Domnul este aproape

Meditaţii

www.quickbible.net

1 DECEMBRIE

În adevăr, am avut o mare bucurie şi mângâiere, pentru dragostea ta, fiindcă, frate, inimile sfinţilor au fost înviorate prin tine.

Filimon 7

Ce mărturie bună a putut să spună apostolul Pavel despre „fratele" său Filimon! El nu avea numai măreaţa credinţă în Domnul Isus ci arăta dragostea sa către toţi sfinţii. Dacă credinţa în inimă este vitală, credinţa în Domnul Isus, care S-a dat pentru noi ca preţ de răscumpărare, atunci credinţa şi dragostea se unesc în El şi este foarte normal ca să intre în acţiune dragostea către toţi fraţii. Dar cum sunt numiţi aceştia în versetul nostru şi în alte versete ale Scripturii? Duhul lui Dumnezeu îi numeşte sfinţi şi în altă parte prea iubiţi. E minunat de la ce înălţime a dragostei dumnezeieşti suntem priviţi! La rândul nostru să privim oare de la o înălţime mai mică dragostea Domnului? Dacă s-ar întâmpla aceasta atunci dragostea către fraţi ar fi înfrânată şi aceasta ar însemna mare pierdere atât pentru noi cât şi pentru alţii.

Cuvântul de astăzi ne arată o acţiune a dragostei: inimile sfinţilor au fost înviorate. Oare nu este un gând măreţ ca tu şi cu mine să contribuim ca inimile sfinţilor să fie înviorate şi înveselite? Modul în care intră în acţiune dragostea depinde de împrejurări şi ocazii. Dragostea înviorează inimile încât se apleacă la orice inimă frântă, la alinarea durerii, în alt loc îi poartă pe umerii rugăciunii pe fraţii care se luptă cu lumea şi firea ei şi atâtea alte ocazii.

De s-ar găsi dragostea aceasta înviorătoare tot mai mult şi în noi. Scumpul meu frate şi călător spre casa Tatălui, arată şi tu în viaţa ta practică această dragoste ca cei din jurul tău să se bucure de tine şi de comuniunea cu Domnul Isus Cristos.

Cum putem noi pretinde că-L iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine, atunci când îl lăsăm să rabde de foame, în timp ce noi înşine avem mai mult decât de ajuns?

2 DECEMBRIE

Căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi, a-Şi uni iarăşi sub căpetenia lui CRISTOS, toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele de pe pământ, în El am fost făcuţi şi moştenitori.

Efeseni 1.9-11

În acest text (versetul 10) în traducerea greacă este folosit cuvântul căpetenie ca şi în versetul 22 în locul cuvântului într-unul. Atunci versetul nostru ar fi: „Ca să-l aducă la împlinire la plinirea vremilor spre a-Şi uni iarăşi sub căpetenia lui Cristos..." Cristos va fi odată căpetenie peste tot ce este în cer şi pe pământ. Ce viitor minunat pentru Cel care acum mai este lepădat şi pentru noi care suntem moştenitorii Lui!

El ne va învia din morţi pentru ca la împlinirea vremii să fim totdeauna cu El. Noi acum nu vedem totul supus sub picioarele Lui. Dar Îl vedem pe Domnul Isus Cristos încoronat cu slavă şi cinste aşteptând, la fel cum aşteaptă şi El ca duşmanii Lui să fie făcuţi aşternut al picioarelor Sale. Când va veni, îi va uni pe toţi ai Săi. Prima dată vor învia cei morţi în Domnul şi cei care trăiesc vor fi schimbaţi şi astfel vor fi totdeauna cu Domnul. El ne va duce în casa Tatălui. Acolo e locul nostru şi acolo ne-a pregătit un locaş. Totul este pregătit în mod excepţional, numai pe moştenitori trebuie să-i mai aibă în jurul Său ca să poată primi moştenirea, ca să fie un Trup desăvârşit.

Acum încă nu vedem toate lucrurile supuse Lui, dar când va veni în slavă i se vor supune toţi. La marea judecată care va veni asupra lumii noi îl vom urma îmbrăcaţi în chipul Său cel minunat.

Un adevărat om botezat este - cum spune apostolul - acela care „ascultă din inimă dreptarul învăţăturii pe care a primit-o (Rom. 6.17); este omul care a trecut din lumea veche în cea nouă, cu duhul, cu mintea şi prin credinţă.

C. H. Machintosch

3 DECEMBRIE

Căci cine mănâncă şi bea nevrednic îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul DOMNULUI.

1 Corinteni 11.29

Este un mare privilegiu să ne ocupăm locul nostru la Masa Domnului ca să sărbătorim împreună cu toţi cei răscumpăraţi amintirea morţii Domnului Isus. Dar pe de altă parte suntem în legătură cu o mare răspundere. Inimile noastre se bucură că Domnul Şi-a dat pentru noi sângele şi trupul Său. Dacă avem această dragoste în inimile noastre şi ne îmbărbătează zi de zi nu putem decât să înălţăm laudă, mulţumire şi adorare, Celui care S-a dat pentru noi.

Masa Domnului reprezintă şi marea răspundere pe care o avem unii faţă de alţii în păstrarea comuniunii (legăturii frăţeşti). Niciodată să nu ne aşezăm la masa Domnului fără o cercetare profundă, intimă şi clară în lumina lui Dumnezeu. Cât de uşor pot să fie în inimile sau în viaţa noastră lucruri care nu sunt judecate! Cuvântul de azi vorbeşte despre a „mânca şi a bea cu nevrednicie." Copiii lui Dumnezeu din Corint nu au respectat Masa şi Domnul a trimis judecata prin boală şi moarte.

În Psalmul 93.5 citim: „Sfinţenia este podoaba Casei Tale." Aceasta este o temelie dumnezeiască. Cu Numele sfânt al Domnului nu poate intra nimic în legătură. Dacă suntem delăsători în practicarea judecăţii proprii devenim reci şi indiferenţi faţă de dragostea Domnului, atunci Dumnezeu în marea Sa sfinţenie trebuie să ne pună sub disciplină. De s-ar întipări aceasta adânc în inimile noastre şi aceasta să ne conducă la o judecată personală. Numai aşa va putea sta în picioare legătura cu Domnul şi noi să ne apropiem cu o inimă plină de fericire şi de mulţumire şi să-i aducem adevărata adorare la Masa Lui.

Este adevărat că avem „aluat" în noi, dar nu avem nimic „necurat" asupra noastră. Nu trebuie să ne îndreptăm privirile noastre spre păcatele noastre, ci spre Acela care le-a purtat pe cruce şi care ni le-a ridicat pentru totdeauna. Noi trebuie să dăm afară „aluatul" cel vechi.

4 DECEMBRIE

Dragostea nu se mânie, nu răsplăteşte rău cu rău.

1 Corinteni 13.5

Odinioară un fost preot catolic a devenit un credincios sincer care căuta să distribuie Sfânta Scriptură. Cu această misiune a venit şi la casa unui om bine înstărit. Dar a fost alungat într-un mod foarte neprietenos. Dar în curând a venit iarăşi cu acelaşi lucru, dar tot fără succes. Neobosit în toate ocaziile care se iveau a încercat să-i dea o Biblie. A patrusprezecea oară acest bogat l-a lovit aşa de tare în cap că a trebuit să stea la pat mai multe zile. La scurt timp după această întâmplare fratele nostru credincios aude că soţia bogatului e grav bolnavă. Când îl întâlneşte pe bogat pe stradă caută plin de milă să-i împărtăşească durerea sa, spunându-i că e alături de el în aceste clipe grele şi caută din nou să-i dea o Biblie. Pentru a scăpa de el, bogatul o ia dar foarte înfuriat şi plin de mânie. După câteva zile acest bogat l-a vizitat pe solul lui Dumnezeu şi sub un şuvoi de lacrimi l-a rugat să-l ierte spunându-i aceste cuvinte: „Un lucru mai trebuie să-mi spui domnule, dacă mai cauţi să distribui această Carte la nemernici ca mine care de patrusprezece ori te-am alungat şi ai mai venit a cincisprezecea oară?"

De-ar avea cei care au găsit pacea şi mântuirea în Cristos mai multă dragoste pentru cei pierduţi. Astfel de dragoste nu se stinge prin alungare sau vorbe dure. Dragostea Domnului Isus nu s-a stins nici în faţa unor mari şuvoaie de apă (Cânt. 8.7). Nu te mişcă dragostea Domnului Isus care pentru împotrivitorii şi duşmanii lui S-a dat la moarte? El a luat asupra Sa toate păcatele lor pentru a-i scăpa de judecata lui Dumnezeu.

Le vesteşti tu această dragoste, sau gândeşti că sunt prea păcătoşi, prea împotrivitori? Nu sta de vorbă cu raţiunea firii tale pământeşti ci adu-ţi aminte că El personal ţi-a poruncit: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură..."

Vestiţi Evanghelia şi acolo unde logica voastră vă spune că nu are rost.

5 DECEMBRIE

De aceea, luaţi toată armătura lui DUMNEZEU, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul.

Efeseni 6.13

În lupta credinciosului nu există neutralitate. Credinciosul se vede faţă în faţă cu un duşman puternic care niciodată nu capitulează: „Domnul puterii văzduhului" „împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti."

Este un duşman care se prezintă câteodată deschis, câteodată plin de viclenie şi care foloseşte diferite metode pentru a ne duce la decădere, de a ne fura posibilitatea savurării binecuvântărilor noastre cu care suntem binecuvântaţi în locurile cereşti în Cristos. Ochii lui sunt aţintiţi mai mult ca orice pe copiii lui Dumnezeu ca să-i abată de la calea Domnului Isus.

Oare nu-i puterea Satanei învinsă prin moartea Domnului? Fără îndoială, de aceea nu are nici posibilitate de a atinge mântuirea şi siguranţa veşnică a celor credincioşi. Ei sunt copiii lui Dumnezeu şi trebuie să trăiască ca atare pe acest pământ. Satana este căpetenia acestei lumi şi este deosebit de activ în aceste zile pentru a-i acapara pe credincioşi cu lucruri lumeşti.

Cum putem oare să ne împotrivim acestui împotrivitor? Prin a privi ţintă prin credinţă şi a valorifica faptul că Domnul l-a BIRUIT. Prin propria noastră putere nu putem să-l biruim, de aceea suntem îndemnaţi: „Întăriţi-vă ÎN Domnul şi în puterea tăriei Lui." De aceea avem nevoie de toată armătura lui Dumnezeu care o ţine pregătită pentru noi. Numai dacă suntem înarmaţi putem fi biruitori în ziua cea rea şi vom rămâne în picioare.

O mărturisire de credinţă poate fi cât de dreaptă, dar, fără Domnul Cristos, când e pusă la încercare, se dovedeşte stearpă, rece şi moartă.

6 DECEMBRIE

Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei sa vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.

Matei 5.16

O tânără fată care lucra în biroul unchiului ei s-a predat Domnului Isus Cristos. Înainte de a se pocăi, a profitat că era nepoata şefului şi a fost destul de arogantă şi neprietenoasă faţă de personal. După ce L-a primit pe Domnul Isus prin credinţă ca Mântuitorul ei s-a petrecut o schimbare totală. Într-o zi a auzit cum două colege discutau despre ea şi spuneau: „Acum a devenit evlavioasă dar vrem sa vedem dacă s-a schimbat." Tânăra credincioasă a povestit lucrul acesta prietenilor ei şi le-a spus că are dorinţa să arate colegilor ei că Mântuitorul îl schimbă din temelii pe om. Astfel s-a dus la colegii ei şi cu o inimă smerită le-a spus că-i pare rău că în trecut a fost aşa de îngâmfată şi arogantă. Ei au fost foarte miraţi de mărturisirea ei şi totodată au putut constata transformarea. Adevăraţii credincioşi pot fi transformaţi, Şi aceia care nu au putut să o suporte din cauza ieşirilor ei au început să o iubească. DA, ISUS A SCHIMBAT VIAŢA MEA.

La fiecare, care s-a predat Domnului Isus şi-L urmează trebuie să fie schimbată umblarea sa în această lume. Să lăsăm lumina noastră să lumineze faţa oamenilor ca să vadă faptele noastre bune şi să slăvească pe Tatăl nostru care este în ceruri. Copiii lui Dumnezeu prin purtare necuviincioasă pot fi o unealtă prin care oamenii să lepede sau să urască pe Domnul Isus.

Adevăratul creştinism este departe de a fi acel program de distracţii, coruri şi muzică pe care-l vedem azi la creştinătatea modernă. El nu se poate confunda cu felul confortabil de viaţă, cu căutarea de plăceri egoiste care se observă atât de des printre creştinii zilelor noastre. Creştinismul adevărat este o luptă pe viaţă şi pe moarte cu puterile întunericului, cu noi înşine.

7 DECEMBRIE

Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: Ava, Tată! însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui DUMNEZEU. Şi dacă suntem copii suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui DUMNEZEU, şi împreună moştenitori cu CRISTOS.

Romani 8.15-17

Aceasta e partea credincioşilor adevăraţi care sunt în strânsă legătură cu Cristos. Noi mai suntem în lumea aceasta care l-a lepădat pe Domnul. Credem într-adevăr că Satana este stăpânitorul şi dumnezeul acestei lumi? Ne-am îndreptat noi umblarea noastră fondaţi pe această credinţă? Este pentru noi un adevăr că Domnul sade la dreapta lui Dumnezeu şi că El va reveni pentru a ne lua la El ca să primim binecuvântările în casa Tatălui, să vedem slava şi să savurăm dragostea Lui? Mărturisim prin faptele şi umblarea noastră aceasta? Se găseşte în inimile noastre acea dragoste copilărească faţă de Tatăl care e dovada că suntem fii? Purtăm în noi mărturia că suntem moştenitori ai tuturor binecuvântărilor şi ai slavei? Ocupăm acelaşi loc în această lume pe care l-a ocupat şi Domnul? Când a fost în lume nu a avut nici un loc. Dar care e situaţia ta? După ce speră inima ta, după lucrurile văzute sau după cele nevăzute? Ce loc ocupă Domnul în noi? Locuieşte El în inima noastră încât să putem spune că El este preţul cel mai scump? Dacă acceptăm atunci ne putem bucura de venirea Sa şi să spunem şi noi: Amin! Vino Doamne Isuse!

Să cercetăm cu toţii aceste întrebări şi să dăm un răspuns clar din toată inima!

Nu este nimic adevărat, nimic trainic, nimic mulţumitor, decât ÎN Cristos. În afară de El „totul este deşertăciune şi goană după vânt” (Ecl. 2.17). NUMAI în Isus Cristos avem totul deplin.

8 DECEMBRIE

Drept răspuns, Isus i-a zis: Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuieşte: Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.

Luca 10.41-42

Marta se pare că era persoana principală în casa din Betania. Noi citim: „Şi o femeie, numită Marta, L-a primit în casa ei." Ea se simţea atrasă de Isus, ea îl iubea şi punea mare preţ pe comuniunea cu El. Ea îi deschide casa de mai multe ori, dar nu cu răceală şi formalitate ci din toată inima: „Marta era împărţită cu multă slujire." Ea avea dorinţa ca Oaspetele să se simtă cât mai plăcut în mijlocul lor. Plină de griji nu o putea înţelege pe sora ei Maria care stătea liniştită la picioarele lui Isus, fără să-i dea o mână de ajutor. Să nu o judecăm prea aspru. Desigur nu a găsit în Isus ce a găsit şi a văzut Maria. Pornirea ei era de a-L servi cu totul pe Domnul în loc să asculte îndrumările date. Desigur slujba ei era sinceră faţă de Domnul şi El însuşi a apreciat acest lucru. Dacă nu critica comportarea Mariei, desigur că El ar fi lăsat-o să lucreze în linişte. Nu necesita lucru destul servirea Oaspetelui? Nu trebuia servită masa? Desigur! Strădania care o făcea dovedea că era atentă cu El. Domnul însuşi se simţea bine în casa lor căci i-a vizitat de mai multe ori. Şi totuşi Maria şi-a ales partea cea bună!

Feluri greşite de a citi Biblia:

1. Tu citeşti, dar rareori.

2. Tu citeşti - dar mai puţin decât are nevoie sufletul tău.

3. Tu citeşti - dar superficial.

4. Tu citeşti - dar numai din datorie.

5. Tu citeşti - dar fără respect.

6. Tu citeşti - dar numai pentru a-ţi mări cunoştinţele.

7. Tu citeşti - dar fără adevărată bucurie.

8. Tu citeşti - dar fără a umbla conform celor citite.

9. Tu citeşti - dar nu te simţi vinovat.

10. Tu citeşti - dar numai lucruri care te înviorează.

9 DECEMBRIE

Rugaţi-vă pentru noi.

Evrei 13.18

Veşnicia va descoperi odată cât de mare era puterea şi cât de multe binecuvântări erau ascunse în rugăciune aici pe pământ. Câţi din bolnavii noştri care se pare că nu fac nimic în lucrarea Domnului au întărit din aşternutul lor singuratic zi de zi, mâinile multor slujitori ai lui Dumnezeu care lucrau în apropiere sau la depărtare. Şi câţi dintre săracii care au putut să pună pentru lucrarea lui Dumnezeu numai o sumă foarte mică, au stăruit înaintea vistieriei lui Dumnezeu în ascuns pentru binecuvântările poporului şi a lucrării Domnului. Şi odată Domnul va descoperi toate acestea. Pe timpul împăratului David cei care trebuiau să rămână acasă pe timpul luptei au primit jumătate din avuţiile dobândite în luptă (1 Sam. 30.24-25). De n-ar fi inimile celor care stau acasă moleşite pentru rugăciune! Nu se observă în zilele noastre o lipsă a vieţii de rugăciune? Chiar şi în această lucrare încât se găsesc atât de puţini stăruitori adevăraţi? Timpurile nu au fost niciodată aşa de serioase şi de primejdioase ca astăzi. Duhul Sfânt este adesea întristat şi înfrânat şi de aceea lipseşte puterea şi seriozitatea rugăciunii. Dar fiecare se întreabă: De ce?

Cât de mult interes există în privinţa lucrurilor personale pe când lucrările Domnului stau în urmă şi inima aproape nu bate deloc cu ele. De s-ar trezi acei la care există această stare şi s-ar ruşina în faţa lui Dumnezeu şi s-ar umili. Rugăciunea pentru slujitorii Domnului, care de fapt stau în prima linie de luptă contra duşmanului este foarte importantă şi de folos pentru întărirea credinţei.

Rugăciunea cea mai bună este aceea care izvorăşte dintr-o puternică nevoie lăuntrică. Cu toţii am experimentat acest lucru. Când viaţa noastră decurge cu seninătate şi normal, atunci şi rugăciunile noastre înclină să fie monotone şi uneori plictisitoare.

10 DECEMBRIE

În seara aceleiaşi zile, cea dintâi a săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate, de frica Iudeilor, a venit Isus, a stătut în mijlocul lor, şi le-a zis: Pace vouă!

Ioan 20.19

Ziua întâi a săptămânii, este ziua învierii Domnului, ziua în care s-a propovăduit lucrarea cea mare că moartea a fost biruită, căpetenia acestei lumi a fost judecată, fiecare credincios prin credinţă primeşte viaţa veşnică prin har. Era tot în această zi, cea dintâi a săptămânii, când Domnul s-a apropiat de cei doi ucenici care au mers spre Emaus şi le-a deschis Scripturile. Pe când se înnoptase, la invitaţia lor El a intrat la ei şi L-au recunoscut la frângerea pâini (Luca 24). În seara aceleiaşi zile pe când ucenicii erau adunaţi, Isus a stat în mijlocul lor şi i-a salutat cu pacea pe care El a făcut-o pentru ei şi le-a insuflat Duhul vieţii. După o săptămână, în ziua întâi a săptămânii îl găsim pe Isus iarăşi în mijlocul ucenicilor. El îl convinge pe Toma de învierea Sa (Ioan 20). Era tot ziua întâi a săptămânii când ucenicii au fost laolaltă şi Duhul Sfânt s-a coborât ca să locuiască şi să fie în mijlocul lor pentru totdeauna (Fapt. 2). În prima zi a săptămânii primii creştini se adunau ca să frângă pâinea (Fapt. 20).

În felul acesta prima zi a săptămânii este foarte importantă şi sfântă, aceasta înseamnă că e pusă deoparte prin învierea glorioasă a Domnului, prin binecuvântata Sa prezentă în mijlocul alor Săi, prin pogorârea sfântă a Duhului Sfânt şi prin strângerea laolaltă a apostolilor şi a primilor creştini special pentru frângerea pâinii.

Oare e greu de înţeles prin aceste câteva exemple ale Sfintei Scripturi cum şi în ce fel trebuie să trăiască creştinii duminica?

„Aduceţi-vă aminte de ziua aceasta, când aţi ieşit din Egipt, din casa robiei; căci cu mână puternică v-a scos Domnul de acolo."

11 DECEMBRIE

Fiecare din voi să strângă cât îi trebuie pentru hrană, şi anume un omer de cap, după numărul sufletelor voastre;... din cortul lui.

Exodul 16.16

Măsura noastră cerută după Cuvântul lui Dumnezeu şi posibilitatea noastră de recepţionare va fi diferită, dar este o mângâiere de a vedea că Dumnezeu nu le-a dat după posibilitatea lor de a strânge ci după măsura lor de mâncare. De aceea în primul rând nu este important cât citesc eu zilnic în Cuvântul lui Dumnezeu ci important este ca ceea ce am citit să fixez în inimă încât viaţa mea interioară şi creşterea în harul lui Dumnezeu să sporească. Dumnezeu cunoaşte feluritele noastre împrejurări şi El vede această situaţie, nu numai pe cea din afară, ci din inimă. De la o femeie casnică sau de la cei care de dimineaţa până seara târziu trebuie să lucreze pentru traiul zilnic, Domnul nu va aştepta ca ei să citească ore în şir în Cuvântul Său; dar dacă vede în ei o inimă doritoare după Cuvântul Său şi care îl pune în practică, atunci va binecuvânta şi sfertul de oră în aşa măsură încât inima să fie satisfăcută, sufletul îmbărbătat şi credinţa să progreseze.

Cu totul altfel e cu omul care nu foloseşte timpul lui pentru cercetarea atentă a Cuvântului; el va deveni sărac şi fără nici o creştere duhovnicească.

Israelitul trebuia să strângă hrana nu numai pentru el ci şi pentru cei din cortul lui. La fel este şi cu credinciosul care nu e răspunzător numai pentru el ci şi pentru familia sa, ca să aibă hrana zilnică a Cuvântului lui Dumnezeu. Oare să existe case creştine unde nu se citeşte zilnic Biblia în comun şi să se roage în comun? Aceasta e o mare pierdere. Dacă Dumnezeu îl face pe credincios răspunzător de îngrijirea casei în cele pământeşti (1 Tim. 5.8) atunci îl face mai mult în lucrurile duhovniceşti.

A fi un creştin cu inima împărţită înseamnă a trăi o viaţă deplorabilă şi fără adevărată bucurie. Numai a trăi pentru Cristos înseamnă a trăi din plin.

12 DECEMBRIE

DOMNUL nu-şi va părăsi poporul Lui, din pricina Numelui Lui celui mare, căci DOMNUL a hotărât să facă din voi poporul Lui.

1 Samuel 12.22

Odată am fost cu adevărat mâhnit - povestea un slujitor al Domnului. Era să mă duc la o înmormântare a unui prieten iubit şi frate în Cristos, care fulgerător a fost luat din mijlocul familiei sale. La marea durere care o împărtăşeam cu familia sa, se mai adăuga şi sentimentul de pustietate pe care l-a lăsat fratele la plecarea sa fulgerătoare din mijlocul fraţilor, care se adunau în Numele Domnului Isus în locul acela. Mie mi se părea că fratele trebuia să mai lucreze timp îndelungat aici. Cum oare se va umple acest gol, ce se va întâmpla cu turma? Frământat de aceste gânduri ochiul îmi rămâne fixat pe versetul acesta: „Domnul NU va părăsi pe poporul Lui din pricina Numelui Lui celui mare." Proorocul a vorbit aceste cuvinte odinioară către poporul Israel când acesta nu a fost ascultător şi aveau motive să se înfricoşeze deoarece erau multe pricini care duceau la lepădarea lui de către Dumnezeu. Dar Dumnezeu este drept şi milos; de aceea puteau să se bazeze pe prorociile lui divine. La fel este şi cu noi, în zilele de azi. Decăderea nu schimbă cu nimic harul lui Dumnezeu, care în orice clipă este partea noastră şi locul de întoarcere. Dumnezeu nu se va lepăda de nici unul din cei care sunt copiii Săi. Şi dacă e vorba de Adunarea Lui atunci El însuşi din pricina Numelui Său se va îngriji de ea până la sfârşit. Nu este vorba de ceea ce suntem noi în slăbiciunile noastre ci e vorba de ceea ce este şi rămâne El.

Dacă nu ne adunăm cu adevărat în Numele Domnului Isus, nu avem nici un drept să ne aşteptăm ca El să fie în mijlocul nostru; şi dacă El nu este în mijlocul nostru, atunci strângerea laolaltă nu este decât o biată afacere a noastră. Să nu uităm că Satana urăşte până şi cea mai mică arătare a Adunării lui Dumnezeu. De aceea să veghem tot timpul şi în această direcţie.

13 DECEMBRIE

Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.

Evrei 11.1

Un ofiţer foarte lumesc s-a căsătorit cu o femeie credincioasă. Unica lor fată a fost adusă la credinţa în Domnul Isus şi ele erau întristate de necredinţa tatălui ei. Dar într-o zi această fiică preaiubită a tatălui, se îmbolnăveşte aşa de tare încât medicii cu toată experienţa şi bunăvoinţa lor au fost nevoiţi să o dea nevindecată înapoi. Când copila a simţit sfârşitul care se apropia, a chemat pe tatăl ei pe care nu putea să-l mângâie nimeni şi i-a spus: „Tată iubit eu voi muri acum. În ce credinţă ai vrea să mă vezi murind, în credinţa mamei sau în necredinţa ta care a fost ca o lozincă până acum?"

Tatăl s-a întors cu lacrimi în ochi şi s-a dus în camera cealaltă. Dar după scurt timp fata l-a chemat din nou la patul ei şi i-a pus aceeaşi întrebare. Deşi simţea că i se rupe inima în două nu i-a dat nici de data aceasta nici un răspuns. Starea sănătăţii fiicei se agrava tot mai mult. Cu vocea ei lină îi puse în şoaptă pentru a treia oară aceeaşi întrebare. Acum tatăl nu s-a mai putut stăpâni şi a căzut în genunchi la patul fetei şi a sărutat obrajii ei palizi strigând de durere sufletească: „Mori după voia lui Dumnezeu în convingerea şi credinţa în care te-a crescut mama ta!" Dar şi necredinţa tatălui a fost biruită. În acele clipe grele a simţit puterea credinţei care până atunci a batjocorit-o.

Ştim că oamenii se împacă greu cu gândul că mântuirea se capătă în dar şi se primeşte prin credinţă. Oamenii ar vrea să facă şi ei ceva ca să-şi ispăşească păcatele; să postească, sa facă mătănii, milostenii, să se spovedească... Sfânta Scriptură însă spune lămurit că mântuirea nu stă în ceea ce ar putea face omul ci în ceea ce a făcut Domnul Isus Cristos răstignindu-se pentru noi. Încrede-te în El.

14 DECEMBRIE

Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu.

Ioan 15.16

În ce situaţie intimă îi aduce Domnul Isus pe ucenicii Săi! Îi face părtaşi ai tuturor gândurilor Sale, acţionează faţă de ei ca un Prieten. Citim că Avraam a fost numit „prietenul lui Dumnezeu" şi în această postură a aflat tainele măreţiei şi căile Sale. În Geneza 18 noi citim: „Atunci Domnul a zis: „Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?" Apoi a început să-i vorbească, dar nu despre legăturile lui personale ci îl lasă să vadă nu numai prorociile care sunt pentru el şi seminţia sa ci şi lucrurile care aparţin întregii lumi. Acesta a fost un semn anume al prieteniei. Dacă eu cunosc pe cineva bine, dar care încă nu e prietenul meu, atunci îi voi destăinui lucrurile omeneşti care ne privesc pe noi doi ca oameni. Aceasta e tot ce vorbesc cu el. Dar dacă am un prieten bun, atunci îi spun tot ce se petrece în inima mea. În ce legătură intimă ne găsim noi cu Dumnezeu! El ne-a pus deoparte pe deplin pentru El însuşi în completă valoare a lucrării lui Cristos. În felul acesta ne-a înrolat în aceeaşi postură cu Cristos şi ne-a făcut asemănători Lui. Prin această strămutare la sânul Său, Dumnezeu ne descopere imensitatea Sa în acţiune.

Ca prieteni ai Marelui Păstor trebuie să fim bine încredinţaţi că Dumnezeu şi Tatăl nostru are o deosebită satisfacţie pentru aceia care urmează Cuvântul Său refuzând obiceiurile şi formalismul acestei lumi. Domnul dă acelora care merg pe această cale a despărţirii de tot ce este lumesc şi firesc, mărturia plăcerii Sale (Evrei 11.5). Să fim hotărâţi să facem tot ce a zis Domnul (Exodul 24.3) şi niciodată să nu ne luăm după obiceiurile oamenilor în mijlocul cărora locuim doar ca nişte străini şi călători.

15 DECEMBRIE

Ceea ce suferiţi este educare: DUMNEZEU Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l educă tatăl?

Evrei 12.7

Care dintre credincioşi nu ar fi în primejdie de a fi fără putere dacă calea nu ar fi presărată cu dureri? La evrei nu era cazul de boală sau altfel de dureri; ci ei au suferit din cauza necredinţei lor. Ei au văzut cum le-a fost luate averile, totuşi viaţa lor nu a fost atinsă cum a fost cazul martirilor. Domnul este începătorul şi Cel care duce credinţa la un sfârşit de slavă, Cel care a rezistat din pricina păcătoşilor la cele mai mari împotriviri, El este Acela care acum din mâna Lui dă binecuvântările necesare fiecărui copil al lui Dumnezeu.

Dumnezeu se poartă cu noi ca şi cu nişte fii; dar nu cum o fac părinţii pământeşti după priceperea şi înţelepciunea lor, ci dragostea este izvorul educaţiei Sale. Noi nu suntem totdeauna de acord cu calea Domnului pentru că nu-L pricepem. Inima firească (naturală) este cea mai împotrivitoare suferinţelor cauzate de credinţă. Totuşi este o lucrare binecuvântată, căile pe care Dumnezeu ne călăuzeşte sunt expresia dragostei Lui faţă de noi, şi au tendinţa de a ne apropia mai mult de El, de a înţelege mai bine gândurile Sale şi a le pune în practică. Oare poate să izvorască din inima lui Dumnezeu ceva rău pentru noi? Niciodată!

La fel cum au fost îmbărbătaţi evreii altădată la fericita comuniune a familiei lui Dumnezeu şi la legătura ca fii, la fel ar vrea Sfânta Scriptură în zilele de astăzi să ne arate cât este de interesat ca Domnul să vorbească inimilor noastre şi să recunoaştem „că TOATE lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său” (Rom. 8.28)

Pentru Dumnezeul nostru nici o greutate nu este prea mare; dimpotrivă, cu cât greutatea este mai mare, cu atât El are prilejul să-Şi arate prin ea firea Lui de Dumnezeu prea bun şi Atotputernic.

16 DECEMBRIE

Mi-aţi adus voi vite junghiate şi jertfe timp de patruzeci de ani în pustie, casă a Iui Israel? Aţi purtat cortul lui Moloh şi chipul stelei zeului Remfan, chipurile acelea, pe cari le-aţi făcut ca să vă închinaţi lor.

Fapte 7.42-43

Ce serioasă ameninţare a trebuit să spună poporului Israel proorocul Amos (cap. 5) şi în acelaşi timp să le prorocească judecata: „Vă voi duce în robie dincolo de Damasc." Canaan a fost locuinţa prezisă şi rânduită de Dumnezeu pentru ei. Pe calea prin pustie până acolo, poporul acesta răscumpărat prin sânge din robia Egiptului trebuia să ducă chivotul tot drumul. Prezenţa chivotului în mijlocul lor le dădea putere şi îi sfinţea. Dar când neglijau aceasta totul era pierdut. Şi acolo s-a ajuns cu acest popor. Ei s-au alipit de idoli străini şi aceasta a fost o înjosire a chivotului. Ce judecată serioasă!

Şi pentru noi care avem o chemare cerească aceasta este o avertizare serioasă. Chivotul care este în mijlocul nostru ţinut în toată slava şi cinstea, care merge cu noi în pustia acestei lumi, este NUMELE FIULUI LUI DUMNEZEU. Cu toată râvna sfântă să cinstim acest Nume îndeosebi în aceste zile din urmă. Nu mai este loc de discuţii contradictorii, ci e necesară o distanţare hotărâtă de tot ce nu este după gândul Său. Ioan spune în epistola sa: „Oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Cristos n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit. Căci cine-i zice: Bun venit se face părtaş faptelor lui rele" (2 Ioan 9-11). Numele Său este Acel Nume: „pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi veacurile" care la început era la Dumnezeu şi care era Dumnezeu. Să reţinem acest lucru!

17 DECEMBRIE

... să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie.

Evrei 10.25

Credincioşii evrei nu aveau în timpurile acelea o stare uşoară. Credinţa lor în Domnul Isus a fost aspru încercată prin prigoană şi suferinţă. Prin aceasta au fost în primejdie de a fi amăgiţi şi de a se întoarce înapoi la Lege şi la datinile vechi ale slujbelor. Cu cât părăseau adunările cu atât era mai uşor pentru duşman ca să-i abată de la Cale. De aceea scriitorul acestei epistole îi îndeamnă să nu părăsească adunările. Acolo puteau fi mângâiaţi şi îmbărbătaţi ca să reziste contra valului împotrivitorilor şi să-şi păstreze credinţa.

În zilele noastre există aceleaşi principii. In zilele noastre nu avem de suferit primejdiile şi suferinţele evreilor, ci avem primejdii pe care adesea nu le cunoaştem imediat. Dacă de exemplu prin viclenia duşmanului am fost duşi aşa de departe încât să neglijăm unele ore ale adunării atunci decăderea merge foarte repede. „Adunarea noastră" este strângerea noastră laolaltă având ca Centru pe Domnul Cristos. Aceasta înseamnă a fi adunaţi pentru Numele Său - adunare care nu poate fi înlocuită cu nimic. Dacă noi părăsim adunarea pentru Numele Domnului înseamnă că îl înjosim într-un anumit fel pe Isus însuşi. De ne-ar feri Domnul de această decădere şi să rămânem numai în jurul Persoanei Sale. Câţi au mărturisit la bătrâneţe că nu mai pot recupera nimic! Primii creştini stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciune.

Când apostolul ne-a îndemnat să nu părăsim „adunarea noastră" nu s-a gândit să nu părăsim „adunările sau bisericile oficiale" ale zilelor noastre care nu se mai strâng călăuzite de Duhul Sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu. Aceste aşa zise „adunări" trebuie să le părăsim în cea mai mare grabă şi să ne ocupăm locul în Adunarea lui Dumnezeu.

18 DECEMBRIE

Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea împărăţia lui DUMNEZEU... Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteri din nou.

Ioan 3.3-7

Numai Dumnezeu însuşi poate să umple golul din sufletul tău. Numai harul Său este viaţă, numai dragostea Sa este odihnă şi numai în prezenţa Sa este bucurie. „Înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice în dreapta Ta" (Ps. 16.11). Dacă eşti „Învăţătorul lui Israel" nu-ţi ajută la nimic căci TREBUIE să te naşti din nou.

„Păcătoşii sunt îngroziţi în Sion, un tremur i-a apucat pe cei nelegiuiţi care zic: Cine din noi va putea să rămână lângă un foc mistuitor? Cine va putea să rămână lângă nişte flăcări veşnice?" (Isaia 33.14). Acesta va fi sfârşitul tuturor acelora care nu sunt copii ai Iui Dumnezeu prin credinţa în Domnul Isus Cristos. Pentru totdeauna vor fi îndepărtaţi de la prezenţa lui Dumnezeu în locul din care nu mai este scăpare. Ce cuvânt zguduitor! Mii şi mii de pilde ar trebui ca să descrie această stare dezastruoasă, dar cuvântul părăsiţi o exprimă mai bine. Ce înseamnă acest cuvânt putem vedea pe crucea Golgotei în suferinţele de nedescris ale Aceluia care din dragoste pentru noi a suferit această stare de „părăsit." Fără Dumnezeu în lume, fără Dumnezeu în viaţa viitoare, pe veci părăsit de Dumnezeu! Te consolezi cumva la gândul că până la viaţa viitoare mai este timp? VAI! Milioane se înşeală în felul acesta. Nu te înşela singur ascultând sfaturile Satanei. Fiecare zi trecută ne apropie mai mult de sfârşit „Şi după cum omului îi este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata..." (Evr. 9.27).

Împăcarea cu Creatorul, armonia cu El, şi nicidecum pactizarea cu înclinaţiile inferioare din noi, ne dă echilibrul după care suspinăm. Să ne încredem în Numele Domnului Isus, să-L lăsăm numai pe El să ne mântuiască.

19 DECEMBRIE

Căci înţelepciunea va veni în inima ta, şi cunoştinţa va fi desfătarea sufletului tău; Chibzuinţa va veghea asupra ta, priceperea te va păzi.

Proverbe 2.10

Cunoştinţa, chibzuinţă şi priceperea sunt urmările şi roadele înţelepciunii lui Dumnezeu. Dacă aceasta pătrunde în inimă, atunci cunoaşterea este primul rod care îi dă hrană sufletului. Chibzuinţă este scutul ei şi priceperea călăuzeşte şi întăreşte paşii. Calea înţelepciunii duce printr-o lume plină de primejdii şi întunecată, mult îndepărtată de calea celor care L-au uitat pe Dumnezeu, ale căror case se prăbuşesc în adâncul morţii", de aceea, tu să umbli pe calea oamenilor de bine şi să ţii cărările celor neprihăniţi." UNDE se GĂSEŞTE această înţelepciune? Dumnezeu ne-o dăruieşte prin Cuvântul Său ca inima să se reînnoiască şi să-i dea sufletului lumină şi viaţă. De aceea Psalmistul spune: „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău." După aceea mai spune către Dumnezeu: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta” (Ps. 11.9,11).

Pentru aceasta Dumnezeu dăruieşte Duhul Său tuturor celor care vor să asculte glasul înţelepciunii cereşti, adică „duhul puterii şi al dragostei şi al chibzuinţei."

De aceea în deplină dependenţă, sub călăuzirea Duhului Său să păstrăm îndemnurile Lui! Să le cercetăm cu seriozitate şi să umblăm în frică de El.

Este dureros că mai sunt creştini care citesc măreţul Cuvânt fără să fie atinşi în suflet. Cugetul lor nu tresare şi inima nu trăieşte în adevărul primit. În asemenea situaţii nu se poate ca sufletul să primească lumină şi putere nu poate creşte şi nu se poate dezvolta. Dar celor care sunt devotaţi pentru cauza Domnului, El le va da înţelepciune pentru a propăşi în viaţa spirituală.

20 DECEMBRIE

Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă.

2 Petru 3.11

După Sfânta Scriptură cei mântuiţi aşteaptă un cer nou şi un pământ nou. Ei sunt învăţaţi că lucrurile văzute vor pieri şi pentru oamenii acestei lumi va începe o mare judecată.

Credincioşii mântuiţi ştiu că atâta timp cât sunt pe acest pământ sunt călători şi străini. De aceea trebuie să fie mai interesaţi de lucrurile viitoare care încă nu se văd. Oare au voie să fugă ca oamenii acestei lumi după lucruri trecătoare, de a-şi aduna comori care în curând vor fi distruse? Desigur că acest lucru nu este spre slava Domnului nostru. Copiii lui Dumnezeu trebuie să fie mai mult nişte cetăţeni cereşti care au ca ţintă a lor lucrurile veşnice şi durabile şi numai acestea trebuie să umple inima lor. Domnul însuşi cere creştinului să se roage neîncetat, să fie sfânt în umblarea lui şi să lucreze cu râvnă la lucrarea Sa. În încercări el trebuie să stea neclintit şi să primească totul cu mulţumire din mâna Tatălui. Nădejdea vie să umple inima lui că, Domnul va veni în curând în slava Sa. El însuşi Domnul slavei, care I-a răscumpărat prin sângele Său, vrea să fie Centrul atenţiei şi al preocupărilor creştinilor. Comuniunea cu El, o umblare spre slava şi cinstea Sa, să fie totdeauna pe primul plan! Abia atunci va izvorî din inimile noastre laudă, mulţumire şi adorare pentru El. Abia atunci Domnul poate să ne călăuzească ca să fim oameni cu privirea ridicată spre El, care la rândul ei conturează o purtare şi o umblare sfântă şi evlavioasă. Să ne întrebăm fiecare personal dacă se găseşte în fiecare clipă în noi gândul acesta?

Ne putem ruga oare lui Dumnezeu cu sinceritate să trimită fondurile necesare lucrării Sale, atunci când noi înşine ne păstrăm banii pentru scopurile noastre egoiste, în loc să-i folosim pentru lucrare?

21 DECEMBRIE

Aşa dar, noi întotdeauna suntem plini de încredere; căci ştim că, dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de DOMNUL.

2 Corinteni 5.6

Nu de mult călătoream cu tramvaiul şi am observat o fetiţă mică care era singură, dar cu toate acestea nu avea nici o grijă şi nu îi era frică. Era ca un portret a unui copil lipsit de griji şi plin de bucurii. Deoarece m-a mirat această stare m-am întors către ea şi am întrebat-o: „Fetiţă, nu ai nici o frică să călătoreşti singură în tramvai?"

Surprinsă de întrebarea mea, s-a uitat ţintă la mine cu ochii ei mari şi frumoşi. A început să râdă şi mi-a spus: „În acest tramvai nu poate să-mi facă nimeni nici un rău căci tăticul meu e vatmanul."

Viaţa noastră se derulează prin această lume cu o viteză de neînvins. Mereu se schimbă: plăcere şi durere, sănătate şi boală, viaţă şi moarte. Indiferent de împrejurări, Tatăl nostru din ceruri este Conducătorul pe calea noastră şi El îşi aţinteşte ochii spre noi. Numai noi nu avem nădejde întotdeauna în El, cum au copiii faţă de părinţi şi de aceea noi nu suntem aşa de fericiţi şi nu putem cânta aşa de liber. Oare nu trebuie să ne dăm seama că în diferitele situaţii ale vieţii noastre ne lipseşte încrederea că, conducătorul şi făuritorul tuturor lucrurilor este Tatăl nostru care ne iubeşte? Dacă avem convingerea că El execută toate lucrurile în bune condiţii, atunci El zi de zi ne va pune pe buze cântări de laudă spre proslăvirea Numelui Său. Trebuie să devenim dependenţi ca un copil faţă de părinţii săi. Un copil se alipeşte de tatăl pentru toate, vine cu orice cerinţă la tatăl şi nu are nici o reţinere în ce priveşte problemele de viitor.

Oare nu vrem să facem şi noi la fel? Avem convingerea că Tatăl nostru ceresc lucrează cum e bine în vieţile noastre şi îi lăsăm toată conducerea în mâna Lui Atotputernică?

Credinţa merge înainte în ascultarea de Dumnezeu. Ea se înalţă deasupra împrejurărilor, deasupra pământului.

22 DECEMBRIE

Dar omul lui DUMNEZEU a trimis să spună împăratului lui Israel: Fereşte-te să treci pe lângă locul acela.

2 Împăraţi 6.9

Împăratul sirienilor ducea război împotriva Israelului, şi el se sfătuia cu slujitorii săi spunându-le: „Tabăra mea va fi în cutare loc." Ce bine însă că Dumnezeu căruia nu-I e nimic ascuns a luat seama şi de acest sfat. Ce milos era Dumnezeu care ocrotea poporul Său, folosind proorocul pentru a-l avertiza pe împăratul Israelului de acest loc. Ce dragoste ocrotitoare de la Acela care ştie unde-i „scaunul celor batjocoritori" şi cum arată „corturile celor fără de lege."

Acelaşi Dumnezeu este Acela pe care noi avem libertatea de a-L numi Tată, de a fi copiii Lui. Este o cinste şi mai mare ca aceea a israeliţilor. El însuşi ne avertizează şi ne îndeamnă să veghem „căci potrivnicul nostru diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită" (1 Pet. 5.8). Domnul vrea să nu cădem pradă Satanei.

Glasul cu care Domnul vorbeşte este acelaşi cu care vrea să ne avertizeze: „Cercetaţi ce este plăcut înaintea Domnului şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiţi-le. Căci e ruşine numai să spunem ce fac ei în ascuns” (Efes. 5.10) De-am delimita cu cea mai ascuţită sabie unde se termină întunericul şi unde începe lumina. De aceea să umblăm ca nişte copii ai luminii şi să evităm orice legătură cu întunericul!

Oricine este hotărât să-L urmeze pe Cristos afară din tabără (Evr. 13.10-15) poate fi încredinţat că multe şi felurite încercări se vor ivi în calea lui pentru a-l abate de la hotărârea pe care a luat-o. Nenumărate prilejuri de a se întoarce înapoi se vor ivi în calea sa. Multe glasuri ademenitoare îl vor îmbia pe drum, oferindu-i uşurarea ocării care este o consecinţă a ieşirii afară din tabără. Multe legiuni de îngeri îi vor sta la dispoziţie gata pentru a-l „elibera" de sacrificiul pe care şi l-a ales.

23 DECEMBRIE

Nu ţi-am dat Eu oare porunca aceasta: Întăreşte-te şi îmbărbătează-te? Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci DOMNUL DUMNEZEUL tău, este cu tine în tot ce vei face.

Iosua 1.9

Ce poruncă măreaţă pentru Iosua, în care se exprimă nu numai mărimea şi greutăţile ei dar şi îmbărbătarea pentru rezolvarea ei în cele mai bune condiţii. Nu era o cale proprie pe care păşea, nu era o lucrare după închipuirea sa, cu interese proprii. Dumnezeul lui i-a dat aceasta măreaţă însărcinare ca împreună cu tot poporul să treacă Iordanul şi poporul să împartă ţara făgăduită părinţilor lor. Pentru nelegiuirea naţiunii care locuia în această ţară, Dumnezeu a vrut să-i biruiască, să nu rămână nici unul în ţară ca nu cumva să aplece inima poporului Său spre idoli şi să păcătuiască. Dumnezeu a vrut să-l folosească pe Iosua în această lucrare. Pentru aceasta era nevoie de putere şi de îndrăzneală. Dar Dumnezeu care l-a ales pentru această lucrare era şi Izvorul ambelor nevoi ale lui Iosua. Dumnezeu ştia şi de spaima şi de frica pe care o avea de înfruntat şi de aceea a vrut să-l îmbărbăteze cu cuvintele: „Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi.

Nu se întâmplă acelaşi lucru şi cu noi că ne înspăimântăm şi ne înfricoşăm? Dar dacă noi umblăm pe calea Sa, şi luptăm lupta Sa, atunci putem fi fără frică: „Dacă Dumnezeu este cu noi, CINE oare se poate împotrivi?" Pe Pavel, acelaşi Domn îl îmbărbătează: „NU te teme, ci vorbeşte şi nu tăcea căci Eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ţi facă rău" (Fapt. 18.9-10). Şi acest slujitor spune filipenilor: „să RĂMÂNEŢI TARI în acelaşi duh şi să luptaţi cu un suflet pentru credinţa Evangheliei, fără să vă lăsaţi înspăimântaţi de potrivnici (Fil. 1.27-28). De aceea nici noi să nu ne lăsăm înspăimântaţi şi înfricoşaţi de negura nopţii care ne înconjoară.

Adevăratul creştinism înseamnă o completă predare Domnului Isus Cristos.

24 DECEMBRIE

Noi toţi am primit din plinătatea Lui, har după har.

Ioan 1.16

Hotărârea luată şi realizată de Dumnezeu în Cristos Isus, are pentru noi urmări binecuvântate a cărei imensitate noi nu putem să o mărginim. Păcatul omului trebuia să aibă ca urmare moartea trupească şi cea veşnică. Dar Dumnezeu nu a vrut moartea păcătosului şi „de aceea a dat pe singurul Său Fiu ca prin El să trăiască" (Ezechiel 18.23; 1 Ioan 4.9).

Mai departe citim în Efeseni 1 că Dumnezeu a vrut să aibă El însuşi nişte fiinţe ale Lui care să aibă înţelepciune şi dragoste în a-L slăvi pe El.

Dar era şi dorinţa Dumnezeului Veşnic de a-L ridica pe Fiul Său căpetenie peste toate lucrurile, încât să-L laude şi să-L proslăvească toată lumea. Întotdeauna în hotărârile lui Dumnezeu, Fiul ocupă primul loc. Despre El citim în Efeseni 5.25-27 că a iubit Adunarea (în original ekklesia) şi s-a dat pe Sine pentru ea ca s-o sfinţească prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să se înfăţişeze înaintea Sa, slăvită, fără pată, fără sbârcitură, sau altceva de felul acesta. Acelaşi har, care ne stătea la dispoziţie odinioară când eram păcătoşi şi care ne-a dat o arvună neclintită pentru slava veşnică, stă şi azi la dispoziţia mea şi a ta, ca prin el să umblăm prin pustia acestei lumi spre slava Dumnezeului nostru, să rămânem ocrotiţi de feluritele încercări.

Pilat - judecătorul lumesc a spus despre Domnul Isus: „Eu nu găsesc nici o vină în omul acesta."

Iuda - care pentru bani L-a vândut pe Domnul nostru a mărturisit: „Eu am păcătuit căci am vândut sânge nevinovat."

Sutaşul şi soldaţii lui au spus: „Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu."

Ioan Botezătorul a declarat: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii."

Petru a spus: „Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu..."

Dar tu ce spui despre Domnul Isus Cristos?

25 DECEMBRIE

PLIN DE TEAMĂ

Evrei 11.7

Azi mai mult ca oricând se pune accent pe oboseala omului modern, care în libertatea sa iscodeşte planuri şi le îndeplineşte. Şi totuşi, mulţi trebuie să recunoască că toată activitatea lor este împinsă şi dirijată de teamă. Un astfel de om vede cum îl inundă problemele personale şi profesionale, care adesea au nişte forme foarte periculoase, care îl obligă să se apere să nu fie lovit ca de o catastrofă.

Multe întrebări se nasc: Oare sunt major pentru atâtea greutăţi? Puterea mea este suficientă?

„Plin de teamă" - această expresie ne arată că omul a pierdut legea mântuirii şi teama îl dirijează în acţiunile lui. Mulţi oameni nu pot să ţină piept problemelor şi de aceea se refugiază în distracţii. Poate eşti şi tu stimate cititor un astfel de dezertor. Oare nu este mai bine dacă te opreşti să-ţi analizezi situaţia? Acum este timpul să te întrebi: „De ce mă tem?" De ce vrei să te chinui dacă nu este necesar? Poate te vei întreba iarăşi cum poate fi înlăturată imensitatea nesiguranţei şi înlocuită cu o nădejde vie.

Păcatele tale sunt cauza, cauza primară care te face să te temi, căci ele în viitor nu-ţi aduc altceva decât judecata. Recunoaşte într-o pocăinţă adevărată păcatele tale înaintea Domnului Isus, care a murit şi pentru tine şi atunci vei fi eliberat de teamă.

Nu poţi să ai parte de bucuriile celor răscumpăraţi de Dumnezeu, dacă n-ai trecut prin jertfa Domnului nostru Isus Cristos. Jertfa aceasta dărâmă orice înfumurare, şterge orice renume şi îi uneşte pe toţi cei răscumpăraţi într-o adunare de închinători ai lui Dumnezeu, spălaţi în sângele Lui.

Oricât de întunecos ar fit trecutul tău, oricâte păcate ai fi făcut, poţi fi iertat chiar acum şi eliberat de orice teamă de viitor dacă CREZI în Domnul Cristos.

26 DECEMBRIE

Ocara îmi rupe inima, şi sunt bolnav.

Psalmul 69.20

Dacă cercetăm acest verset şi cele anterioare din Psalmului 69 atunci trebuie să recunoaştem că e vorba despre Fiul lui Dumnezeu pe cruce, pe care Cuvântul ni-L prezintă aici într-o formă atât de zguduitoare: „Cei ce mă urăsc fără temei sunt mai mulţi decât perii capului Meu" (vers. 4).

Oare El, Cel Neprihănit, Cel Desăvârşit, a creat vreodată ocazia ca să fie urât de cineva?

Este adevărat că suferinţele făcute de mâna oamenilor nu sunt de comparat cu grozăvia judecăţii dumnezeieşti, care s-a abătut peste sufletul Său. Totuşi să nu neglijăm nici prin gând suferinţele şi durerile, chinurile şi batjocurile aduse Lui din partea oamenilor, faţă de care S-a arătat ca fiind Mântuitorul care îi iubeşte. Aici este vorba despre ocara, care I-a rupt inima! Crezi tu că Dumnezeu i-a făcut aceasta? NU, această ocară venea de la oameni. Ce cutremurător! Poate crezi că evreii i-au făcut-o? DA şi evreii, dar TU nu eşti cu nimic mai bun. Dacă tu nu stai pe aceeaşi treaptă cu cărturarii şi marii preoţi, cu poporul evreu sau cu ostaşii romani, atunci îţi găseşti oglindirea în chipul celor doi tâlhari care la fel îl ocărau (Mat. 27.44).

Dacă eşti sincer, poţi să te dezvinovăţeşti de toate greşelile tale? Ce pătrunzător este gândul că nu erau numai păcatele noastre cele care L-au răstignit pe Domnul Isus pe cruce ci şi URA noastră pentru Dumnezeu şi Mântuitorul trimis de El. De această vină nici tu, suflete drag nu te poţi dezvinovăţi deoarece firea pământească a fiecărui om luptă contra lucrurilor duhovniceşti.

Cea mai slabă laudă a unei inimi pline de mulţumire se ridică la cer ca o mireasmă plăcută, spre scaunul de domnie şi spre inima lui Dumnezeu. Să aşteptăm cu dor clipa fericită de adorare la Masa Domnului.

27 DECEMBRIE

Nu este nici o deosebire, căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui DUMNEZEU, şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată.

Romani 3.22-24

Cum ar putea oamenii păcătoşi să apară înaintea slavei lui Dumnezeu şi să stea în faţa Lui dacă El însuşi a spus robului Său, Moise: „Nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască" (Exod. 33.20)? Dar mila lui Dumnezeu şi harul Său, stau mai presus de toate simţurile şi înţelepciunea oamenilor, căci care dintre oameni şi-ar jertfi singurul său fiu pentru duşmanii săi? Dumnezeu a făcut-o şi cere pe această temelie a lucrării Iui Isus ca toţi oamenii care cred să fie graţiaţi. Noi, cei care credem, care recunoaştem judecata lui Dumnezeu şi în adevărată căinţă ne închinăm, suntem „spre lauda slavei harului Său în Preaiubitul Lui" (Efes. 1.6). Judecata nu poate niciodată să ne mai lovească, căci pedeapsa pentru pacea noastră a purtat-o Domnul Isus. Harul însuşi nu putea să liniştească inima lui Dumnezeu. Orice umbră de păcat, orice amintire de păcate trebuia îndepărtată de la cei care sunt copiii lui Dumnezeu. De aceea ne-a socotit neprihăniţi prin har (Tit 3.7). Neprihănit poate fi numai cineva căruia nu-i sunt socotite păcatele şi nelegiuirile şi aceasta e tocmai poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. Întemeiat pe arderea de tot, Dumnezeu putea să spună prin Balaam despre Israel: „El (Dumnezeu) nu vede nici o fărădelege în Iacov, nu vede nici o răutate în Israel" (Num. 21.23).

Aşa este şi cu noi. Valoarea jertfei lui Isus este incomparabil mai mare ca jertfele din vechime. „Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru TOTDEAUNA pe cei ce sunt sfinţi” (Evr. 10.14). Cine vrea să fie în legătură cu Dumnezeu aici pe pământ şi apoi în veci de veci trebuie să fie mai întâi „desăvârşit." Dumnezeu a făcut TOT ce era necesar pentru a ne aduce în această stare de desăvârşire. În veci îl vom lăuda pentru aceasta.

28 DECEMBRIE

Nu vă lăsaţi înşelaţi: Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune.

1 Corinteni 15.33

Apostolul Pavel vedea decăderea morală a corintenilor, ca având la bază negarea învierii. Este foarte adevărat că aceia care în viaţa de toate zilele spun: „Să mâncăm şi să bem căci mâine vom muri", NU sunt născuţi din nou. Legăturile cu astfel de oameni, care trăiau în păcate si negau învierea, aveau influenţă asupra unora dintre corinteni şi pot avea şi asupra noastră. Este natural ca o viaţă trăită în păcate să dea naştere la spaimă, chiar numai la gândul învierii, şi din acest motiv mulţi o neagă. Ce pagubă imensă a făcut vrăjmaşul în Corint şi câtă osteneală trebuia depusă pentru a înlătura răul!

Diavolul, cu viclenia lui, a rămas acelaşi şi în zilele noastre, dar nici adevărul învierii nu s-a schimbat. De-am fi găsiţi ca nişte buni slujitori! Dacă umblăm pe două căi suntem în primejdie deoarece: „tovărăşiile rele strică obiceiurile bune." Unii s-au simţit destul de tari şi au intrat în relaţii strânse cu vecinul necredincios şi prin aceasta au devenit o pradă a Satanei. Alţii au intrat în relaţii strânse cu aşa zişi „credincioşi" care nu merg pe calea aleasă şi astfel au suferit leziuni grave.

De aceea să fim atenţi la umblarea noastră şi a copiilor noştri. Părinţii care au avut ca ţel unic propăşirea copiilor în această lume au trăit experienţe amare. Ce ar putea să ne îmbărbăteze mai mult decât umblarea noastră cu Domnul şi Cuvântul Său? De aceea să RĂMÂNEM în El! Prin ce îşi va păstra un tânăr sau o tânără curată calea? NUMAI printr-o umblare curată şi supusă Cuvântului Sfânt.

Numai în măsura în care împărăţia lui Dumnezeu pune stăpânire pe inimă se adânceşte şi judecata cu privire la ce este lumesc. Simţul viu şi ales al firii dumnezeieşti se dă înapoi dinaintea lumii şi tot ce trebuie este să umblăm prin puterea acestei firi, ca să ne putem ţine departe de lume. Umblaţi cu Dumnezeu şi nu veţi umbla cu lumea.

29 DECEMBRIE

Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.

Isaia 53.5

Cu câţiva ani în urmă un medic evreu călătorea cu vaporul din Italia spre Franţa. În acest timp s-a îmbolnăvit de o boală nevindecabilă, care progresa foarte repede, iar culoarea palidă a feţei dădea expresia unei morţi foarte apropiate. Căpitanul vasului, un credincios adevărat, a prins milă faţă de pasagerul său şi la un moment dat l-a vizitat. El l-a atenţionat într-o formă plăcută de situaţia gravă în care se afla şi i-a spus despre mântuirea prin Domnul Isus pe care trebuie să o aibă orice om pentru a putea fi împăcat cu Dumnezeu şi pentru a avea viaţa veşnică.

Mânios şi plin de ură, bolnavul s-a împotrivit căpitanului. Dar acesta nu s-a înfricoşat, deoarece mântuirea sufletului acestui tânăr evreu, îi era mai scumpă ca insultele aduse. L-a lăsat pentru un scurt timp pe bolnav singur, dar numai cu scopul de a merge în cabina sa ca să se roage intens pentru mântuirea acestui suflet. Se întoarse apoi la bolnav şi îngenunchind la patul său, s-a rugat cu voce tare lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletului tânărului evreu. În continuare a scos Biblia din buzunar şi a citit, printre altele, şi Isaia 53. Acum a început să se înmoaie gheaţa din inima bolnavului, şi a început să plângă ca un copil. Apoi a început să dovedească pocăinţa inimii lui plină de păcate, după care un val de bucurie l-a cuprins. Cu inima plină de bucurie a plecat acasă în Patria de sus. Ultimele cuvinte au fost: „NĂDEJDEA MEA SE ODIHNEŞTE ÎN ISUS!"

Toată ştiinţa şi filozofia nu pot adăuga o iotă la Cuvântul lui Dumnezeu. Când ni se spune că azi am înaintat, că nu mai suntem unde era lumea la începutul creştinismului, răspundem hotărât că tot adevărul e în Scriptură şi el nu s-a schimbat chiar dacă lumea s-a schimbat.

30 DECEMBRIE

Prin El, să aducem totdeauna lui DUMNEZEU o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui.

Evrei 13.15

Noi, prin harul lui Dumnezeu, am fost făcuţi o preoţie sfântă şi aleasă pentru a lăuda pe Domnul Isus. Jertfele de laudă să fie tot timpul pe buzele noastre, tot timpul pregătite de a urca la tronul lui Dumnezeu. Psalmistul spune în Ps. 50.23: „Cine aduce mulţumiri ca jertfă, acela Mă proslăveşte" şi în Ps. 34.1: „Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme. Lauda Lui va fi totdeauna în gura mea."

Deci laudele noastre să curgă intens ca un fluviu.

Ca o preoţie sfântă noi nu aducem arderi de tămâie, ci aducem jertfe duhovniceşti de LAUDĂ şi MULŢUMIRE. După ce perdeaua din lăuntrul Templului s-a rupt de sus până jos nu ne-a dat numai posibilitatea vizuală în Sfântă Sfintelor ci ne este deschisă calea de a păşi în adorare înaintea lui Dumnezeu şi acolo să-I aducem jertfe de laudă. Aceasta este plăcerea lui Dumnezeu prin Isus Cristos! Noi am fost aduşi aşa de aproape. Suntem copiii lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi şi în această stare putem să ne apropiem cu o inimă curată, cu un cuget curat, cu o credinţă aleasă, aducând lui Dumnezeu o jertfă plăcută prin Isus Cristos. Aceasta e cea mai înaltă parte a slujbei noastre faţă de Dumnezeu. Aceste jertfe duhovniceşti sunt ca un recul al harului pe care îl savurăm şi al dragostei care e motorul inimii noastre. Inima reflectă totul în mulţumire pentru harul primit şi împreună cu David poate spune: „TOTUL vine de la Tine şi din mâna Ta primim ce să-Ţi aducem” (1 Cron. 29.14).

Cunoşti tu acest loc măreţ şi îl ocupi spre slava Numelui Său?

Este de prisos să căutăm stârnirea simţămintelor fireşti de cucernicie prin felurite mijloace, care sunt în slujba sistemelor şi religiilor oamenilor. Străduinţele care se fac când e vorba să venim cu adorare înaintea lui Dumnezeu, cu ajutorul însuşirilor nesfinţite ale firii pământeşti intră în cadrul „focului străin” (Lev. 10.1; 16.12).

31 DECEMBRIE

Binecuvântat să fie DUMNEZEU, Tatăl DOMNULUI nostru ISUS CRISTOS, Părintele îndurărilor şi DUMNEZEUL oricărei mângâieri.

2 Corinteni 1.3

De aceea veniţi să trecem plini de laudă şi mulţumire prin arcul de triumf al vechiului an pentru a intra prin el în noul an şi de a ne aşeza piciorul neclintit pe fâşia de pământ necunoscută ce ne stă în faţă! Să nu fie îndreptate inima şi gândurile noastre spre timpurile fără linişte şi nici spre lumea aceasta, care zace în cel rău, ci să ne ridicăm ochii noştri spre Dumnezeu, care e nădejdea noastră.

Acela care e Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus, este totodată şi Dumnezeul şi Tatăl nostru, pe care-L iubim din inimă. Isus Îl numeşte: „Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20.17). Aşadar noi suntem prin El, copii prea iubiţi ai lui Dumnezeu şi nu numai moştenitori ai slavei veşnice în casa cerească a Tatălui, ci aici pe pământ suntem obiecte preţioase ale mângâierii şi milosteniei Sale. „El este Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri."

Când El ne trimite o durere, o face din dragoste pentru binele nostru. Cine are ochi să vadă poate vedea purtarea de grijă a Dumnezeului nostru Tată care ne-a purtat pe braţe. În câte necazuri nu a fost milostenia lui Dumnezeu aproape. Nu uita! „Binecuvântează suflete pe Domnul şi nu uita nici una din binefacerile Lui."

Noi toţi trebuie să spunem că mila şi harul Lui e zi de zi cu noi şi El se poartă cu noi cum se poartă un tată cu fiul său (Deut. 1.31) şi cum mângâie pe cineva mama sa (Isa. 66.13). „EL ne-a izbăvit şi ne izbăveşte dintr-o astfel de moarte, şi avem NĂDEJDE că ne va mai izbăvi încă” (2 Cor. 1.10).

„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti în locurile cereşti, ÎN Cristos."

sus