Pelagianismul: Religia omului firesc
de Michael S. Horton

Cicero observa la civilizaţia sa că oamenii l mulţumesc zeilor pentru prosperitatea materială, dar niciodată pentru virtutea lor, deoarece asta este a lor. Teologul de la Princeton B. B. Warfield considera pelagianismul "reabilitarea punctului de vedere păgân asupra lumii," şi concluziona cu claritatea sa caracteristică: "Există, fundamental, doar două doctrine despre mântuire: mântuirea vine de la Dumnezeu sau mântuirea vine prin noi înşine. Prima este doctrina creştinismului obişnuit ; cealaltă este doctrina păgânismului universal."1

Dar criticile tăioase ale lui Warfield sunt consistente şi prin martorii bisericii, tocmai de când Pelagius şi adepţii săi propovăduiau erezia. Sf. Ieronim, duhovnicul latin din secolul al patrulea, o numea "erezia lui Pitagora şi Zeno," deoarece în general păgânismul stătea pe fundamentul convingerii că fiinţele umane au puterea lăuntrică de a se mântui. Ce a fost, aşadar, acest pelagianism şi cum a apărut?

Mai întâi, această erezie îşi are sorgintea odată cu primul cuplu omenesc, aşa cum vom vedea imediat. A fost definit şi etichetat în secolul al cincilea, când un călugăr britanic a venit la Roma. Imediat, Pelagius a fost profund impresionat de imoralitatea acestui centru al creştinismului, hotărând să reformeze moravurile clerului şi laicilor, deopotrivă. Această campanie morală necesita un mare consum de energie, dar Pelagius a găsit mulţi susţinători şi admiratori ai cauzei sale. Singurul lucru care părea să îi stea în cale era elocvenţa care venea îndeosebi de la influentul episcop african, Augustin. Augustin gândea că fiinţele umane, deoarece se nasc prin păcatul originar, sunt incapabile de a se mântui singure. În afara slavei lui Dumnezeu, este imposibil pentru o persoană să se supună sau chiar să Îl caute măcar pe Dumnezeu. Reprezentând întreaga seminţie, Adam a păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Astfel a rezultat denaturarea totală a oricărei fiinţe umane, deoarece voinţele noastre sunt înlănţuite de firea noastră păcătoasă. Doar slava lui Dumnezeu, pe care El o oferă neîngrădit celor merituoşi, este creditată cu mântuirea fiinţelor omeneşti.

Prin contrast, Pelagius era condus de griji morale şi teologia sa era chibzuită să furnizeze resurse pentru îmbunătăţiri morale şi sociale. Elocvenţa lui Augustine asupra slăbiciunii  umane şi a slavei divine ar fi paralizat demersul îmbunătăţirii morale, odată ce oamenii ar fi putut păcătui fără pedepsire, fatalmente concluzionând: "Nu am de ales; sunt un păcătos." Aşa că Pelagius a contrat tăgăduind păcatul originar. Conform lui Pelagius, Adam a fost doar un exemplu rău, ci nu părintele condiţiei noastre de păcătoşi – noi suntem păcătoşi deoarece păcătuim, nu vice versa. Mai apoi,  bineînţeles, cel de-al doilea  Adam, Isus Hristos, a fost exemplul cel bun. Mântuirea este, în principal, o problemă de urmare a exemplului lui Hristos, în loc de cel al lui Adam, în loc de a fi mutat de la damnarea şi denaturarea seminţiei lui Adam şi plasat "întru Hristos," înveşmântat în virtutea Sa şi hărăzit cu darurile preaslăvite. Lucrul trebuincios bărbaţilor şi femeilor este  un reper moral, nu o renaştere; ca atare, Pelagius vedea izbăvirea în termeni foarte fireşti – progresul naturii umane de la comportamentul păcătos la cel sfânt, prin urmarea exemplului lui Hristos.

Într-al său Comentariu despre romani, Pelagius gândea slava ca fiind revelarea lui Dumnezeu în Vechiul şi Noul Testament, care ne luminează şi serveşte la uşurarea sfinţeniei noastre, prin oferirea de îndrumări explicite întru cucernicie şi multe exemple de urmat. Aşa că natura umană nu este irecuperabilă în păcat. Una peste alta, voinţa nu este înrobită de condiţia păcătoşeniei şi urmările ei; alegerile determină dacă cineva se supune lui Dumnezeu, fiind astfel izbăvit.

În 411, Paulinus din Milano a scos la iveală o listă de şase idei eretice din mesajul pelagian. (1) Adam a fost creat muritor şi avea să moară chiar dacă ar fi păcătuit sau nu; (2) păcatul lui Adam l-a afectat doar pe el, nu toată rasa omenească; (3) nou născuţii sunt în aceeaşi stare ca Adam înaintea decăderii lui; (4) nu prin moartea şi păcatul lui Adam este supusă morţii rasa umană, nici nu se va ridica din cauza învierii lui Hristos; (5) legea, la fel ca şi evanghelia, îngăduie intrarea în Împărăţia Cerurilor; şi (6) chiar şi înainte de venirea lui Hristos, existau oameni fără de păcat. 2 Mai mult, Pelagius şi adepţii lui negau  predestinarea necondiţionată.

Merită notat faptul că pelagianismul a fost condamnat de mai multe consilii bisericeşti decât orice altă erezie în istorie. În 412, discipolul lui Pelagius, Coelestius a fost excomunicat de Sinodul din Cartagina; Consiliile din Cartagina şi Milevis condamnau lucrarea lui Pelagius  „De libero arbitrio – Despre liberul arbitru”; papa Inocenţiu I i-a excomunicat pe Pelagius şi Coelestius, cum a făcut şi papa Zosimus. Împăratul răsăritean Theodosius al II-lea i-a alungat pe pelagieni din est în anul 430. Erezia a fost în repetate rânduri condamnată de Consiliul din Efes, in 431 şi de Al Doilea Consiliu din Orania în 529. De fapt, Consiliul din Orania a condamnat chiar şi semipelagianismul, care susţinea că slava este necesară, dar voinţa este liberă prin fire, putând alege cooperarea cu slava oferită. Consiliul din Orania i-a condamnat chiar şi pe cei ce gândeau că mântuirea poate fi obţinută prin rostirea unei rugăciuni, afirmând în schimb  (cu abundente referiri biblice) că Dumnezeu trebuie să-l trezească pe păcătos şi să-i dea harul credinţei înainte ca cineva să-L poată măcar vedea pe Dumnezeu.

Tot ce iese în afara normelor despre păcatul originar, despre dependenţa voinţei, despre nevoia de slavă chiar şi pentru a accepta darul vieţii veşnice, dar şi pentru a obţine virtutea, este considerat de întreaga biserică a fi erezie. Erezia descrisă aici se numeşte "pelagianism."

Pelagianismul în Biblie

Cain l-a omorât pe Abel deoarece Cain se gândea să-i ofere lui Dumnezeu un sacrificiu. Cel ce a scris cartea Evrei ne spune că Abel a oferit acest sacrificiu ca anticipare a sacrificiului final, Mielul lui Dumnezeu, făcând aceasta prin credinţă mai degrabă decât prin fapte (Evr. 11). Totuşi, Cain a gândit că va fi îndreptăţit prin faptele sale. Când Dumnezeu l-a acceptat însă pe Abel în locul lui, Cain a devenit gelos. Ura sa pentru Abel se datora, probabil, în parte chiar urii faţă de Dumnezeu care refuza să accepte virtutea sa. O astfel de situaţie apăruse deja odată cu frunzele de smochin folosite de Adam şi Eva pentru a-şi acoperi goliciunea. Fugind de judecata lui Dumnezeu, acoperindu-şi ruşinea provenită din păcat – acestea sunt caracteristicile naturii umane chiar de la decădere. "Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar." (Rom. 3:10-12). Dumnezeu vine către noi, dar simţul pe care îl avem asupra propriei nemernicii ne împinge să ne ascundem şi să încercăm să ne acoperim ruşinea cu măşti de tot felul.

La Turnul lui Babel, atitudinea exprimată este clar pelagiană: "Haidem! să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul, şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului. " De fapt, ei voiau să vadă că un atare proiect omenesc conjugat îi va asigura că nimic nu este imposibil pentru oameni (Gen 11:4). Dar Dumnezeu a dărmat ce ridicaseră, îndată ce ridicaseră construcţia către ceruri. "Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului; aşa că au încetat să zidească cetatea" (v.8). Aceasta e schema: Dumnezeu face un sacrificiu, iar apoi judecă pe cei care fac propriile sacrificii pentru a-L mulţumi pe Dumnezeu. Dumnezeu coboară pentru a sălăşlui printre noi, nu noi urcăm la El; Dumnezeu ne găseşte pe noi, nu noi pe El.

Poporul lui Israel se întorcea regulat la modul păgân de gândire. Dumnezeu a trebuit să le aducă aminte, " blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul!" Ieremia răspunde: "Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?... Vindecă-mă, Tu, Doamne, şi voi fi vindecat; mântuieşte-mă Tu, şi voi fi mântuit; căci Tu eşti slava mea!" (Jer 17:5, 7, 9, 14). Iona a învăţat că este un drum greu acela prin care Dumnezeu mântuieşte pe acel ce vrea să-l mântuiască. Astfel că el a declarat "Mântuirea vine de la Domnul," şi citim: "Domnul a vorbit peştelui, şi peştele a vărsat pe Iona pe pământ" (Iona 2:9-10). Regele babilonian Nebuchadnezzar a avut de-a face cu o situaţie asemănătoare, când propria încredere în sine a fost transformată în umilinţă de Dumnezeu. În cele din urmă el şi-a ridicat ochii către ceruri şi a mărturisit: "Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: "Ce faci?"" (Dan 4:35). Mesajul e clar: Dumnezeu izbăveşte neîngrădit, la voia şi alegerea Sa, spre lauda şi slava Sa.

Găsim pelagianism şi printre fariseii din Noul Testament. Amintiţi-vă, temelia pelagianismului este că noi nu moştenim condiţia de păcătoşi de la Adam. Ne naştem neutri din punct de vedere moral, capabili de a alege calea pe care o urmăm. Păcatul este ceva ce ne afectează din exterior, astfel că dacă o persoană bună păcătuieşte, trebuie să fi fost influenţată din exterior. De asta este aşa de important, potrivit acestui tip de gândire, să se evite anturajul rău şi influenţele malefice: vor corupe o persoană altminteri bună. Această mentalitate pelagiană a pătruns în gândirea fariseilor, ca atunci când l-au întrebat pe Isus de ce nu urmează riturile iudaice. "Isus a chemat mulţimea la Sine, şi a zis: "Ascultaţi, şi înţelegeţi: Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om."" Această orientare teologică era atât de nefamiliară discipolilor, încât Isus a trebuit să reformuleze: "Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om" (Mat 15:10-20). Mai apoi, Isus i-a mustrat pe farisei cu cuvinte aspre: "Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi curăţiţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare. Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată. Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care, pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie. Tot aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege." (Mat 23:25-28).

Aşadar, Isus le-a spus apoi că trebuie să fie "născuţi din duh" (Ioan 3:5). Fariseii credeau că Dumnezeu le-a dat slava Sa atunci când le-a oferit legea, şi că dacă urmau legea şi tradiţiile din bătrâni, vor fi bine văzuţi de Dumnezeu. Dar Isus le-a spus că sunt necredincioşi care trebuiau să renască, nu oameni buni care trebuie călăuziţi. "Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis" (Ioan 6:44), pentru că trebuie să renaştem, "născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu" (Ioan 1:13). "despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic. Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi rod, şi roada voastră să rămână" (Ioan 15:5, 16).

Acest mesaj era miezul mesajului apostolic, aşa cum Pavel a apărat slava lui Dumnezeu împotriva unei erezii iudaice care căuta să-L transforme pe Isus într-un oarecare alt Moise. Raportându-se la persoana şi lucrarea lui Hristos, Pavel şi ceilalţi apostoli au negat că este loc de încredere în sine în faţa lui Dumnezeu. În schimb, ştiau că noi nu avem abilitatea, libera voinţă, puterea, nici virtutea de a ne îndrepta pe noi înşine şi de a scăpa de mânia lui Dumnezeu. Trebuie să fie doar lucrarea lui Dumnezeu, a lui Hristos, altfel nu există mântuire deloc. Sigur că acea erezie iudaică care le-a făcut necazuri apostolilor a fost mai largă decât chestiunea pelagianismului, dar îndreptăţirea de sine şi autoizbăvirea stau şi pe temelia ei. Ca atare, Conciliul din Ierusalim, consemnat în Faptele 15, a fost primul conciliu care condamnă această erezie în era Noului Testament era.

Pelagianismul în istoria Bisericii

Fiecare epocă întunecată din istoria bisericii s-a datorat influenţei bolnave a centrării evangheliei pe omul "ridicat prin forţe proprii." Atunci când Dumnezeu este văzut ca singurul autor şi împlinitor al mântuirii, există sănătate şi vitalitate. În măsura în care fiinţele omeneşti sunt privite ca agenţi ai propriei mântuiri, biserica îşi pierde puterea, deoarece Evanghelia este "puterea lui Dumnezeu întru mântuire, pentru toţi cei ce cred în ea" (Rom 1:16).

De-a lungul perioadei care este popular cunoscută şi ca "epoca întunecată", pelagianismul  nu a fost oficial sprijinit vreodată, dar era în mod sigur ceva obişnuit şi poate chiar foarte  popular şi cu tendinţe de răspândire în rândul maselor. Asta nu ar trebui să surprindă, odată ce gândind în bine despre firea noastră şi posibilităţile de îmbunătăţire a ei este o tendinţă a condiţiei noastre păcătoase. Prin firea noastră suntem toţi pelagieni. Au fost dezbateri, de pildă, în secolul al optulea, dar ele nu au avut un sfârşit fericit pentru cei ce apărau un punct de vedere strict augustinian. Odată ce pelagianismul a fost condamnat de concilii, nimeni nu a mai cutezat să apere o opinie "pelagiană", însă semi-pelagianismul  era considerat acceptabil, prin prisma faptului că consemnările Conciliului din Orania, care condamnase  semi-pelagianismul, erau pierdute şi nu au mai ieşit la iveală până în preajma Conciliului din Trent, în secolul al şaisprezecelea.

În ajunul Reformei, au apărut noi dezbateri privind liberul arbitru şi slava. Reformiştii au beneficiat de un soi de renaştere a augustinianismului. În secolul al paisprezecelea, doi lectori din Oxford, Robert Holcot şi Arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Bradwardine, au devenit conducătorii antagonici în această luptă. Cu două secole înaintea Reformei, Bradwardine a scris „The Case of God Against the New Pelagians” (Cazul Dumnezeu împotriva Noilor Pelagieni), dar, "Holcot şi o droaie de interpreţi, mai apoi, au găsit că pledoaria lui Bradwardine din 'cazul lui Dumnezeu' era făcută cu costul demnităţii oamenilor." 3 Dacă asta sună familiar, aşa şi trebuie, odată ce adevărul şi obiecţiunile corespunzătoare lui nu se schimbă niciodată. Chiar povestea arhiepiscopului ne oferă unele dedesubturi despre această dezbatere :

Nesăbuit şi nătâng faţă de înţelepciunea lui Dumnezeu, am fost înşelat de o greşeală neortodoxă, pe vremea când îmi urmam studiile filozofice. Uneori mergeam să îi ascult pe teologi discutând această chestiune [despre slavă şi liberul arbitru], iar şcoala lui Pelagius mi s-a părut cea mai aproape de adevăr. În facultatea de filozofie, rareori am auzit o referire la slavă, exceptând anumite remarci ambigue. Tot ce auzeam toată ziua  era că suntem stăpânii propriilor noastre fapte, că ne aparţine alegerea de a acţiona bine sau rău, de a avea virtuţi sau păcate şi multe altele de acest fel." Apoi: "De fiecare dată când ascultam citindu-se din Epistolă în biserică, auzeam cum Pavel preamărea slava şi  diminua liberul arbitru – ca în cazul Romani 9, 'Este evident că nu e o chestiune de voinţă şi efort uman, ci de îndurare divină' iar aceste laude nenumărate la adresa slavei mă nemulţumeau, nerecunoscător cum eram." Mai apoi însă, lucrurile s-au schimbat:

"Totuşi, chiar înainte de a mă muta la facultatea de teologie, textul menţionat a ajuns la mine ca o as rază de slavă şi, captivat de viziunea adevărului, se pare că am văzut de departe cum slava lui Dumnezeu precede toate faptele bune printr-o prioritate temporală, Dumnezeu fiind Mântuitor prin predestinare şi natura Sa. De asta îmi exprim recunoştinţa către El, care mi-a dăruit această slavă."

Bradwardine îşi începe tratatul: "Pelagienii se opun acum întregii noastre reprezentări despre predestinare şi reprobare, încercând fie să le elimine complet, fie, cel puţin să arate că ele sunt dependente de meritele personale." 4

Aceste referiri sunt importante, odată ce mulţi gândesc că sublinierile lui Luther din „Legătura de voinţă” şi despre Calvin ţin numeroasele sale scrieri pe acest subiect că sunt extreme, când de fapt ele erau în cadrul curentului principal al reînsufleţirii augustiniene. De fapt, mentorul lui Luther, Johann von Staupitz, era el însuşi un apărător al ortodoxiei  augustiniene împotriva noului val de pelagianism, contribuind cu tratatul lui, „Despre predestinarea eternă a omului”. "Dumnezeu a făcut legământ să îi mântuiască pe cei aleşi. Nu numai că Hristos a fost trimis ca ispăşitor pentru păcatele credinciosului, ci El şi asigură faptul că mântuirea se va împlini. Aceasta se întâmplă când ochii păcătosului sunt redeschişi de slava lui Dumnezeu, astfel că el este capabil să-L cunoască pe Dumnezeu prin credinţă. Apoi inima sa este înflăcărată, pentru că Dumnezeu îl mulţumeşte. Aceste lucruri nu sunt altceva decât slavă, izvorând din virtuţile lui Hristos. Faptele noastre nu pot face asta, nici nu ne pot aduce în starea aceasta, odată ce natura omului nu este capabilă de a cunoaşte sau vrea sau face bine. Pentru asta, omul searbăd se teme de Dumnezeu."

Dar pentru credincios, "creştinul este drept prin îndreptăţirea de la Hristos" şi Staupitz merge mai departe pe idee, anume că această suferinţă a lui Hristos "este suficientă pentru toţi, chiar dacă nu a fost pentru toţi, ci pentru cei mulţi pentru care sângele Lui a fost vărsat." 5 Aceasta nu a fost o afirmaţie extremă, aşa cum e considerată uneori azi, ci era cel mai obişnuit fel de a vorbi despre efectul ispăşirii: suficient pentru oricine, eficient numai pentru cei aleşi.

Altfel spus, aceşti precursori ai Reformei nu articulaseră încă o doctrină clară despre îndreptăţire prin umbrirea virtuţii lui Hristos, dar poziţia oficială a Bisericii Romane Catolice chiar şi înaintea Reformei era că slava este necesară fie şi doar pentru voinţa de a crede şi a duce o viaţă creştină. Asta nu este îndeajuns pentru evanghelişti, însă tăgăduirea acestei afirmaţii înseamnă pierderea contactului chiar şi cu mărturisirea "catolică" împărtăşită, cel puţin pe hârtie, de protestanţi şi romano-catolici.

Cum este astăzi?

Încă din vremea Iluminismului, bisericile protestante au fost influenţate de valuri succesive de raţionalism şi moralism, care făcuseră erezia pelagiană atractivă. Este fascinant, dar şi frustrant, să citeşti despre marii arhitecţi ai liberalismului modern şi cum îşi anunţă ei triumfători proiectul. Vorbele lor sunau ca şi cum ar fi fost vorba de o nouă acţiune teologică să spui că natura umană este bună, la bază, că istoria este marcată de progres, că îmbunătăţirea socială şi morală va crea fericire, pace şi dreptate. Cu adevărat, este doar o revigorare a religiei străvechi despre natura omenească. Faza raţionalistă a liberalismului vedea religia nu ca plan de mântuire, ci ca o metodă de moralitate. Vechile opinii privind păcătoşenia umană şi dependenţa de îndurarea divină erau văzute de teologii moderni ca stând în calea proiectului Iluminismului de construire a unei noi lumi, un turn care sa atingă raiul, întocmai cum Pelagius vedea învăţătura augustiniană ca împiedicând proiectul său de reformă morală.

În loc de definirea creştinismului prin prisma enunţării lucrării izbăvitoare a lui Dumnezeu prin Isus Hristos, Schleiermacher şi teologii liberali l-au redefinit ca fiind o  "trăire." Ironic, renaşterile arminiene au împărtăşit cu Iluminismul încrederea în capacitatea umană. Acest spirit pelagian au pătruns graniţele renaşterilor la fel de mult ca şi academia din New England. Cu toate că poeţi precum William Henley ar spune-o într-un limbaj ceva mai sofisticat ("I am the master of my fate, the captain of my soul" – „Sunt stăpân al soartei mele, căpitaul sufletului meu”), evangheliştii din afara acestei graniţe au adaptat acest triumf al pelagianismului în întreaga cultură.

Influenţat puternic de teologia din New Haven theology şi de A Doua Mare Deşteptare  (the Second Great Awakening) ămişcare religioasă din SUA), Charles Finney era aproape reîncarnarea din secolul al XIX-lea a lui Pelagius. Finney nega păcatul originar. "Depravarea morală este un păcat în sine, nu cauză a păcatului," 6 şi respinge explicit păcatul originar în criticile sale din Westminster Confession (Mărturisirea din Westminster), 7 referindu-se la noţinea naturii păcătoase ca fiind "dogmă antiscripturală şi un nonsens." 8 Potrivit lui Finney, toţi ne naştem neutri din perspectiva morală, capabili de a alege între bine şi rău. Finney argumentează folosind aceleaşi argumente precum raţionaliştii germani, iar fiindcă a fost un lider însufleţitor de succes şi un "câştigător de suflete," evangheliştii l-au numit de-al lor. Finney credea că alegerile noastre ne fac buni sau păcătoşi. Aici Finney este mai aproape de farisei decât de Hristos, care spunea că pomul rodeşte fructele şi nu invers. Negarea de către Finney a ispăşirii prin substituţie urmează negării păcatului originar. Una peste alta, potrivit lui Pelagius, dacă despre Adam se poate zice că este agentul condamnării fără alt motiv decât că îi urmăm exemplul, atunci despre Hristos se poate zice că este agentul izbăvirii, dacă urmăm exemplul Lui. Asta fiind exact ceea ce argumentează şi Finney: "Exemplul este cea mai înaltă influenţă morală care poate fi arătată. Dacă bunăvoinţa manifestată în ispăşire nu se supune interesului păcătoşilor, cauza lor este fără nădejde." 9 Dar cum poate exista o " bunăvoinţa manifestată în ispăşire " dacă ispăşirea nu este prin căinţă? Pentru aceia dintre noi care au nevoie de o ispăşire care nu doar se subordonează interesului nostru, ci răscumpără şi pedeapsa pentru egoismul nostru, "evanghelia" lui Finney, ca şi cea a lui Pelagius, are cu greu veşti îmbucurătoare.

Potrivit lui Finney, Hristos nu ar fi putut realiza supunerea pe care noi o datorăm lui Dumnezeu, odată ce nu ar fi raţional ca un om să ispăşească păcatele altora din jurul lui. Mai mult, "Dacă El s-a supus legii în locul nostru, atunci de ce se insistă asupra întoarcerii noastre la supunere ca şi condiţie sine qua non pentru izbăvirea noastră?"10 Mulţi subscriu ideii că "ispăşirea a fost răscumpărarea unei datorii, pe care noi nu o putem vedea ca legată de natura ispăşirii. Se obiectează că, dacă ispăşirea nu a fost răscumpărarea datoriei păcătoşilor, ci doar ceva de sine stătător, ea nu asigură mântuirea nimănui. E adevărat, ispăşirea de sine stătătoare nu asigură mântuirea nimănui." 11

Mai departe, Finney neagă că renaşterea spirituală depinde de vreun har spiritual de la Dumnezeu. Nu este o schimbare produsă din exterior. "Dacă era, păcătoşilor nu li se putea cere să o facă. Nici o astfel de schimbare nu este necesară, odată ce păcătosul are toate facultăţile şi atributele fireşti necesare de a realiza o supunere desăvârşită faţă de Dumnezeu." 12 Ca atare, "...renaşterea spirituală constă schimbarea de către păcătos a alegerii sale, a intenţiei, a preferinţei." Aceia care insistă că păcătosul depinde de mila lui Dumnezeu susţin "cea mai abominabilă şi distructivă amăgire. E o ocară faţă de inteligenţă [a păcătosului]!"13

Despre doctrina justificării, a îndreptăţirii, Finney declară că e "o altă evanghelie," deoarece "pentru păcătoşi a fi legal declaraţi drepţi, este imposibil şi absurd. Aşa cum deja s-a spus, nu poate fi o justificare în sensul legal sau judiciar, pe temeliile unei supuneri universale, perfecte şi neîntrerupte faţă de lege...Doctrina imputării virtuţii, ori  aceea a supunerii lui Hristos faţă de lege trecută în contul supunerii noastre, se bazează pe presupunerea cea mai falsă şi lipsită de sens" şi "reprezentarea ispăşirii ca pe un tărâm al îndreptăţirii păcătosului a fost o tristă ocazie de a-i încurca pe mulţi." 14

De la Finney şi arminieni, evanghelismul a moştenit o mare datorie către pelagianism, ca liberalism modern receptat direct de la Iluminism. Când evangheliştii apelează la necredincios ca şi cum alegerile lui i-ar determina soarta, ei nu numai că acţionează pe baza presupunerilor arminiene, ci şi pe a celor pelagiene, respinse de biserica romano-catolică datorită tăgăduirii slavei. De câte ori se spune că necredinciosul este capabil, prin natura lui, sa l aleagă pe Dumnezeu, sau că oamenii sunt capabili să nu păcătuiască sau să atingă o stare de morală desăvârşită, se cade în pelagianism. Finney chiar a ţinut o predică intitulată "Păcătoşii nevoiţi să îşi schimbe vrerea inimii." Când cineva aude un astfel de argument, fie el de la Iluminism (zicala lui Kant - "trebuie înseamnă pot"), ori de la Wesley, Finney sau dascălii moderni, că "Dumnezeu niciodată nu a poruncit imposibilul," 15 el aude ecoul vorbelor lui Pelagius. Acel ce tăgăduieşte că credinţa este  un dar de la Dumnezeu nu este doar arminian sau semipelagian, ci pelagian. Chiar şi Conciliul din Trent (condamnând reformiştii) a anatemizat o astfel de tăgăduială a pelagianismului.

Când evangheliştii şi fundamentaliştii presupun că nou născuţii sunt puri până ce ating o "vârstă a responsabilităţii," sau că păcatul este ceva situat în lumea din exterior sau într-un mediu sau anturaj păcătos care corupe individul – ei sunt practic pelagieni. Ceea ce în evanghelismul contemporan este adesea considerat "calvinism" este de fapt "augustinianism," care îi cuprinde pe ortodocşii romano catolici şi pe luterani. Iar ceea ce în cercurile noastre este azi considerat "arminianism" e de fapt pelagianism.

Faptul că sondajele recente indică că 77% din evangheliştii de azi cred că fiinţele umane sunt bune, la bază, iar 84% dintre protestanţii conservatori cred că la mântuire "Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută pe sine" demonstrează, fără doar şi poate, că creştinismul contemporan este într-o serioasă criză. Evangheliştii conservatori „credincioşi Bibliei” nu mai pot azvârli insulte către liniile principale ideatice ale protestanţilor şi romano-catolicilor pe motiv de trădare doctrinară. Evangheliştii sunt azi cei care au îmbrăţişat afirmaţiile ereziei pelagiene. Această erezie este cea care zace la temelia acestei atât de populare psihologii (firea umană, bună la bază, este stricată de mediu), a cruciadelor politice („vom aduce o izbăvire şi o renaştere prin această campanie”) şi a creşterii evanghelismului şi bisericii sale (văzând convertirea ca pe ceva firesc, ca şi cum ai schimba o marcă de săpun cu alta şi văzând pe evanghelist sau pe pastorul antreprenor ca pe cei ce de fapt îi aduc în biserică pe cei ce pot fi izbăviţi).

În rădăcinile sale, Reforma era un atac la pelagianism şi influenţa crescândă a acestuia, care estompa traiul lui Isus pe pământ. Afirma că " Mântuirea vine de la Domnul " (Iona 2:9), şi că " Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă " (Rom 9:16). Dacă acest mesaj este ascultat, iar pelagianismul este încă o dată confruntat cu Cuvântul lui Dumnezeu, slava lui Dumnezeu va umple pământul.

Note
1. B. B. Warfield, The Plan of Salvation (Grand Rapids: Eerdmans, reprinted 1980), p. 33.
2. Taken from the entry on Pelagianism in the Westminster Dictionary of Church History.
3. Heiko Oberman, Forerunners of the Reformation (Philadelphia: Fortress, 1966), p.134.
4. Ibid., pp. 151-162.
5. Ibid., pp. 175-200.
6. Charles Finney, Finney's Systematic Theology (Minneapolis: Bethany, 1976), p. 172.
7. Ibid., p. 177.
8. Ibid., p. 179.
9. Ibid., p. 209.
10. Ibid., p. 206.
11. Ibid., p. 213.
12. Ibid., p.221.
13. Ibid., p.226.
14. Ibid., pp. 319-323.
15. B. R. Rees, ed., The Letters of Pelagius and His Followers (Woodbridge, England: The Boydell Press, 1991), p.169.

Dr. Michael Horton este preşedintele Council of the Alliance of Confessing Evangelicals (Consiliul Alianţei Evangheliştilor Mărturisitori, şi este profesor asociat în teologie istorică la Westminster Theological Seminary din California. Dr. Horton este absolvent al Biola University (B.A.), Westminster Theological Seminary din California (M.A.R.) şi Wycliffe Hall, Oxford (Ph.D.). Printre cărţile scrise de el se numără şi Putting Amazing Back Into Grace (Revenirea uimitoare la Slavă), Beyond Culture Wars ( Dincolo de războaiele culturale), Power Religion (Religia putere), In the Face of God (În faţa lui Dumnezeu), şi cea mai recentă, We Believe (Noi credem).

Courtesy of www.monergism.com