„Subiectul meu mă fascinează şi mă preocupă. El este una dintre minunile harului lui Dumnezeu. Cea mai mare minune despre care am ajuns să ni se pară banală este «creaţia». A doua minune este întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Şi a treia minune este Biserica.

 

Lumea în care trăim este o minune extraordinară, pentru că a existat o vreme când ea n a fost şi nici nu trebuia să fie. Dumnezeu n a creat această lume pentru că avea nevoie de ea. Putea să trăiască foarte bine şi fără ea. Pentru Dumnezeu nu este o «necesitate» ca să aibă lumea asta în fiinţă. În veşnicia trecută, El a trăit fără ea. Faptul că El a chemat o de la inexistenţă la existenţă este ieşit din comun. Oare de ce a creat o, dacă n avea nevoie de ea? Mai ales că această lume I a făcut după aceea o seamă întreagă de probleme. La întrebarea aceasta nu se poate da un răspuns raţional. Putem spune doar că Dumnezeu a creat lumea aceasta din dragoste; a creat o din preaplinul harului Său. Eu spun uneori că Dumnezeu n a creat lumea pentru o necesitate, ci pentru că lumea inexistentă avea nevoie de Dumnezeu.

 

A doua minune este că Dumnezeu a creat această lume, ea s a ridicat împotriva Lui, şi El, în loc să o nimicească, a făcut un plan de mântuire a ei. Lumea aceasta a devenit de fapt o scenă pe care a venit Fiul lui Dumnezeu. Lumea este «Christologică», este scena întrupării şi venirii pe pământ a Fiului lui Dumnezeu. Un teolog german spune că Dumnezeu a creat lumea pentru a putea ieşi undeva din El Însuşi. Doar în felul acesta s a putut rezolva problema mântuirii. Lumea nu este o necesitate pentru Dumnezeu, ci doar pentru problema mântuirii noastre. Aceasta este una dintre marile taine ale Scripturii. Şi teologul german spune că lumea trebuia să fie o astfel de scenă în care Dumnezeu trebuia să iasă din Sine, rămânând de fapt în acelaşi timp în Sine Însuşi, rămânând acelaşi. Este o mare taină. Un părinte al Bisericii spune că, într un fel, Dumnezeu, trimiţându-L pe Fiul Său într o lume care odată n a fost, dar a fost creată pentru aceasta, «S-a depăşit pe Sine», dacă putem spune aşa. Este minunea harului lui Dumnezeu, minunea dragostei nemăsurate.

Fiul păşeşte în afară, rămânând înăuntru («Eu şi Tatăl una suntem», «Nimeni n a văzut pe Dumnezeu, afară de Fiul lui Dumnezeu, care este în sânul Tatălui», «Isus Christos este acelaşi ieri, azi şi în veci»), deşi vine pe scena lumii şi devine ca un copilaş. Dumnezeul cel atotputernic devine slab. Dumnezeul cel infinit devine finit. Dumnezeu hotărăşte într-un mod miraculos, în virtutea atotştiinţei Sale, să «nu ştie» anumite lucruri (vă rog să nu mă întrebaţi, că nu pot să vă explic).

 

Karl Bart, teologul german, spune că «Dumnezeu, în Isus Christos omul, m a ales pe mine pentru Sine». Apoi, El lărgeşte doctrina predestinaţiei şi zice «S a ales pe Sine pentru mine». Dumnezeu a decretat ca Isus Christos, în ministeriatul Lui pe pământ, să nu cunoască anumite lucruri. Asta nu este doar o exprimare paradoxală, ci este o minune a harului, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să Se «încopcieze cu noi» ca să ne mântuiască. Aceasta este semnificaţia sărbătorii Naşterii Domnului. Nu este vorba aici despre lumini sau despre brazi, despre globuri sau despre cadouri. Toate acestea sunt frumoase, dar ele nu alcătuiesc decât «coaja» acestei sărbători. Lumea modernă a pierdut semnificaţia Naşterii Domnului: S a născut Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu! Cel ce cunoaşte toate lucrurile a ales să nu ştie. Cel ce era atotputernic a acceptat să fie slab. Cel ce a făcut lumile a acceptat să fie «în lume». Cel ce ţine toate lucrurile a acceptat să fie «ţinut» în braţe de o fecioară curată. Cel ce n a cunoscut suferinţa a acceptat să Se umilească şi să ia chip de rob.

 

Aceasta poate fi un punct de poticnire pentru unii dintre dogmatiştii creştini: «Dumnezeu nu cunoştea suferinţa!» A trebuit să o cunoască în Fiul Său, Isus Christos. A trebuit să moară pe cruce pentru păcatele noastre în aşa fel încât El, cunoscând ce înseamnă suferinţa, luând asupra Sa păcatele noastre, să ne poată apoi mântui. Aceasta nu este o poveste care se spune de Crăciun, ci esenţa planului de răscumpărare.

 

În seara aceasta însă aş vrea să accentuez o a treia taină. Subiectul acesta îmi place foarte mult. Este vorba despre «taina Bisericii».

 

Observaţi că în fiecare dintre aceste trei minuni: «creaţie», Dumnezeu cheamă lumea din nefiinţă la fiinţă, a creat universul material şi spiritual, «întrupare», Isus Christos Îşi asumă un trup. Chiar şi acum în cer Christos are un trup şi poartă «la dreapta Tatălui» urmele răstignirii Lui. Crucea este titlul de glorie al Fiului lui Dumnezeu:

 

«Iată, El vine pe nori şi orice ochi Îl va vedea. Chiar şi cei ce L au străpuns…»

Isus nu leapădă acest trup în veşnicie. Îl poartă în Sine. Sigur că este o mare problemă pentru teologi dacă Isus Christos, întrupându Se, trăind, murind, înviind şi înălţându Se apoi la dreapta Tatălui «a adus ceva nou în divinitate». Dacă răspundem că a adus ceva nou înseamnă că Dumnezeu Se schimbă. Dacă spunem că n a adus nimic nou, înseamnă că nu s a întâmplat nimic. S ar prea putea ca gândirea noastră cu categoriile ei să fie prea «strâmtă» pentru a înţelege această realitate. Ştiţi că în matematică, atunci când operăm cu infinitul, vechile noţiuni dispar. Doi şi cu doi fac patru, dar un infinit şi cu un alt infinit fac tot infinit. Când vorbim despre Dumnezeu, despre felul în care El lucrează, vechile noţiuni cu care operăm noi la nivelul lumii acesteia încep să se prăbuşească, încep să se topească. De pildă, în capitolele 9, 10 şi 11 din epistola lui către Romani, apostolul Pavel vorbeşte despre taina lui Israel şi a predestinaţiei. În capitolul 11 are câteva expresii care sunt cam aşa: «Din cauză că ei au căzut, voi aţi fost mântuiţi. Căderea lor a fost ocazia mântuirii voastre, ca şi ei în final să fie mântuiţi!»

 

Aş vrea să revin însă la cea de-a treia minune a harului, care este Biserica. Ea este formată dintr un Cap, care este în slavă, şi un Trup, care este pe pământ. De fapt, chiar şi o parte dintre mădularele acestui trup sunt acum în slavă. Această asociere dintre Creator şi creatură este una dintre cele mai curioase structuri. Isus Christos, ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Logos, ca Cel ce a participat la creaţie, ca Cel de o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt (cum zic teologii, «cosubstanţial»), ca Cel ce a fost plăcerea Tatălui, n avea nevoie de cineva de dinafara Lui. Dumnezeu care are nevoie de ceva de dinafara Lui nu este Dumnezeu, Îi lipseşte ceva!

 

Dumnezeu, ca «Dumnezeu», putea să trăiască fără noi şi totuşi, Isus Christos Se uneşte cu Biserica Sa. Ca Dumnezeu, n are nevoie de noi, dar ca Dumnezeu om, trăieşte cu noi. Nu Se poate concepe acum Fiul lui Dumnezeu la dreapta Tatălui fără Biserică. Problemele sunt foarte dificile, dar vă spun toate acestea nu ca să vă încurc, ci ca să vă… miraţi!

 

Oamenii de astăzi au pierdut la un moment dat sentimentul mirării. Nu se mai miră… Apoi trebuie să ne mirăm, să fim fascinaţi. Spunea odată teologul american Stoul, care este un presbiterian şi care a predat Teologia Sistematică:

 

«Foarte mulţi studenţi m-au întrebat: ‘De ce i a ales Dumnezeu pe unii pentru mântuire şi pe alţii i a abandonat?’ (Ştiu că nu toţi credincioşii au această părere şi nu discutăm acum problema predestinaţiei.) Un singur student s a apropiat de mine şi mi a pus întrebarea: ‘De ce m a mântuit Dumnezeu pe mine? Pentru că mă iubeşte?’»

 

Aş vrea deci să revin la a treia minune care L priveşte pe Christos şi Biserica Sa. El, «Capul», care este în slavă, şi Biserica Sa, care este formată din noi, aşa cum suntem. De multe ori, nouă nu ne place de un frate, de o soră… Îi criticăm… Am vrea să gândească ca noi… Şi totuşi, aceştia sunt copiii lui Dumnezeu! Şi sunt mădulare ale Trupului lui Isus Christos!

 

Există printre eroii credinţei enumeraţi în Epistola către Evrei la capitolul 11 foarte mulţi oameni care aveau păcate. De pildă, autorul vorbeşte despre Samson, dar nu zice nimic despre păcatele lui. Eu aş fi vorbit despre părinţii lui, nu despre el! Şi mai sunt şi alţii ca el.

 

Există acolo însă un verset care arată minunea harului: «Ei, de care lumea nu era vrednică…» Acesta nu este triumfalism ieftin. De fapt, aceasta este minunea cea mai mare. Noi, credincioşii de orice confesiune, care-L iubim pe Domnul, care am primit prin credinţă iertarea de păcate, care am fost născuţi prin Duhul Sfânt, care formăm poporul lui Dumnezeu, formăm de fapt Biserica lui Isus Christos, Iubita Lui, Mireasa Lui.

Textul din Efeseni zice: «Ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.»

 

Noi credem întotdeauna că suntem mântuiţi ca să scăpăm de iad. Şi este adevărat. Suntem mântuiţi de păcatele noastre, suntem născuţi din nou de Duhul Sfânt ca să fim un popor sfânt… Toate acestea sunt «pentru noi». De multe ori, Evanghelia noastră este centrată exclusiv pe interesele noastre. Ea are astfel şi un caracter umanist. Dar noi am fost mântuiţi şi pentru altceva, am fost mântuiţi ca să fim obiectul admiraţiei lui Isus Christos. Zice aici: «Ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică…» În traducerea engleză scrie: «Să Şi prezinte Lui Însuşi…» Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că Domnul Şi a răscumpărat o Mireasă, o Iubită, pe care s o privească şi să zică:

 

«Ia uite ce frumoasă este! Uite, aceştia care sunt slabi, ce frumoşi sunt!»

 

«Ca să Şi prezinte Sieşi…» Interesul suprem al mântuirii a fost ca Dumnezeu să-I prezinte Fiului Său o Mireasă pe care El să o admire. Când o fată frumoasă se priveşte în oglindă, spune: «Vai, ce frumoasă sunt!» Tot aşa, când Christos Se uită la Mireasă, spune: «Uite ce frumoşi sunt!» «Să Şi prezinte Sieşi…» Mireasa devine o parte din El Însuşi. El o adoră, Se minunează de ea.

 

Sigur că mântuirea implică şi alte aspecte, dar scopul ei este subordonat acestei situaţii în care Christos Îşi admiră propria Sa creaţie, Biserica, pe care a răscumpărat o cu sângele Său. Este ceva extraordinar! Noi nu putem să ne gândim la aşa ceva.

 

Când te uiţi de exemplu la un tablou, obiectul estetic este ca să l priveşti şi să ţi facă plăcere. Sigur, când se vinde, el devine o marfă de interes financiar. Isus Christos Şi a răscumpărat Biserica. A înfrumuseţat o ni se scrie aici, ca s o înfăţişeze înaintea Lui, ca s o pună înaintea Lui, s o privească, s o admire.

 

A, înţeleg, noi suntem obligaţi să L privim şi să L admirăm pe Dumnezeu. Ne forţează frumuseţea Lui, atributele Sale, sfinţenia Sa, dragostea Sa, splendoarea Sa, providenţa Sa şi lucrările Sale. Este firesc ca orice creatură să şi admire Creatorul! E o obligaţie într un fel, este ceva la care suntem chemaţi. Dar ca Dumnezeu, în Fiul Său, să Şi admire Biserica este parcă ceva de… neconceput! Şi totuşi, Biblia ne spune că Christos Îşi pune înaintea Lui această Biserică. «Da, o fi frumoasă?» Păi sigur, dacă e slăvită!

 

Mai departe zice: «…fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.»

Vă aduceţi aminte că, în Vechiul Testament, Avraam îi spune soţiei sale ceea ce noi cam uităm să le spunem soţiilor noastre, după ce au cam îmbătrânit: «Ştiu că eşti o femeie frumoasă.» Şi Mântuitorul îi spune Bisericii: «Ştiu că eşti o Mireasă frumoasă.»

 

Cum de a ajuns ea atât de frumoasă? «A curăţit o prin sângele Său.» Ne a spălat de toate păcatele. Prin Duhul Sfânt, ne a înnoit, ca să alcătuim în final Mireasa Lui.

 

Ştiţi că în natură domină acum o lege a decăderii, a degradării, a dezordinii, numită legea entropiei. Toate lucrurile merg în jos. O haină nouă devine veche. Un automobil nou ajunge o vechitură. O fată de 18 ani, peste 90 de ani va fi o babă…. Şi aşa mai departe. Nu se întâmplă însă niciodată invers! Nu există în natură ca un bătrân de 90 de ani să devină ca unul de 18 ani. Este efectul acestei legi tiranice, care ne duce în jos. Şi totuşi, în textul nostru, Duhul Sfânt ne spune că la sfârşit, Biserica Lui va fi… frumoasă. Nu putem concepe ca Mântuitorul să aibă o Mireasă urâtă. Trebuie să fie frumoasă! Cea mai frumoasă!

 

Şi textul adaugă: «…fără pată, fără zbârcitură». Zbârcitura este rezultatul păcatului. Petele sunt rezultatul păcatului. Păcatul îmbătrâneşte. Păcatul degradează. Dar Mireasa urmează un drum «anti entropic», împotriva legilor firii. Dumnezeu nu este doar autorul legilor naturii, ci şi autorul contra legilor. Oamenii încearcă de multe ori să L prindă pe Dumnezeu în legile Sale, dar Dumnezeu scapă. În lumea aceasta, de pildă, o piatră «cade». Dar aceasta nu este o lege absolută. Un copac se ridică în picioare. Un animal merge pe pământ. Totuşi, există animale care zboară. Legile nu sunt fixe, sunt foarte labile în mâna lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu ne spune că Biserica Sa se supune unei legi «anti entropice», devenind din ce în ce mai frumoasă.

 

Aceasta se poate vedea şi în viaţa noastră de creştini. Când ne am întors la Domnul, nu cunoşteam mult.

 

Cunoşteam puţin. Am făcut păcate şi am făcut greşeli. Cu timpul, acestea au dispărut din viaţa noastră. Spunem că Dumnezeu ne a sfinţit, ne a crescut în neprihănire.

 

Uitaţi vă la o fată care s a căsătorit. Era tânără, nu cunoştea multe. A îmbătrânit, copiii i au mâncat zilele şi a trecut prin multe. Acum, la bătrâneţe, este o soţie pricepută. La aceşti oameni cu experienţă străluceşte pe faţă o frumuseţe duhovnicească. Nu mai este tinereţea firii, ci tinereţea duhului, a sufletului. Este un anunţ al Bisericii care va fi întinerită, care va fi înfrumuseţată de Mirele ei, Isus Christos. Biblia nu spune că Biserica va deveni frumoasă prin ea însăşi, ci că Isus Christos lucrează la înfrumuseţarea ei. Sunt mai multe texte în Scriptură care arată această admiraţie a lui Dumnezeu pentru poporul Său, în ciuda păcatelor noastre. Asta nu înseamnă că suntem îndreptăţiţi să păcătuim. «Copilaşilor, să nu păcătuiţi, dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Fiul lui Dumnezeu.» «El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, şi nu numai ale noastre, ci ale întregii lumi.» Un mistic din biserica romano catolică, Bernard de Clairvaux, care a scris un tratat foarte interesant la Cântarea Cântărilor, despre care a scris mai devreme şi Origen, spune că «din punctul de vedere al predestinaţiei, al veşniciei, nu există rău. Când Dumnezeu a decretat să Şi aleagă o Biserică, n a existat problema răului. Răul a apărut ulterior. Şi datorită răului S a întrupat Fiul lui Dumnezeu.»

«Chiar păcatul, spun unii teologi, nu este cauza întrupării, este ocazia întrupării.»

 

Bernard spune că «din punctul de vedere al lui Dumnezeu, din veşnicia veşniciilor, în El, Dumnezeu ne a ales înainte de întemeierea lumii, înainte ca să apară la orizont problema păcatului». Deci, Dumnezeu ştia. Din punct de vedere al Bisericii, originea şi destinul ei nu sunt legate de «rău». Ea a fost decretată să fie «desăvârşită».

 

Aceste păreri sunt bazate pe anumite pasaje din Cântarea Cântărilor, în care există nişte versete foarte curioase. Mai întâi, uitaţi vă la această expresie din versetul 5 al capitolului întâi: «Sunt neagră, dar sunt frumoasă.» Mai departe îşi motivează această afirmaţie: «Nu vă uitaţi că sunt aşa de negricioasă, căci m a ars soarele. Fii mamei mele s au mâniat pe mine şi m au pus păzitoare la vii.»

 

Citim însă la capitolul 2 versetul 2: «Ca un crin în mijlocul spinilor, aşa este iubita mea între fete.» Este o afirmaţie a mirelui, care parcă contrazice ce spune mireasa. La versetul 7 din capitolul 4 spune: «Eşti frumoasă de tot, iubito, şi n ai nici un cusur.» Cum o fi asta? Păi, foarte simplu. Eu sunt chemat să mi recunosc păcatele mele, să mi recunosc fărădelegile mele, să recunosc că am greşit înaintea lui Dumnezeu şi când am zis aşa şi am adăugat: «Sângele lui Isus Christos poate să mă spele de orice păcat şi Duhul Sfânt să mă nască din nou», Dumnezeu din cer zice: «Eşti atât de frumos! Dacă L ai acceptat pe Fiul Meu, eşti de parcă n ai fi păcătuit niciodată.»

 

«Sunt neagră, dar sunt frumoasă», … «Eşti frumoasă de tot şi n ai nici un cusur.»

 

Iar în capitolul 6 versetele 4 şi 5 citim: «Frumoasă eşti, iubito, ca Tirţa, plăcută ca Ierusalimul, dar cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor. Întoarce ţi ochii de la mine, căci mă tulbură.» Isus Christos Îşi prezintă Sieşi o Biserică frumoasă, fantastic de desăvârşită. Dumneavoastră ştiţi toţi că, atunci când eşti tânăr şi te îndrăgosteşti, ţi se pare că aceea este cea mai frumoasă fată. Nu este aşa, mai sunt şi… altele. Dar aşa ni se pare. În lumea noastră sunt multe fete. Atâta timp cât nu eşti căsătorit, ai voie să alegi. Când te ai căsătorit, ţi s a închis această posibilitate. Nu uitaţi însă că Isus Christos nu are de ales, are o singură Mireasă. Ăsta este farmecul divin. Nouă nu ne place. În lume sunt multe schimbări. Bărbaţi îşi abandonează nevestele. Nevestele îşi abandonează bărbaţii şi aşa mai departe. Sunt lucruri rele, care din păcate se întâmplă şi în bisericile noastre. Nu găsim însă în tot Noul Testament nici măcar un singur verset, nici măcar o singură aluzie, că Domnul Isus ar putea vreodată să Se lase de Biserica Lui.

 

Dar de ce?

 

Păi, uite de ce: pentru că El a răscumpărat o cu un preţ nespus de scump. În Faptele Apostolilor 20:28, sfântul Pavel îi cheamă pe presbiterii din Efes şi le spune nişte cuvinte uluitoare:

 

«Luaţi seama, deci, la voi înşivă şi la toată turma peste care v a pus Duhul Sfânt episcopi (sau: priveghetori.), ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat o cu însuşi sângele Său.»

 

Nu doar a zis o vorbă, ca la creaţie. Nu este doar efectul unei providenţe simple, a unei activităţi obişnuite a lui Dumnezeu. Pentru Biserică, Dumnezeu a plătit un preţ. Ca să aibă această Biserică a trebuit să dea ceva, L-a dat pe Fiul Său. Nu este un act gratuit. De prea multe ori ni se spune că noi suntem mântuiţi prin har. Asta este dacă priveşti numai din punctul nostru de vedere. Noi n a trebuit să dăm nimic ca să fim mântuiţi, dar Dumnezeu a trebuit să dea! El a trebuit să plătească. Am putea spune că S a supus unei legi. Datorită acestei supuneri a lui Dumnezeu faţă de o lege, noi suntem mântuiţi fără lege, suntem mântuiţi doar prin credinţă în Isus Christos. Acesta este farmecul harului. Cineva a spus că, de fapt, «nu există mântuire pur şi simplu prin har». Aceasta este pentru noi. Cineva trebuie să plătească! A plătit Dumnezeu. «Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe unicul Său Fiu…» Dacă nu-L dădea pe acest Fiu, Dumnezeu putea să ne pedepsească, putea să ne treacă în nefiinţă, dar nu putea să ne mântuiască.

Aş vrea să vă aduc aminte un verset care este din Vechiul Testament, şi anume ceea ce spune prorocul Balaam, care are la un moment dat o viziune şi rosteşte aceste cuvinte:

 

«El nu vede nici o fărădelege în Iacov, nu vede nici o răutate în Israel. Domnul Dumnezeul lui e cu el. El este Împăratul lui, veselia lui.»

 

Iar din Noul Testament vă aduc aminte de ceea ce spunea Petru:

 

«Voi sunteţi însă o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.» (1 Petru 2:9)

Biserica este aleasa lui Dumnezeu. Este aici un fel de discriminare din partea lui Dumnezeu. El iubeşte toată lumea, dar iubeşte în mod deosebit Biserica Sa. Pot spune că şi eu iubesc toată lumea, dar nimeni nu mă poate învinui dacă îmi iubesc soţia într un mod mai deosebit.

 

Faţă de toată lumea, iubirea lui Dumnezeu este naturală şi se manifestă prin bunătatea Sa: prin ploaie, prin soare etc., dar Îşi iubeşte în mod deosebit Biserica. Trebuie să înţelegem foarte bine lucrul acesta: Biserica ocupă un loc privilegiat în planul harului lui Dumnezeu. Suntem nişte creaturi care ne bucurăm de nişte privilegii din partea lui Dumnezeu. Nimeni nu este oprit: dacă vrea, poate să intre, dacă vrea, poate să rămână afară.

 

Spre încheiere, aş vrea să vă aduc aminte că în cartea Apocalipsei, în capitolul 21, citim:

«Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându se din cer, de la Dumnezeu, cetatea Sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.» (Apocalipsa 21:1 2)

 

Dumnezeu putea să ne mântuiască fără să declare că ne iubeşte… Eu pot să-i dau cuiva nişte bani fără să l iubesc, pot să i dau un milion de dolari. El nu poate să ştie dacă dincolo de milion este dragoste sau nu.

 

Dumnezeu putea şi El să ne dea ceva, să ne «mântuiască», fără să ştim dacă ne iubeşte. Cineva poate să fie bun fără să iubească. Şi cineva poate să iubească fără să dea ceva cuiva. «Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Sa prin faptul că L-a dat pe Fiul Său.» Aceasta nu este o simplă dăruire, ci expresia dragostei Sale. El L-a dat pe Fiul Său nu doar ca să ne mântuiască, deşi acest lucru este foarte important, ci L a dat pe Fiul Său pentru ca să-I dea Fiului Său o Mireasă, o soţie, una pe care El s o iubească, să privească la ea şi să spună: «Ce frumoasă este! Extraordinar! Fantastic! Aceasta este Mireasa Mea!»

 

Biserica este această structură divino umană, al cărei Cap este Christos în slavă şi ale cărei mădulare o parte trăiesc în cer şi o parte pe pământ. Dumnezeu ne cheamă la această părtăşie, nu baptistă, nu penticostală, nu creştină după Evanghelie, deşi acestea sunt numiri importante pentru fiecare dintre noi. Sigur că este important să faci parte dintr o comunitate evanghelică, dar este şi mai important să ştii că eşti mântuit, că eşti născut din nou, că eşti Templul Duhului Sfânt şi că faci parte din Biserică, care este Mireasa lui Isus Christos. Ce har! Extraordinar! Fantastic! Minunat! Acesta este sensul Naşterii Domnului. Amin.”

 

Cateva adaugiri

 

Cunoaştere

Pentru că ştim ceva, cunoaştem totul?

Pentru că nu ştim totul, nu cunoaştem nimic?

 

Iată o dilemă teologică care divizează estul de vest şi bisericile istorice de cele evanghelice.

Pentru cei care l au ascultat pe Pavel Nicolescu este foarte evident că el a adus în gândirea evanghelică română o dimensiune absentă până mai ieri-alaltăieri, dimensiunea tainicului transcendental. Pavel Nicolescu ne-a convins să nu ne mai lăudăm atât cu cunoaşterea noastră „sistematică” a lui Dumnezeu. El a preluat de la Richard Wurmbrand şi de la alţi teologi ideea că „Dumnezeul cel adevărat nu prea este «sistematic» în felul în care L prezintă cărţile noastre de teologie.” Faptul că a citit mult teologie europeană şi că şi a dat doctoratul în sfera teologiei ortodoxe l a ajutat pe Pavel Nicolescu să pătrundă în adevăruri care multor teologi evanghelici români le scapă. Pentru această ocazie, aş vrea să mă opresc la epistemologia fenomenului „cunoaşterii de Dumnezeu”.

 

Cunoaşterea şi cugetarea sunt două funcţii care ne pun deoparte de tot restul vieţuitoarelor de pe acest pământ şi ne fac părtaşi firii dumnezeieşti.

 

Între diferitele ramuri ale bisericii creştine există însă o controversă pe această temă a cunoaşterii. La mijloc este un aspect particular al cunoaşterii şi anume „cunoaşterea de Dumnezeu”. Cultele numite „tradiţionale” au ajuns să plaseze existenţa lui Dumnezeu în domeniul „tainei”, accentuând preponderent aspectul „transcendental” al divinităţii. Dumnezeu este plasat „dincolo” de limitele de pătrundere ale cunoaşterii noastre. Reforma a produs o revoluţie în gândirea oamenilor şi a deschis accesul oamenilor la „Dumnezeul raţional”, pe care L putem cunoaşte şi studia prin intermediul revelaţiei. Dumnezeul evanghelicilor este „aici” prin Isus Christos, prin Duhul Sfânt şi prin textul inspirat.

 

Atitudinea acestor două orientări deosebite faţă de cunoaştere se vede din felul în care şi desfăşoară „slujbele”, din închinarea colectivă. Bisericile tradiţionale practică „liturghia”, în care aproape totul este ascuns în simbol şi în misterul tainelor. Bisericile evanghelice practică „predicarea”, care este o revenire la practica primei biserici şi pune accent pe „latreia”, slujba îndreptată spre oamenii prezenţi în adunare. Chiar şi poziţia „oficiantului” este diferită în cele două orientări eclesiastice. Preotul bisericilor tradiţionale oficiază cu faţă la altar şi cu spatele la adunare. Predicatorul evanghelic oficiază cu faţa la oameni, privindu i în ochi şi căutând să îi slujească cu Cuvântul.

 

Dumnezeul bisericilor tradiţionale este de „nevăzut în spaţiul clădirii”, Dumnezeul bisericilor evanghelice este „prezent” în Templul adunării de sfinţi şi în Templul trupului material al celor credincioşi.

Care să fie adevărul?

 

Nu cumva există în această situaţie, asemenea raţionamentului propus de greci, o teză, o antiteză şi mai ales o sinteză care să poată îmbrăţişa ambele tendinţe? Eu cred că da.

 

Cunoaşterea noastră de Dumnezeu, ca instrument al ieşirii din noi înşine şi al pătrunderii noastre în realitatea care ne înconjoară, va pendula întotdeauna între ceea ce ştim şi ceea ce nu ştim, între ceea ce putem cunoaşte şi ceea ce nu putem cunoaşte. Amândouă aceste dimensiuni sunt amintite în textul sacru:

„Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele legii acesteia.” (Deuteronomul 29:29)

„Nimeni să nu se înşele: Dacă cineva dintre voi se crede înţelept în felul veacului acestuia, să se facă nebun, ca să ajungă înţelept.” (1 Corinteni 3:18 )

 

„Dacă crede cineva că ştie ceva, încă n a cunoscut cum trebuie să cunoască.” (1 Corinteni 8:2)
Faptul că Dumnezeu ne spune că putem cunoaşte şi ne cheamă să cunoaştem nu trebuie înţeles ca o garanţie că putem cunoaşte „toate lucrurile”.

 

Aş asemăna fenomenul cunoaşterii cu câteva experienţe pe care le avem toţi.

În primul rând, ceea ce privim şi vedem cu ochii noştri nu este tot ceea ce există. Oricine a privit vreodată în zare şi a rămas încântat de priveliştea mirifică a peisajului montan sau marin a ştiut că există ceva şi dincolo de limitele privirii sale; există o realitate care trăieşte „dincolo de orizont”.

 

Cel care a privit uluit şi umilit bolta înstelată a nopţii şi a încercat să numere stelele de pe cer ştie că oricât ar încerca, aşa ceva este cu neputinţă. Există numeroase alte sisteme stelare, galaxii şi metagalaxii, pe care nu le vom putea vedea niciodată cu ochiul liber. Chiar şi cel care îşi ajută privirea cu posibilităţile telescopului sau ale radiotelescopului ştie că nu poate pătrunde totul. Călătoria lui prin spaţiu şi timp este şi ea mereu limitată. Dincolo de orizontul vizibil, rămâne pururi inscrutabil un alt orizont, ale cărui dimensiuni se pierd în domeniul… infinitului.

 

Cunoaşterea de Dumnezeu este şi ea asemănătoare cu cunoaşterea fizică. Parcă am privi printr un con a cărui deschidere se măreşte din ce în ce mai mult, în timp ce capacitatea noastră de a discerne amănuntele se micşorează din ce în ce mai mult. Vedem clar lucrurile de aproape şi din ce în ce mai neclar lucrurile din… zare.

 

Ca să fim mai corecţi, conul nostru prin care privim ar trebui înlocuit cu ceva de forma unei „trompete” sau a unei flori de crin, ale cărei petale se răsucesc treptat spre în afară până ce fac un ocol plin de 360 de grade. Cunoaşterea de Dumnezeu trebuie extinsă nu numai în depărtare, ci în toate direcţiile, până vom ajunge să intuim că Dumnezeu este „atotprezent” în toate dimensiunile şi dincolo de toate dimensiunile existente.
Faptul că nu putem cunoaşte tot nu înseamnă că nu putem cunoaşte nici „în parte”. Iată o concluzie care împacă atât premisa bisericilor tradiţionale, cât şi premisa bisericilor evanghelice. Disputa despre „cunoaşterea tainei” sau „taina cunoaşterii” ar trebui împăcată de o concluzie pe cât de evidentă, pe atât de inaccesibilă unora dintre teologii mari de astăzi.

 

Dumnezeu a venit la noi şi S a materializat „asemenea nouă”, ca să L putem cunoaşte pe Tatăl:

 

„«Dacă M aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu. Şi de acum încolo, Îl veţi cunoaşte; şi L aţi şi văzut.» «Doamne, I a zis Filip, arată ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns.» Isus i a zis: «De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M ai cunoscut, Filipe? Cine M a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: ‘Arată ne pe Tatăl?’ Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui. Credeţi Mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea.»” (Ioan 14:7 11)

 

Asta nu înseamnă că de acum Îl cunoaştem deplin pe Tatăl:

 

„Toate lucrurile Mi au fost date în mâni de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, în afară de Tatăl; tot astfel, nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, în afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i L descopere.” (Matei 17:27)

 

Cunoaşterea noastră de Dumnezeu va rămâne pururi şi corectă, şi… „în parte”. Ambele ramurile ale bisericii au în felul lor dreptate… în parte. Ar fi bine însă să ne înţelegem unii pe alţii şi să nu ne mai „sfădim”, ci să ne ridicăm la înălţimea „întregului”. Altfel, riscăm să greşim, baricadându ne în redutele extremelor. Biserica Evanghelică riscă să susţină că totul este clar şi „la vedere”, alunecând periculos spre raţionalismul reducţionist, iar Biserica tradiţională riscă să îngheţe în deviza totul este „tainic”, totul e „ascuns”, alunecând mortal spre lumea tenebroasă a religiilor păgâne „pre” şi „ne” creştine.

 

Providenţa a făcut ca la doar câteva zile după ce am scris aceste gânduri, să găsesc în „Evenimentul Zilei” un articol ştiinţific despre forma Universului, descrisă asemănător cu teoria mea despre forma cunoaşterii. Iată l:

 

„Universul e ca o trompetă făcută din fulgi de cartofi

 

O nouă teorie concepută de cercetători ai Universităţii Ulm, din Germania, susţine că Universul ar arăta ca o trompetă incredibil de lungă, mai exact ca o trâmbiţă medievală, cu un tub îngust la un capăt şi o pâlnie mare la celălalt. Teoria mai sugerează că Universul ar fi finit şi că spaţiul din orice punct al «trompetei» e curbat în două sensuri, ca un fulg de cartof (un «chips»). Un om care ar călători spre capătul îngust ar ajunge într o lume bidimensională şi şi ar putea vedea ceafa, iar în cazul în care cândva ar trece dincolo de marginea pâlniei, ar reapărea în partea îngustă. Această formă, oricât de fantezistă ar părea, explică cel mai bine tiparul radiaţiei cosmice de fond, observată atunci când Universul avea numai 380.000 de ani. Imaginea acestei radiaţii a fost luată de sonda anizotropică cu microunde americană Wilkinson, anul trecut, ajutând la identificarea momentului creaţiei, acum 13,7 miliarde de ani. De asemenea, sonda a mai servit la confirmarea proporţiilor Universului ca 4% materie, 23% materie neagră sau nedetectabilă şi 73% ceva misterios, numit «chintesenţa», «energia vidului» sau «energie neagră», punând totodată la îndoială forma clasică a Cosmosului, imaginat anterior ca o minge de fotbal.” (vineri, 16 aprilie 2004)

 

Vorbind despre cunoaştere, mai rămâne însă o întrebare: Poate un om nenăscut din nou să-L cunoască pe Dumnezeu?

Răspunsul este: „Şi da şi nu.”

 

Există o cunoaştere rudimentară despre Dumnezeu la care au dreptul şi accesul toţi oamenii:

 

„Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi; fiindcă, cu toate că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I au mulţumit; ci s au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s a întunecat.” (Romani 1:19 21)

 

Există însă lucruri despre Dumnezeu pe care nu le pot cunoaşte şi pătrunde decât aceia care au intrat prin „naşterea de sus” în sfera Împărăţiei lui Dumnezeu:

 

„Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu. (Ioan 3:3)

 

„Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni. Căci «cine a cunoscut gândul Domnului, ca să I poată da învăţătură?» Noi însă avem gândul lui Christos.” (1 Corinteni 2:14 16)

 

„El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să L găsească bâjbâind, cu toate că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii dintre poeţii voştri: «Suntem din neamul Lui…»” (Faptele Apostolilor 17:26 28 )

 

Numai cei ce şi au spălat inima în iertarea oferită de Dumnezeu prin jertfa Fiului Său Îl pot vedea pe Dumnezeu aşa cum este:

 

„Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” (Matei 5:8)

sus