personal… dar Talpos si Bunaciu… colaboratori? Vasile Talpos mi-a fost decan in timpul studiilor de Teologie - Filologie la Facultatea de Teologie Baptista din Universitatea Bucuresti, mi-a fost pastor, m-a botezat, m-a cununat… E drept ca merg de atatia ani in alta biserica, dar unul din motive a fost faptul ca era mai aproape de casa si, la vremea aceea, regasisem in biserica in care merg o serie de initiative si o briza tanara pe care nu mi le-as fi putut imagina cu ceva vreme inainte…

L-am respectat in mod deosebit pe Vasile Talpos inca din momentul in care l-am intalnit… L-am respectat chiar si in ciuda faptului ca, la examene (si fostii studenti stiu despre ce vorbesc), era mult mai pretentios decat toti profesorii, in ciuda metodelor didactice contestate de atatia, l-am respectat chiar si atunci cand, la un an dupa ce am cunoscut-o pe cea care avea sa imi devina sotie, m-a chemat si m-a mustrat pentru faptul ca o tineam de mana pe strada… L-am respectat atunci pentru ca mi-a ascultat argumentele, s-a convins ca am intentii serioase si m-a lasat in pace, chiar daca mi-a atras atentia, parinteste, la sfarsit, sa am grija cum ma port, pentru ca granita dintre bine si rau este foarte subtire…

Pe Ioan Bunaciu am ajuns sa il iubesc in timpul studentiei, cand am descoperit o latura a lui care m-a lasat fara cuvinte… A fost unul dintre primii mei profesori pe care i-am vazut plangand, cu o sinceritate si o deschidere cum rar am intalnit si care ne-a surprins pe toti cei care ne aflam in sala la momentul respectiv… Totul a pornit de la o intrebare malitioasa a unui student, la un curs de consiliere, legata de problema suicidului: “Unde ajunge un sinucigas?” Toti, fara exceptie, ne asteptam la un raspuns radical, ceva de genul “in fundul iadului…” Bunelu’ insa (asa ii spuneam in anii studentiei, intre noi, colegii, evident… nu la cursuri… ) a stat cateva momente pe ganduri, si a avut o abordare neasteptata. Cu o sinceritate dezarmanta, ne-a spus ca au fost vremuri in care el era foarte radical in privinta aceasta… Pana cand necazul i-a lovit o cunostinta apropiata… Mama sinucigasului, cu inima sfasita de durere, l-a intrebat daca copilul ei ajunge in iad… “Cum puteam sa-i spun DA, din moment ce eu unul nu puteam sti cu certitudine lucrul acesta? Tu chiar crezi ca, daca gestul a fost facut intr-un moment de nebunie (pentru ca un om lucid cu greu poate lua o decizie atat de radicala…), Dumnezeu nu stie asta? Eu unul nu stiu… dar El (si la faza asta avea lacrimi in ochi, si erau lacrimi de o sinceritate extrem de emotionanta), care stie totul, sunt convins ca ia in considerare toate lucrurile inainte de a emite judecati!” Si sunt multe astfel de exemple…

Am o multime de amintiri placute despre momentele in care noi, studentii, il provocam pe Bunelu’ sa ne povesteasca despre vremurile comuniste, despre dificultatile de atunci si despre “manevrele” facute de unii si altii pentru a putea aduce in biserici invitati din strainatate care sa ii incurajeze pe credinciosi, pentru a-si zugravi sau extinde bisericile s.a.m.d. Da, este drept, unele dintre metode ar fi discutabile azi, cand toate sunt clare din multe puncte de vedere, cand esti liber sa zici ce vrei (aproximativ) si sa faci ce vrei, dar atunci gandeai altfel…

Imi aduc aminte ca eu insumi, in perioada in care eram “soim al patriei”, la gradinita, eram atat de indoctrinat de filosofia politica a vremii, incat odata am reusit sa ii sperii extrem de tare chiar si pe parintii mei (care, fie vorba intre noi, nu erau chiar usor de speriat, pentru faptul ca aveau optiunile religioase pe care le aveau, pentru ca, pe deasupra, mai aveau si rude in strainatate… Mama a fost chiar data afara de la Comertul Exterior pentru acest motiv…). Era intr-o seara, la Telejurnal, unul din omniprezentele discursuri tovarasesti, prin care eram instiintati de multiplele realizari ale planului cincinal, ale ridicarii nivelului de trai… si alte aberatii de genul acesta… La un moment dat, mama a zis un “da, da…” care trada deopotriva lehamitea si neincrederea, la care eu, un bot cu ochi de numai 5 ani, am sarit ca ars si i-am zis “de ce, mama, zici “aha”, pentru ca e tovarasul Ceausescu, care ne iubeste…” Mama a amutit, si uite asa parintii mei si-au dat seama atunci ca trebuie sa fie extrem de atenti la ceea ce vorbesc…

Acestea au fost vremurile in care unii au fost nevoiti nu doar sa supravietuiasca, ci chiar sa contribuie la dezvoltarea si diversificarea Bisericii…

Revenind la cei doi oameni pe care ii consideram odinioara titani ai credintei, am descoperit, atunci si acum, ca erau… OAMENI, la fel ca si mine… Oameni care fac greseli, dar oameni care se straduiesc sa imprime in altii un spirit autocritic cu ei insisi, o disciplina (si, nene, trebuia sa fii extrem de disciplinat daca voiai note mari la examenele cu Talpos si Bunaciu, pentru ca amandoi iti cereau sa petreci multe ore pentru a memora pasaje intregi, pentru ca acolo nu tinea figura cu “citesc o data, imi fac o idee, si apoi vad eu cum ii aburesc”…). Am ajuns sa vad in amandoi o latura sensibila, pe care putini au ajuns sa o cunoasca (eu doar am “zarit” o particica”)… si acum… aflu ca au fost colaboratori…

Multa vreme am stat si m-am gandit ce as spune daca ar fi adevarat… Apoi… bomba cu pagini fotocopiate, cu nume conspirative… Mi-a fost teama, am refuzat sa ma gandesc la implicatii, am refuzat sa rationez problema…

Acum insa, am un raspuns… II IUBESC! Da, ii iubesc, si, mai mult, spre indignarea oponentilor lor, II RESPECT!

Va place sau nu, lor le datorez enorm! Va place sau nu, colaborator sau nu, in biserica lui Vasile Talpos, aka “Profesorul” sau… cum vreti voi, acolo un golan de cartier a devenit crestin… Si ala am fost eu! Iar transformarea a fost atat de mare, incat colegii si prietenii mei nu m-au crezut, ci au gandit in sinea lor ca glumesc… Cu unul dintre fostii mei amici, un rocker inrait, de care nu am mai stiut nimic din momentul in care am fost impreuna sa-l batem pe colegul surorii lui (ale tineretii valuri, deh…), m-am intalnit in aceeasi biserica a lui Vasile Talpos… Si… mare ne-a fost mirarea amandurora…

Ei, si poate ca multi din cei nominalizati, sunt astazi aratati cu degetul de multi din “vitejii de dupa razboi”… Eu nu uit insa faptul ca, in acele vremuri tulburi, ba chiar si dupa aceea, au luptat pentru fratietate. Nu comentez modul in care au facut-o, pentru ca nu il cunosc, si, sincer vorbind, nici nu vreau sa il cunosc… Tot ce stiu este ca acei “colaboratori” au infiintat o facultate de teologie baptista in cadrul celei mai prestigioase universitati din Romania (si inca o facultate de Stat!), au contribuit mult si la bunul mers al Universitatii Emanuel, dar si al institutelor si facultatilor de teologie ale celorlalte culte (neo)protestante  - haideti sa fim realisti, seriosi, cate dintre acestea nu si-au luat acreditarile pe baza diplomelor si ale cunostintelor fostilor “colaboratori”? Cati studenti nu si-au luat licentele in teologie prin Universitatea din Busuresti sau prin Institutul de Teologie Baptista de grad Universitar din Bucuresti, al carui rector este Vasile Talpos, si unde profeseaza si Ioan Bunaciu? Si, daca nu ar fi fost ei, cu diplomele lor, cu doctoratele lor, cate dintre aceste realizari ar mai fi fost posibile? Chiar si la ora actuala, singura facultate de teologie (neo)protestanta care ofera posibilitatea de a urma un doctorat in teologie este aceeasi Facultate de Teologie Baptista, si singurul calificat sa conduca lucrari de doctorat de la noi este acelasi blamat Vasile Talpos… Sa nu uitam ca datorita lui si a profesorilor “colaboratori” si-au luat titlurile de doctori in teologie o multime de lideri evanghelici si chiar lideri de culte…

A, si sa nu il uit pe Iosif Ton si pe Vasile Talos (ultimul, nenominalizat pe vreo lista, dar luat in tarbaca de multe personaje cu pretentii de crestini adevarati, infailibili), carora li se datoreaza, printre altele, infiintarea postului de radio Vocea Evangheliei, care emite de aproximativ un deceniu in spatiul mioritic…

Fratii mei dragi si… oricine ati fi voi… Lasati-ma in pace cu mizeriile si “dezvaluirile” voastre… Pur si simplu, nu mai vreau sa stiu nimic despre acesti oameni… Faceti-le publice in alte spatii, ca eu unul sunt satul… Privesc la oamenii care, ca si mine, s-au intors la Dumnezeu si au inceput o viata noua, au capatat o educatie crestina datorita celor pe care voi ii numiti “pigmei”, “tradatori”, colaboratori”, “securisti”… Privesc la ceea ce au lasat ei in urma, la realizarile pe care le-au facut - indraznesc sa spun, cu toata responsabilitatea - cu ajutorul lui Dumnezeu…

… si privesc la cei care ii acuza, si la ce lasa ei in urma… (mi-e greu sa vad prea multe, din cauza noroiului… :-(  ) Ce au facut ei, concret, pentru Biserica, pentru fratietate? Aaaa… va rog, nu-mi serviti texte de genul “eu nu ma laud… cu nimic altceva decat cu harul”… Cu tot respectul, suntem oameni seriosi, si am pretentii de la voi… Veniti cu lucruri serioase, cu niste lucruri macar la fel de insemnate precum cele pe care le-am enumerat…

Sincer vorbind, mie unul nu mi-e foarte clar cine sunt pigmeii, si cine sunt uriasii… Asta e… E o tara libera si democrata… M-am saturat de banuieli, m-am saturat de noroi si de acuzatii. Daca a fost adevarat ceea ce se spune, doar bunul nostru Dumnezeu cunoaste contextul adevarat si presiunile extraordinare la care au fost supusiin vremurile acelea… Eu una stiu… Oamenii acestia, in perioada in care i-am cunoscut si in putinele aspecte pe care le-am putut observa, au lucrat cu multa daruire si au facut enorm, daca nu pentru Biserica, atunci macar pentru mine… sau pentru altii ca mine… Iar asta… cred ca este suficient pentru a-i aprecia, pentru a-i iubi si chiar pentru a-i respecta!

Cat despre judecat… Eu am citit ca asta este treaba lui Dumnezeu… desi… a fost o vreme in care am crezut ca este si treaba mea…