Teologia Icoanelor - o perspectivă protestantă

[Ultima parte]

Capitolul 4 – Teoria şi practica (continuare din numărul trecut)

4.1. Remarci preliminarii

Lipsa învăţăturii biblice şi a clarificării din partea teologilor ortodocşi în legătură cu icoanele a dus la opoziţia faţă de închinarea la icoană din cadrul bisericii Ortodoxe de-a lungul secolelor. Aceasta a dus la ruperea relaţiilor dintre conceptele teoretice despre icoană şi praxisul Bisericii. Acest capitol va investiga evidenţa istorică referitoare la diferenţa dintre teorie şi practică în legătură cu icoanele din cadrul istoriei Bisericii Ortodoxe şi va sublinia implicaţiile ulterioare.

Punerea în valoare a icoanelor a avut loc în cadrul culturii greceşti care a avut o lungă tradiţie de crezuri şi practici păgâne existente în cadrul căreia crezurile populare ale poporului cât şi practica particulară constituia de obicei cultul oficial⁷⁶⁹.

Kitzinger⁷⁷⁰ punctează faptul că practicile şi crezurile păgâne au determinat atitudinea faţă de icoane din partea maselor needucate. În timpul domniei lui Constantin, când Creştinismul a primit statutul de religie de stat, crezul în puterea magică şi mandatară a anumitor imagini – ‘o tradiţie străveche care nu a fost niciodată provocată în mod serios care acorda portretului imperial o importanţă şi o putere mandatară’ – a fost transferat de la cultul imperial la cel al icoanelor⁷⁷¹. Acest crez îşi are originea în trecutul păgân şi a fost susţinut printre marile grupări de greci şi semiţi elenizaţi care au perceput imaginile religioase că sunt locuri ale puterii divine. Astfel în religia populară bariera dintre imagine şi persoana reprezentată (prototip) a fost eliminată şi a dus la închinarea acordată imaginii în sine care era percepută a avea ‘eficienţă magică’⁷⁷².

Adiţional, existenţa diferitelor legende părea a se fi modelat după precedenţii păgâni. În timp ce în creştinătate exista o părere că icoanele nu erau făcute de mâini, ‘Efesul cel păgân avea imagine sa a lui Artemis, care a coborât din cer’⁷⁷³. În mod similar, cultul sfinţilor şi al icoanelor lor a preluat atributele şi practicile care erau asociate cu cultul grecesc al eroilor.

În fine, în timp ce exista o critică sporadică, nesistematică şi opoziţie faţă de orice tip de imagini în perioada dintre secolele al 4 lea şi al 8 lea din cadrul Bisericii Ortodoxe, totuşi, aceasta a avut un mic efect asupra crezurilor populare care se bucurau de o continuitate neîntreruptă. Imaginile anumitor persoane au devenit a fi văzute ca extensie a prezenţei lor⁷⁷⁴. Larg răspândita folosire a icoanelor asociată cu diferite tipuri de crezuri şi practici idolatre din cadrul Bisericii Ortodoxe din aceste secole a trecut dincolo de orice control eclesiastic şi în cele din urmă a dus la izbucnirea Iconoclasmului în secolul al 8 lea⁷⁷⁵.

Controversa iconoclastă a marcat o mişcare semnificativă din partea oponenţilor icoanelor. Evidenţa istorică arată că prin secolul al 8 lea icoana a ocupat o parte centrală în cadrul închinării individuale cât şi în cea oficială şi a devenit asociată adeseori cu practici magice şi idolatre⁷⁷⁶. După cum Ouspensky admite, unii creştini au decorat cu un asemenea zel bisericile şi au considerat că aceasta este suficient pentru mântuirea lor. O veneraţie excesivă a icoanelor a fost aparentă în practicile admise de Biserică. Astfel, icoanele slujeau uneori drept naşi în cadrul botezului… Unii preoţi au răzuit culorile de pe icoane, le-au amestecat cu Sfinte Daruri şi au distribuit acest amestec celor credincioşi de parcă Trupul şi Sângele divin tot trebuia să fie desăvârşit cu ceva sacru. Alţi preoţi au celebrat liturghia unei icoane în locul unui altar. Credincioşii au înţeles venerarea icoanelor prea literal. Ei nu venerau aşa de mult persoana venerată pe imagine cât o făceau fătă de imagine în sine. Această practică a început să se asemene cu magia de vârf sau cu formele decadente de păgânism⁷⁷⁷.

Iconoclaştii, mai apoi, păreau să corecteze aceste practici şi să ‘purifice’ o adevărată închinare prin a respingere în totalitate folosinţa icoanelor. Iconodulii, prin urmare, au fost forţaţi să creeze conceptele teoretice de închinare la icoană împotriva acuzaţiilor de idolatrie şi să o reconcilieze cu o învăţătură biblică. Astfel, printre alte concepte ei au introdus distincţia dintre imagine şi prototip, care definea cinstea acordată imaginii ca referindu-se la prototip, dar au şi definit rolul didactic al icoanei din cadrul închinării Bisericii.

În timp ce icoanele erau îndreptăţite pe bază teoretică şi filozofică de către iconodulii din cadrul controversei iconoclaste, ne putem mira dacă conceptele teoretice, aşa cum au fost dezvoltate de teologii ortodocşi din cadrul controversei iconoclaste, corespund sau nu praxisului Bisericii din viaţa credincioşilor ortodocşi.

Diferenţa dintre conceptele teoretice şi praxisul Bisericii pare a fi prezent în cadrul istoriei Bisericii Ortodoxe Ruse. Credinţa creştină ‘nu a fost predicată în Rusia’ ci comunicată prin mediul icoanelor pe cheltuiala Cuvântului şi deşi ‘Rusia a fost botezată’, aceasta nu a fost ‘învăţată corect’⁷⁷⁸. În timp ce adopta Creştinismul în întreaga sa dogmă Biserica Ortodoxă Rusă a neglijat educarea corespunzătoare a maselor cu privire la învăţătura creştină şi în special cea despre icoane. Aceasta a dus la continuarea conţinutului păgân în cadrul laicilor care au integrat crezurile lor păgâne în ‘cultul Mariei, al sfinţilor şi festivalurile lor’ din cadrul secolului al doisprezecelea şi până în vremea contemporană.

Practicile şi crezurile idolatre din partea preoţilor needucaţi⁷⁷⁹ şi a laicilor a produs opoziţie şi încercarea de corectare a folosirii icoanelor din partea anumitor indivizi. În secolul al 18 lea, ţarul rus Petru cel Mare a ordonat Sinodului din cadrul reformei Bisericii să corecteze practica venerării icoanelor şi să introducă ‘o instrucţiune morală pentru oamenii simplii referitor la icoane’ ca mijloc de eliminare a superstiţiei şi a crezurilor păgâne asociate cu icoanele⁷⁸⁰. Corectarea similară a fost introdusă de un alt ţar rus, Alexandru al III lea, cu un secol mai târziu, care a încercat de asemenea să corecteze abuzul de icoane.

Borisov⁷⁸¹ arată că există o prăpastie între teorie şi practică în legătură cu icoanele din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse contemporane⁷⁸². În timp ce declară fundamentele teologice şi filozofice ale icoanelor, ale cultului Mariei şi al sfinţilor, el arată că crezurile populare ‘care au crescut pe baza icoanelor şi a acatistelor… care sunt separate de Scriptură’ creează ‘construcţii teologice fantastice’ şi duce la o părere falsă despre icoană⁷⁸³. Aceasta duce la ruperea legăturii dintre teorie şi practică. Pe de-o parte, din punct de vedere teologic icoanele şi cultul sfinţilor şi al Mariei sunt definite într-un fel special. Pe de altă parte, în practică, datorită lipsei educaţiei creştine, aceste concepte sunt de obicei uitate şi dau în schimb loc părerilor exagerate despre icoane, cultul sfinţilor şi al Mariei, care sunt adeseori aproape de idolatrie⁷⁸⁴.

Evidenţa istorică din cadrul istoriei Bisericii Ortodoxe arată că întotdeauna a fost şi este o prăpastie între ceea ce este zis sau scris de teologi şi ceea ce este de fapt practicat de credincioşi. Cât timp Biserica Ortodoxă a fost forţată să elaboreze conceptele teoretice despre icoane în cadrul controversei iconoclaste, crezurile şi atitudinile păgâne care erau foarte răspândite în mijlocul maselor needucate aveau să rămână caracteristica predominantă din cultul icoanei.

Lipsa învăţăturii teologice şi biblice din trecut şi din Biserica Ortodoxă contemporană a permis conţinutului păgân să fie transmis prin intermediul generaţiilor de credincioşi ortodocşi. Aceasta se manifestă adesea în cadrul atitudinii asemănătoare păgânilor faţă de icoane, a cultului sfinţilor şi a Mariei din praxisul contemporan al Bisericii Ortodoxe.

Din punct de vedere istoric icoana se află într-o continuitate cu practicile şi crezurile lumii mediteraneene a antichităţii târzii. Vârsta sincretismului din cadrul crezurilor, a artei şi a politicii a contribuit la naşterea fenomenului icoanei. Vârful venerării icoanei cât şi opoziţia fată de ea pare a fi din secolele al 5 lea până în al 8 lea. Deşi a fost întreruptă de izbucnirea controversei iconoclaste, icoana a experimentat o nouă fază şi dimensiune în dezvoltarea ei din expansiunea Creştinismului dincolo de Imperiul Bizantin până la naţiunile slavice. Puterea expresiei sale teologice devine punctul esenţial al Bisericii Ortodoxe Ruse în cadrul anilor în care icoana preia rolul centra din cadrul spiritualităţii ortodoxe ruse cât şi în practica de viaţă particulară şi publică a Bisericii.

Factorul major din cadrul dezvoltării istorice a icoanei pare a fi practica laicilor şi crezurile populare, care au fost sistematizate de teologii Bisericii atunci când a apărut această nevoie. Puterea icoanei din religia populară este conţinută în cadrul apelului ei emoţional şi a impulsului psihologica ca răspuns la nevoia credinciosului de a se apropia şi de a fi înconjurat de persoane familiare. Aspectul vizual al icoanei a oferit siguranţa prezenţei şi a ajutorului divin în vremurile de nevoi de-a lungul secolelor.

Din punct de vedere filozofic, ideile lui plato şi cele neoplatonice, fiind integrate în teologia icoanelor, reprezintă cel mai puternic punct din apologia ortodoxă referitoare la icoane. Fiind relevante şi integrate în dezbaterile Trinitariano-Hristologice, ideile filozofice au fost extinse şi aplicate în domeniul artei sacre. Aceste idei au făcut legătură în cadrul prăpăstiei ce exista între lipsa referinţelor Scripturale care puteau legaliza icoana, şi practica de venerare a icoanei care exista deja în cadrul Bisericii. Ideile filozofice au oferit o epistemologie esenţială şi au creat o metafizică, care este esenţială pentru justificarea existenţei icoanelor. Filozofia reprezintă un punct de început pentru toate speculaţiile teologice ulterioare a teologilor ortodocşi în cadrul cărora ideile filozofice sunt introduse în înţelegerea lor a Scripturii printr-o construcţie teologică ulterioară. Aceasta dă naştere la un ‘amestec’ de teologie filozofică mai degrabă decât la o teologie biblică.

Din punct de vedere dogmatic, teologii ortodocşi pun accent pe doctrina creaţiei şi a Întrupării ca mijloace de construire a unei paze teologice pentru icoane. Aceasta produce o părere înaltă despre materie şi valoare ei pentru a fi folosite în închinarea creştină care are, drept urmare, implicaţii pentru simţurile fizice ce sunt percepute ca sfiind sfinţite prin Întrupare şi esenţiale pentru închinarea creştină. O astfel de părere, totuşi, ignoră consecinţele Căderii şi dimensiunea eschatologică a răscumpărării.

Deşi din punct de vedere dogmatic, conform teologilor ortodocşi, există o identitate hipostatică între imagine şi prototip, cu toate acestea icoana devine obiectul de închinare şi este în pericolul idolatriei atunci când este înzestrată cu o prezenţă reală. Trebuie să admitem că aceasta este în esenţial o idee păgână introdusă în închinarea la icoane prin crezurile populare. Prin urmare, se pare că nici teologii ortodocşi din cadrul controversei iconoclaste şi nici cărturarii contemporani nu se leagă de problema artisticului a ceea ce constituie o asemănare hipostatică. Cum poate ştii cineva că imaginea lui Hristos arată ca Hristos? Evidenţele par să arate că odată ce imaginea a fost pictată ea reprezintă „persoana” modelului, iar pentru a dovedi aceasta s-a făcut o inscripţie ce o însoţea. Din moment ce o pictură avea eticheta „Sf. Petru”, era în mod evident un portret al Sf. Petru deşi într-o stare divinizată. Încă mai există nevoia unei clarificări mai aprofundate pentru teologii contemporani ortodocşi pentru a oferi explicaţia referitoare la asemănarea hipostatică a lui Hristos separată de ousia Lui.

Din punct de vedere teologic, dezvoltarea teologiei apofate a dat naştere la un punct de vedere inadecvat despre Dumnezeu. Transcendenţa lui Dumnezeu apare a fi mult mai proeminentă în schimbul imanenţei lui Dumnezeu. Ca rezultat al acestui lucru între Dumnezeu şi om pare a fi un abis, care poate fi trecut cu ajutorul icoanelor, al Mariei şi al sfinţilor. Accentul ortodox pe doctrina creaţiei şi a Întrupării, prin intermediul energiilor impersonale necreate, creează posibilitatea pentru credinciosul ortodox de a căuta asocieri mai apropiate cum ar fi Maria şi sfinţii în cadrul accesului lor la Dumnezeu. În relaţie cu această idee, conceptul ortodox de divinizare, ca fiind reflectat în icoane, mai are încă nevoie de o clarificare mai aprofundată care trebuie să ia în considerare dimensiunea eschatologică a răscumpărării.

Abordarea ‘tradiţională’ ortodoxă a tradiţiei referitor la icoane pare a fi una de confirmare a lipsei evaluării critice a propriilor sale tradiţii. Noţiunea tradiţiei nescrise împreună cu accentul ataşat acesteia, care sprijină argumentul ortodox al continuităţii tradiţiei referitoare la icoane, este bazat în principal pe legende şi pe Apocrifă. Aceasta nu se poate opune investigaţiei istorico-critice şi subminează pretenţiile ortodoxe referitoare la originea apostolică a icoanelor.

În mod similar, cultului ortodox al Mariei şi al sfinţilor le lipseşte suportul tradiţiei apostolice. Prima îşi are originea în cadrul tradiţiei eclesiastice şi este bazată doar pe Apocrifa şi pe imnurile religioase cu un sprijin al conciliilor Hristologice, care au definit-o pe Maria ca Theotokos şi care a dat naştere mai apoi la cultul Mariei. Cel din urmă (cultul sfinţilor, n. tr.) pare a fi legat de practicile funerare greco-romane şi de cultul eroilor care au dat naştere la cultul creştin al sfinţilor prin intermediul crezurilor populare.

Felul în care iconoclaştii şi iconodulii au întrebuinţat argumentele lor din controversa iconoclastă arată că ambele grupări au fost victime ale timpului lor. Metoda folosită de aceste grupări pare a fi una de confirmare a Părinţilor Bisericeşti şi a Tradiţiei care era disponibilă în vremea lor. Prin urmare nu a avut loc nici o încercare serioasă de a aborda şi examina tradiţiile şi scrierile Părinţilor Bisericeşti prin abordarea istorico-critică. Şi aceasta pare să lipsească din mijlocul a majorităţii teologilor ortodocşi contemporani şi accentuează slăbiciunea teologiei ortodoxe.

Prin urmare, punctul de vedere obiectiv al icoanelor necesită aducerea laolaltă a argumentelor iconoclaste şi iconodule. Pe de-o parte nu putem renunţa la argumentul iconoclast că nu există tradiţie apostolică autentică referitoare la icoane şi aceasta reprezintă de fapt inovaţia unei perioade de mai târziu. Pe de altă parte, nu putem ignora insistenţa iconodulă asupra valorii materiei şi a folosinţei ei din cadrul închinării creştine.

Din punct de vedere biblic, felul ortodox de abordare şi folosire al Scripturii pentru a sprijini icoana reprezintă o slăbiciune majoră din cadrul teologiei icoanelor. Preocuparea ortodoxă cu conceptele teologice şi interpretarea spirituală dezvăluie influenţa filozofiei neoplatonice asupra Scripturii care ignoră contextul literal şi istoric. Aceasta dă naştere la folosirea greşită a Scripturii care este întrebuinţată ca text-dovadă pentru a susţine argumentele din favoarea icoanelor. Este nevoie de o clarificare mai profundă din partea teologilor ortodocşi contemporani pentru a aduce baza Scripturală ortodoxă despre icoană în linie cu hermeneutica şi exegeza contemporană.

Diferenţa dintre teorie şi practică în legătură cu icoanele din Biserica Ortodoxă ridică problema educaţiei corespunzătoarea a laicilor. Existenţa superstiţiei şi pericolul idolatriei din închinare are implicaţii pastorale care trebuiesc luate în considerare de Biserica Ortodoxă.

Înţelegerea corespunzătoare şi abordarea icoanelor în lumina punctelor de vedere istoric, filozofic, dogmatic şi biblic ne face să concludem următoarele lucruri.

În primul rând, icoana reprezintă arta sacră care atestă despre adevărul istoric şi despre revelaţia lui Dumnezeu în persoana lui Isus Hristos. Aceasta îşi are locul ei în cadrul moştenirii creştine şi prin urmare reprezintă un ajutor valoros, vizibil faţă de Evanghelia proclamată prin Cuvânt care are o prioritate şi reprezintă unealta principală de proclamare a revelaţiei lui Dumnezeu.

În al doilea rând, icoana trebuie văzută ca un obiect ce ne aminteşte despre evenimentele istoriei sacre a Bisericii fie că sunt sau nu relatate faţă de Evanghelie sau faţă de vieţile anumitor indivizi care reprezintă exemple bune de trăire creştină. Acesteia trebuie să i se permită să rămână în cadrul rolului care a fost aşezat de cel de-l Şaptelea Conciliu Ecumenic. Totuşi, orice sugestie că icoana ar avea prezenţa reală sau că este folosită drept canal al harului, duce în mod inevitabil la pericolul idolatriei şi al superstiţiei.

În cele din urmă, trebuie reconsiderată valoarea unei icoane de către acele biserici din afara tradiţiei ortodoxe care au fost afectate de teologia Reformei sau de prejudiciul şi suspiciunea ei. Aceasta va permite icoanei să devină o parte a închinării şi a moştenirii creştine în cadrul tradiţiei neortodoxe şi să aprecieze contribuţia ortodoxă la expansiunea Creştinismului în toate formele sale multifaţetic.

Al Şaptelea Conciliu Ecumenic de la Nicea: Horos

Reţinem, fără a introduce ceva nou, că toate tradiţiile eclesiastice, scrise sau nescrise, au fost întemeiate pentru noi. Una dintre acestea este reprezentarea imaginilor pictate ca fiind în acord cu povestirea predicării biblice, datorită crezului în adevărata şi neiluzoria Întrupare a lui Dumnezeu Cuvântul, pentru beneficiul nostru. Căci lucrurile care ne presupun unul pe altul sunt în mod reciproc revelatorii.

Pornind de la acest caz, urmând calea regală şi învăţătura inspirată divin de sfinţii noştri Părinţi şi de Tradiţia Bisericii catolice – căci ştim că ceea că ceea ce este inspirat este locuit de Duhul Sfânt – decidem cu toată corectitudinea şi după o examinare completă că, la fel cum sfânta şi vitalizatoarea cruce, similară cu sfintele şi preţioasele icoane pictate de culori, făcute cu mici pietricele sau cu orice alt material slujindu-i acestui scop, ar trebui puse în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe vaze şi pe straiele sacre, pe pereţi şi pe scânduri, în case şi pe drumuri, fie că acestea sunt icoane ale Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului, Isus Hristos, sau a Suveranei Doamne fără pată, sfânta Mamă a lui Dumnezeu, sau a sfinţilor îngeri şi a sfinţilor şi venerabililor oameni. Căci de fiecare dată când vedem reprezentarea lor într-o imagine, de fiecare dată, în timp ce ne uităm la ele, nu amintim de prototipurile lor, îi iubim mai mult, şi suntem mult mai provocaţi să ne închinăm lor prin a-i săruta şi prin a ne mărturisi venerarea noastră, nu adevărata adorare care, conform credinţei noastre, este proprie doar unei singure naturi divine, ci în acelaşi fel cum onorăm imaginea preţioasei şi vitalizatoarei cruci, sfânta Evanghelie şi alte obiecte sacre care le cinstim prin tămâie şi lumânări după obiceiul pios al strămoşilor noştri. Căci cinstea acordată imagini se adresează prototipului ei, şi persoana care venerează o icoană venerează persoana reprezentată în ea. Într-adevăr, aceasta este învăţătura sfinţilor noştri Părinţi şi a Tradiţiei sfintei Biserici catolice care a propagat Evanghelia de la un capăt la altul al pământului. Astfel îl urmam pe Pavel, care a vorbit în Hristos, şi întregul cerc de apostoli şi al tuturor sfinţilor Părinţi care au susţinut tradiţiile pe care le urmăm. Astfel, noi cântam profetic imnurile victoriei Bisericii: „Strigă de bucurie, fiica Sionului! Strigă de veselie, Israele! Bucură-te şi saltă de veselie din toată inima ta, fiica Ierusalimului! Domnul a abătut de la tine pedepsele tale, a îndepărtat pe vrăjmaşul tău; Domnul, Împăratul lui Israel, este în mijlocul tău; nu trebuie să te mai temi de nici o nenorocire!” (Ţefania 3:14-15).

Astfel, decidem că cei care încearcă să gândească sau să înveţe în mod diferit, urmând exemplul răilor eretici, cei care încearcă să dispreţuiască tradiţiile eclesiastice, să se facă inovatorul sau să repudieze ceva care a fost sfinţit de Biserică, fie că aceasta este Evanghelia sau reprezentările crucii, sau icoanele vopsite, sau relicvele sacre ale martirilor, sau cine are sentimente rele sau dăunătoare faţă de tradiţiile Bisericii catolice, aceştia, în cele din urmă, care încearcă să dea în folosinţa normală a vaselor sacre sau a mănăstirilor venerabile, decidem că, dacă ei sunt episcopi sau preoţi, aceştia să fie caterisiţi, iar dacă sunt călugări sau laici, să fie excomunicaţi.