Donatiştii

de Stuart Murray Williams

Originile mişcării Donatiste

Când Mensurius, episcop de Cartagina, a murit în 311, liderii seniori ai bisericii din provincia Africii s-au angajat într-o învălmăşeală indecentă pentru putere şi în cele din urmă arhidiaconul lui Mensurius, Caecilian, a fost ales să-l înlocuiască. Alegerea a divizat comunitatea creştină, din care mulţi au considerat că el nu era potrivit. Personalitatea sa nu era factorul principal, însă el era în mare privit ca fiind arogant, laş, superficial, crud şi intolerant. De o mai mare semnificaţie era statura sa pro-guvern care nu s-a coborât printre cei care doreau o mai mare independenţă faţă de cultura şi controlul Roman. Însă preocuparea principală a fost suspiciunea că el era ori un trădător ori că ar fi fost ordinat de un trădător. Acest termen a fost folosit pentru a descrie pe ce care au transmis copii ale Scripturilor către autorităţile păgâne în timpul vremurilor de persecuţie. În Africa de Nord, unde exista o tradiţie de rezistenţă curajoasă, un astfel de comportament era de neiertat şi nici un trădător nu era considerat potrivit pentru conducerea bisericii.

Deşi consacrarea lui Caecilian a fost bine primită în alte părţi, necazul nu apăruse de mult timp. În 312, un conciliu de episcopi au declarat consacrarea sa invalidă şi l-au numit pe Majorinus, un lector din oficiul lui Caecilian, ca episcop. Această ştire a fost anunţată bisericilor din Roma, Gaul şi Spania precum şi în restul Africii. Aceasta a produs o schismă, din moment ce Caecilian nu era pregătit să accepte decizia. El şi cu suporterii săi au apelat la Constantine, pretinzând că schisma a fost o ameninţare pentru ordinea publică. Constantine a fost preocupat ca Africa să nu devină tulburată şi să acţioneze ca o influenţă destabilizatoare. El a acţionat prompt, înainte ca să mai asculte la cealaltă parte, şi Caecilian a fost asigurat că el se bucura de comuniunea cu biserica Romană şi a for privit ca episcopul legitim al Cartaginei.

Majorinus şi susţinătorii săi au făcut apel împotriva acestei decizii. Constantine a fost surprins de aceasta însă a invitat reprezentanţi din ambele partide la Roma pentru a-şi expune argumentele într-un conciliu de episcopi. Când Majorinus a murit înainte ca acesta să se convoace, Donatus de Casae Nigrae a fost numit în locul său. Conciliul l-a justificat pe Caecilian şi a poruncit ca Donatus să nu se întoarcă în Africa. Decizia nu a fost bine primită în Africa şi mulţi au continuat să refuze să-l recunoască pe Caecilian. Donatus a făcut din nou apel la Constantine, argumentând că procedeele au fost defective. Împăratul a fost nemulţumit însă a menţionat materia la un conciliu din Arles în 314, pentru o decizie finală. Decizia a mers împotriva lui Donatus şi rebelilor li s-a poruncit să se conformeze acestei decizii şi să se supună lui Caecilian, însă tensiunile au continuat şi au urmat represiuni.

Donatus

Informaţia noastră despre Donatus este remarcabil de limitată pentru un om care pentru 40 de ani a condus o mişcarea care a rivalizat pentru recunoaştere în calitate de biserică legitimă a Africii de Nord. În timpul vieţii sale, el a fost incontestabil ca lider al bisericii Donatiste, şi scrierile sale au fost citate şi memoriile sale revelate la mult timp după moartea sa. El a fost exilat în 347 şi a murit în jurul lui 355, în mare fiind privit ca martir. I s-a acordat calificativul de ‚Donatus cel Mare’ şi semnificaţia sa în Africa a fost comparată cu cea a lui Athanasius în Egipt. Spre deosebire de Athanasius, totuşi, el nu era de partea care ulterior ar fi ieşit triumfătoare, aşa că numele său a fost asociat cu schisma. El a fost în mare recunoscut ca un lider viguros, un om de învăţătură, inteligenţă, integritate, înţelepciune, pasiune şi oratorie. Scrierile sale extinse au fost distruse de oponenţii săi, însă chiar adversarul său, Augustin, a recunoscut strălucirea lor, referindu-se la el ca un ‚mărgăritar preţios’ în biserică şi ‚omul care a reformat biserica din Africa’.

Destine fluctuante

(1) Prima represiune (317-321). Constantin a decretat ca liderii Donatişti să fie exilaţi şi bisericile lor confiscate. Donatus a refuzat să se supună la aceasta, aşa că Caecilian a înduplecat autorităţile Romana să pună trupe la dispoziţia sa. Bisericile şi liderii lor din Cartagina şi dimprejur au fost atacate, cel puţin un episcop Donatist a fost ucis, dar în Numidia decretul imperial a avut un mic impact. Folosirea forţei armate a purtat alianţa dintre biserică şi stat într-un nou teritoriu şi a rezultat într-o permanentă schismă. Donatiştii au văzut această recurgere la forţă şi persecuţie ca fiind o evidenţă clară că Catolicii erau schismasticii şi că propria lor mişcare, biserica martirilor, era adevărata biserică. În 321 Constantine a recunoscut eşecul aceste încercări de a reprima mişcarea Donatistă şi a emis un decret mai apoi prin care garanta tolerarea faţă de Donatişti.

(2) Creşterea şi consolidarea (321-346). Caecilian a continuat să se bucure de recunoaşterea imperială, însă puţine se mai aud de el după 325. Bisericile Donatiste au fost stabilite pretutindeni în Africa şi Numidia. Convertiţii au fost din toate clasele, inclusiv filozofii şi liderii civici. În multe oraşe şi sate ei au fost incontestabili. Creşterea mişcării este atestată de prezenţa a 270 de episcopi Donatişti la un conciliu convocate de Donatus în circa 335. O încercare de reprimare de scurtă durată de mai apoi din 336 s-a dispersat în faţa rezistenţei Donatiste. S-au făcut unele încercări pentru a se stabili congregaţii în afara Africii de Nord, deşi cu o excepţie importantă acestea au fost neproductive. Excepţia a fost Roma, care avea o mare comunitate Africană, şi pentru 100 de ani Roma a avut un episcop Donatist.

(3) Circumcellionii. Preocupările divergente ale urbanului educate şi ale ruralului oprimat de Donatişti au rezultat în apariţia în circa 340 a Circumcellionilor, o organizaţie revoluţionară care se trăgea din ţărănimea din Numidia şi Mauretania, şi în genere legată cu bisericile Donatiste. Reacţionând împotriva dificultăţii financiare şi a nedreptăţii sociale, însă energizaţi de convingerile religioase, Circumcellionii s-au angajat în acţiunea directă contra proprietarilor de pământ. Ei s-au văzut pe ei drept ‚atleţi’ creştini şi au operat drept trupe de şoc în bătălia contra răului – identificat cu cei bogaţi şi puternici. Priviţi de oponenţii lor drept terorişti şi de suporterii lor drept luptători ai libertăţii, ei au fost curtaţi şi renegaţi în mod alternativ de liderii Donatişti: activităţile lor atât îmbogăţeau cât şi discreditau cauza Donatistă.

(4) A doua represiune (347-361). În 346 Donatus s-a simţit destul de încrezător ca să solicite împăratului, Constans, recunoaşterea ca episcop al Cartaginei. Constans a trimis pe Paul şi Macarius ca să investigheze pretenţia aceasta. Cu toate acestea, în ciuda instrucţiunilor de a trata pe Catolici şi pe Donatişti în mod egal, ei au acţionat imediat în suportul faţă de Catolici. Sentimentele din cadrul Africii de Nord se intensificau şi un episcop Donatist a cerut Circumcellionilor suport şi a sfidat împuterniciţii imperiali. Trupele lor au tulburat biserica fortificată în care erau bazaţi Donatiştii şi i-au masacrat. Macarius a emis decrete prin care proscria Donatismul în Numidia, inaugurând o a doua perioadă a represiunii. În ciuda grevelor şi a instanţelor de rezistenţă, mişcarea s-a prăbuşit sub represiunea severă şi determinată. Donatus şi mulţi alţi lideri au fost exilaţi. Unii s-au întors în staulul Catolic şi s-au stabilit noi biserici Catolice în zonele de până atunci Donatiste. Catolicilor le-a lipsit însă un lider eficace şi păreau incapabili să aplice măsurile efective dincolo de regiunea din Cartagina. În Numidia, liderii Donatişti au reţinut loialitatea populaţiei însă s-au decis să aştepte oportunităţile pentru restaurarea destinelor mişcării Donatiste.

(5) Recuperarea (361-363). În 361, noul împărat, Julian, a permis liderilor de biserică exilaţi de predecesorii săi să revină acasă, inclusiv pe Donatişti. Revenirea lor a fost salutată cu entuziasmul popular şi Donatismul a fost restaurat spre superioritate pe atât de brusc precum se prăbuşise mişcarea mai devreme. Bisericile Catolice au fost returnate Donatiştilor şi rebotezarea a fost restaurată. Liderii Catolici au fost destituiţi şi congregaţiile absorbite în bisericile Donatiste. Perspectivele vreunei încercări ulterioare de a reuni cele două biserici Africane au părut a se ofili: ele nu aveau să se reunească din nou înainte ca fluxul Islamului să lovească în ambele părţi.

(6) Mişcarea Donatistă sub Parmenian (363-391). Parmenian a avut puţină simpatie în privinţa folosirii violenţei. El era un Donatist moderat dedicat, preocupat să menţină vigoarea intelectuală a mişcării şi să ofere instrucţiuni pentru congregaţii la un nivel popular. Deşi decretele contra Donatismului au continuat să fie emise, ele au fost ignorate în Africa. Pentru cea mai mare parte a conducerii lui Parmenian, mişcarea a fost lăsată în pace. Ostilitatea dintre cele două comunităţi s-a ofilit în mod gradat şi există evidenţă a respectului crescut, a tolerării şi a bunelor relaţii. Celălalt lider influent din această perioadă a fost Tyconius, un filozof laic şi teolog Donatist. Scrierile sale au expus o părere a relaţiei dintre biserică şi societate în timp ce păreau să admită o mai mare integrare decât a permis Donatismul în generaţiile anterioare. Tyconius a fost excomunicat în 385. Respingerea sa a fost un pas urâcios pentru mişcare, reprezentând triumful conservatismului asupra discuţiei teologice creative.

Decesul Donatismului

(1) Ridicarea şi căderea (391-398). În timpul decadei finale a secolului al patrulea, Donatismul se afla pe culmea sa, cu peste 400 de episcopi, însă atunci se clocea necazul. Primian, un lider mult mai extrem şi mai puţin abil a urmat după Parmenian. Apoi în 396, Optatus, episcopul Donatist din Thamugadi, şi-a unit forţele cu Gildo, numitul imperial în Africa, într-o revoltă contra Romei şi a încercat să stabilească o guvernare naţionalistă în Africa. Dar o forţă de invazie s-a adunat, forţele s-au întâlnit în 398 şi armata lui Gildo a fost dirijată. Optatus a fost cuprins şi executat. Conducerea romană a fost restaurată şi Catolicii au fost capabili să re-iasă sub conducerea a doi foarte abili bărbaţi, Aurelius din Cartagina şi Augustin din Hippo.

(2) Întorsura fluxului (399-402). Augustin a fost o figură influentă în această perioadă, făcând apel la reformă şi reînnoire, şi scriind cărţi împotriva învăţăturii lui Donatus. Conducerea a fost preluată însă de Aurelius, care a decis să ţină concilii anual pentru a menţine momentul şi a continua să aibă conducerea bisericii în contact apropiat. În următorii câţiva ani episcopi abili au fost numiţi în multe centre Donatise de influenţă: în mod gradat ei au câştigat bătălia cu locuitorii din bisericile Catolice din zonă, şi unii episcopi Donatişti şi-au chiar transferat alianţa. Mişcarea Donatistă, compromisă de implicarea sa în revolta recentă, a fost proscrisă şi edictele din anii anteriori au fost aplicate cu o vigoare care anterior a fost imposibilă. În final, în 399, legile contra ereticilor erau, la investigarea lui Augustin, aplicate faţă de mişcare, deşi nu a fost încă desemnată ca o erezie.

(3) Presiunea crescută (403-411). Frustrat de rezistenţa continuă a Donatiştilor şi fiind siguri în alăturarea lor de suportul imperial, conciliul anual de la Cartagina s-a decis în 403 asupra unei politici de persecuţie, însă a ales să aplice presiunea economică mai degrabă decât să mai facă alţi martiri. Aceste măsuri au fost din greu implementate înainte ca împărat, Honorius, să emită un edict de unitate în 405, proscriind Donatismul ca o erezie, interzicând serviciile, confiscând proprietăţile şi exilarea clerului. Pedeapsa cu moartea nu era folosită, însă se folosea bătaia zdravănă. Prin 410, era clar că persecuţia nu a fost mai eficientă decât în tot secolul trecut în suprimarea Donatismului. O delegaţie Catolică a cerut lui Honorius să convină asupra unei conferinţe în Cartagina pentru a rezolva conflictul odată pentru totdeauna. Împăratul a fost de acord şi a trimis pe Marcellinus ca mediator al său să convină asupra acesteia. Nu a fost niciodată vreo îndoială cu privire la rezultatul acestei conferinţe. Marcellinus, un prieten al lui Augustin, s-a declarat în favoarea Catolicilor. O singură zi de dezbatere a rezolvat un secol de diviziune. Decizia a fost transmisă în toată Africa, proscriind întâlnirile Donatiste şi confiscându-se proprietatea lor.

(4) Represiunea şi rezistenţa (412-429). Augustin conducea de acum o campanie preocupată cu punerea în forţă a deciziei de a reuni biserica din toată Africa de Nord. Dar Donatismul a fost pe departe de a deveni mort. În anumite centre urbane, Catolicii au făcut ceva progrese semnificative, dar chiar şi aici succesul lor a fost limitat. Ţara a rămas loială Donatismului şi Donatiştii au rezistat în diferite feluri. Progresul a fost mai încet decât şi-au dorit mulţi, şi un conciliu din Cartagina din 418 a ameninţat clerul zăbavnic cu cenzura dacă nu acţionau împotriva bisericilor Donatiste. Circumcellionii au continuat să opereze liber şi nu au fost niciodată suprimaţi în mod efectiv.

(5) Donatismul în secolele cinci şi şase. În 429 Vandalii au invadat şi istoria bisericii din Africa de Nord a intrat într-o nouă fază. Avem puţine informaţii despre următorii 150 de ani. Pur şi simplu nu cunoaştem dacă Donatismul stătea inactiv, că era absorbit în bisericile Catolice, ori continua să se zbată. Se prea poate că liniile divizatoare şi antagonismul dintre părţi să se fi stins în faţa unui duşman comun (Vandali erau creştinii Ariani) şi că situaţia varia din provincie în provincie. Re-cucerirea Africii de Nord de către Justinian în 534 a curăţat regiunea de Vandali şi a re-stabilit poziţia dominantă a Catolicilor. Un edict imperial din 535 i-a proscris pe Donatişti, sugerând faptul că Donatismul era încă perceput ca o problemă în mijlocul secolului al şaselea: există rapoarte despre convertiţi botezaţi de Donatişti, biserici Catolice date Donatiştilor, şi noi eparhii Donatiste fiind stabilite. Atâta timp cât a supravieţuit Creştinismul în Africa de Nord, schisma provocată de alegerea lui Caecilian a rămas nevindecată.

Crezuri Donatiste

Scrierile teologilor Donatişti au fost în mare parte distruse de oponenţii lor: foarte puţine au supravieţuit, cu excepţia a câteva citate din lucrările adversarilor lor. Catolicii şi Donatiştii nu au fost divizaţi de chestiunile doctrinare care le-au exercitat teologii din secolele 4 şi 5. Deşi legile anti-erezie au fost eventual folosite împotriva lor, adversarii lor în general au recunoscut faptul că Donatiştii erau creştini trinitarieni ortodocşi. Ei însă nu erau de acord în mod profund în privinţa câtorva chestiuni ale escatologiei.

(1) Natura bisericii. Biserica Donatistă se privea pe sine ca biserica legitimă din Africa, ‚biserica lui Petru’, mai degrabă decât ‚biserica lui Iuda’. Catolicii au permis bisericii să fie coruptă şi au pierdut orice pretenţie faţă de legitimitate, fie că oficialii imperiali sau episcopii din Roma ar nu fi de acord în această privinţă. Schisma luase loc, dar dintr-o perspectivă Donatistă nu era greşeala lor – ei au rămas credincioşi tradiţiei bisericii Africane reprezentată de Ciprian şi Tertulian. În ceea ce-i priveşte pe ei, catolicitatea a apărut din puritate, mai degrabă decât dintr-o legitimitate de catolicitate. Viziunea Donatistă a bisericii a inclus următoarele caracteristici: biserica era o ‚uniune mistică a celor drepţi inspirată de Duhul Sfânt şi instruită de Biblie’; ucenicia trebuia să fie înfăptuită foarte serios de către toţi membrii bisericii, la fel şi monasticismul, prin care standardele mai înalte erau aşteptate de la unii faţă de ceilalţi, a fost respins; pocăinţa şi bunăvoinţa de a suferi au fost componente cheie ale acesteia, precum era meditarea asupra Bibliei; biserica trebuia să fie un popor de laudă bucuroasă; lucrarea Duhului Sfânt era accentuată; mesele agape erau sărbătorite; sărbătorirea precum şi postul erau încurajate. Liderii de biserică erau priviţi foarte înalt şi standardele aşteptate de la ei erau la fel de înalte: ei trebuiau să trăiască vieţi exemplare şi să fie gata să sufere pentru credinţa lor; şi compromisul, moral sau în faţa persecuţiei, îl făcea pe cineva nevrednici de a fi un lider de biserică.

(2) Biserica şi societatea. Pe măsură ce Creştinismul a devenit tot mai acceptabil din punct de vedere social, era dificil să se reţină standardele şi aşteptările de mai devreme. Schisma din Africa de Nord se datora răspunsurilor diferite faţă de această schimbare radicală: acomodarea sau continuarea separării. Împăratul nu mai era o personificare a diavolului ci un agent al lui Hristos, conform Catolicilor: Donatiştii îl priveau în continuare tot ca un diavol. Părerea Donatistă a bisericii şi a societăţii includea următoarele: biserica era un popor suferind, care aştepta persecuţia, fie că din partea păgânilor sau a creştinilor falşi; biserica trebuia să fie separată de lume; biserica nu trebuia să se bazeze pe puterea sau patronatul statului, şi deşi rezistenţa era acceptabilă, cu certitudine că ea nu trebuia să îşi persecuteze oponenţii ei; bisericii era o comunitate misionară, preocupată de a se răspândii în mod geografic prin facerea de convertiţi.

(3) Etica. Predicile Donatiste deplângeau în mod frecvent standardele morale scăzute din bisericile Catolice. Unele biserici Donatiste erau sănătoase, altele apelau la violenţă. Însă existau cei care argumentau cu privinţa non-violenţei, şi pentru povara voluntară. În plus, ei erau mult mai senzitivi faţă de nedreptăţile sociale şi opresiunea săracilor, şi interesele lor tindeau să coincidă adesea cu interesele ţăranilor şi a mişcărilor revoluţionare. Donatiştii aveau un crez puternic în apropierea revenirii lui Hristos, însă aceasta nu-i făcea să fie indiferenţi faţă de condiţiile sociale prezente. În schimb, ei făceau apel la justiţia socială în lumina judecăţii care avea să vină.

(4) Sacramentele. Menţinerea purităţii şi astfel autenticitatea sacramentelor era de o importanţă fundamentală în cadrul Donatismului. Biserica adevărată era cea a căror sacramente erau pure şi nepătate. Spre deosebire de Catolici, care învăţau că sacramentele rămâneau valide şi efective în ciuda nevredniciei din partea liderului de biserică care le oficiază, Donatiştii priveau vrednicia liderului de biserică ca fiind critică. Astfel, oricine era botezat de cei care aparţineau de biserici pătate de părtăşia cu trădătorii, trebuia să fie re-botezat când se alătura bisericilor Donatiste. În mod similar, consacrările din astfel de circumstanţe erau nule şi vide. Ei respingeau argumentul Catolic că sacramentele erau daruri ale lui Hristos şi erau valide în ciuda neajunsurilor din lucrători.

sus