Colaboratorii

Pagina de Apologetică

ORTODOXISM

Glorificarea Sfinţilor

 de Protoprezbiterul Michael Pomazansky

Introducere

Ce este, în esenţă, glorificarea formală a sfinţilor de către Biserică? În Sfânta, Catolica, Ortodoxă Biserică memoria de şansă a fiecărui membru al acesteia care s-a depărtat în credinţă, speranţă şi pocăinţă este păstrată cu grijă. Comemorarea majorităţii acelora care s-au depărtat este limitată, comparativ cu cercul restrâns al „Bisericii casei”, sau, în general, faţă de persoanele de relaţie de sânge apropiate ori cunoştinţe ale celor care au murit. Aceasta este exprimată prin rugăciunea pentru cei morţi, rugăciune pentru iertarea păcatelor, ca „sufletul său să fie numărat printre cei drepţi”, ca „odihna sa să fie cu sfinţii”. Aceasta este un fir spiritual, de rugăciune care îi leagă pe cei de pe pământ cu cei care s-au depărtat; aceasta este o expresie de dragoste care este benefică atât pentru cei care au murit şi, în acelaşi timp, pentru cei care se roagă pentru el. Dacă, după moarte, el nu este lipsit de viziunea slavei lui Dumnezeu datorită păcatelor sale personale, el răspunde cu propria sa rugă pentru cei apropiaţi lui de pe pământ.

Persoanele care sunt mari în spiritul lor creştin, slăviţi în serviciul lor faţă de Biserică, raze ce luminează lumea, au lăsat în urma lor o memorie care nu este încredinţată unui cerc îngust de oameni, ci care este cunoscut în întreaga Biserică, locală şi universală. Confidenţa în atingerea lor a slavei Domnului şi puterea rugăciunilor lor, chiar după moarte, este atât de puternică şi de necontestat încât gândul fraţilor lor de pe pământ nu este direcţionat înspre rugăciunea pentru iertarea păcatelor lor (din moment ce ei sunt sfinţi înaintea Domnului fără de acestea), ci spre slava luptelor lor, spre acceptarea vieţilor lor ca modele pentru noi, spre a cere rugăciunile lor pentru noi.

În mărturia faţă de certitudinea profundă a Bisericii că un om neprihănit adormit este cu Domnul, în corul sfinţilor Bisericii cereşti, aceasta compune un act de „enumerare printre sfinţi” sau de „glorificare”. Prin aceasta Biserica îşi dă binecuvântarea pentru această schimbare de la rugăciunile pentru cei adormiţi spre rugăciunea care le cere acestora asistenţa în rugăciune pentru noi înaintea tronului lui Dumnezeu. Vocea unanimă a Bisericii, exprimată prin buzele ierarhilor ei, vocea conciliantă, confirmă convingerea membrilor ei cu privire la sanctitatea omului neprihănit. Aceasta este în fond esenţa actului de glorificare. Nimic din cadrul Bisericii nu ar trebui să fie arbitrar, ci „adecvat şi ordonat”. Preocuparea Bisericii în privinţa aceasta este exprimată în oferirea unei mijlociri în rugăciune uniformă către cel neprihănit.

Uneori comemorarea unui neprihănit mort nu se extinde dincolo de limitele unei provincii particulare. Alţi sfinţi ai lui Dumnezeu devin faimoşi şi renumiţi în Biserică chiar şi în timpul activităţii lor din viaţă; ei sunt slava ei şi se arată a fi stâlpi ai Bisericii. O rezoluţie eclesiastică despre glorificare confirmă această comemorare veşnică în domeniul ei corespunzător, adică, în Biserica locală care a făcut rezoluţia, sau prin Biserica universală.

Adunarea sfinţilor din Biserica cerească din toate vremurile este mare şi dincolo de orice număr. Numele anumitor sfinţi sunt cunoscute pe pământ; altele rămân necunoscute. Sfinţii sunt precum stelele – cele mai aproape de noi sunt văzute mult mai clar; cu toate acestea, nenumărate alte puncte de lumină există în spaţiu, dincolo de raza ochiului nostru. Astfel, în pomenirea Bisericii, sfinţii sunt glorificaţi în grupe mari şi adunări întregi, precum şi în mod individual. Dintre acestea sunt pomenirile martirilor care au fost ucişi cu sutele şi miile, Părinţii Conciliilor Ecumenice, şi, în final, celebrările generale a „tuturor sfinţilor” atât anual (în prima duminică de după Rusalii; a doua duminică de după Rusalii pentru toţi sfinţii din Rusia), şi săptămânal (în fiecare sâmbătă).

Cum are loc glorificarea Bisericii a marilor şi glorioşilor ei ierarhi, asceţi şi alţii recunoscuţi ca sfinţi? Pe ce principii, prin ce criteriu, prin ce ritual – în general şi în cazurile individuale? Cercetarea Prof. E. Golubinsky, The History of the Canonization of Saints in the Russian Church (2nd ed., Moscow: University Press, 1903) (Istoria canonizării sfinţilor în Biserica Rusă, n. tr.) este dedicată acestor întrebări. În următoarea expunere ne vom folosi, în mare parte, de tratatul Profesorului Golubinsky.

În timp ce foloseşte termenul de canonizare al sfinţilor, Prof. Golubinsky admite în primele rânduri ale cărţii sale că, deşi acest termen este derivat etimologic din cuvântul grecesc canon, acesta formează o parte a terminologiei Bisericii Latine şi nu este utilizat de Ortodocşii Greci. Aceasta este o indicare că noi nu trebui să folosim acesta; şi într-adevăr, în vremea sa, Prof. Golubinsky a fost reproşat pentru folosirea acestuia în mod prea asiduu, mai ales că spiritul şi caracterul glorificării ortodoxe este oarecum diferit de canonizarea confesiunii romane. Canonizarea Bisericii Romane, în forma sa contemporană, constă dintr-o proclamare solemnă de către papă: „Noi hotărâm şi determinăm că Binecuvântatul N. este un sfânt, şi îl introducem în catalogul sfinţilor, poruncind întregii Biserici să onoreze memoria şi reverenţa sa…” „Enumerarea ortodoxă printre cei din corul sfinţilor” nu are nici o formulă specială, fixă, ci sensul ei ar putea fi exprimat astfel: „Noi mărturisim că N. este în (numărat cu) corul sfinţilor lui Dumnezeu”.

Mărturia Bisericii Primare

În primele secole ale Bisericii creştine, trei feluri de sfinţi de bază au fost recunoscuţi. Aceştia erau: a) patriarhii Vechiului Testament, profeţii (dintre care Sf. Ioan Premergătorul este pre-eminent) şi apostolii Noului Testament; b) martirii, care au câştigat coroane de slavă prin vărsarea lor de sânge; şi c) ierarhii remarcabili care au slujit Biserica, precum şi oamenii aclamaţi pentru lupta lor personală (cei neprihăniţi şi asceticii). În ceea ce priveşte patriarhii, profeţii, apostolii şi martirii, calitatea de membru din oricare din aceste categorii purta cu sine recunoaşterea ca sfânt.

Este cunoscut din istorie că întâlnirile de rugăciune erau ţinute în onoarea martirilor de prin primul sfert al secolului al doilea (cf. Sf. Ignatius de Antiohia). În toată probabilitatea, acestea au început în perioada imediat de după prima persecutare a creştinilor – cea a lui Nero. Este aparent faptul că nici un decret eclesiastic special nu s-a cerut pentru a autoriza venerarea prin rugăciune a vreunui martir în particular. Moartea unui martir mărturisea în sine faţă de primirea unei coroane cereşti. Dar numărarea ierarhilor care au murit precum şi a asceţilor din corul de sfinţi se făcea individual, şi era îndeplinită în mod natural pe baza vredniciei personale a cuiva.

Este imposibil să dăm un răspuns general referitor la ce criteriu a folosit Biserica pentru recunoaşterea sfinţilor care aparţin acestei a treia clasificări. În privinţa asceţilor în particular, fără nici o îndoială că baza fundamentală, generală a glorificării lor a fost şi este facerea de miracole. Aceasta se datorează faptului că evidenţa supranaturală e lipsită de capriciu sau înclinaţie umană. Prof. Golubinsky consideră această indicare ca singura bază pentru glorificarea asceţilor în istoria canonizării eclesiastice. În ciuda acestei opinii, totuşi, cineva ar putea conclude faptul că pomenirea marilor locuitori din deşert, liderii şi ghizii monasticismului, era ţinută de Biserica pentru darurile sale didactice şi pentru realizările lor spirituale măreţe, aparte de o dependenţă strictă a faptului dacă ei erau slăviţi cu darul de înfăptuire de miracole. Ei erau număraţi în corurile de sfinţi mai ales pentru viaţa lor ascetică, fără nici o referinţă particulară la un astfel de criteriu [facerea de miracole].

Glorificarea antică a sfinţilor ierarhi de către Biserica antică ar trebui privită oarecum diferit. Măreaţa lor slujire era oarecum baza glorificării lor, aşa cum erau pentru ei şi finalul sfânt al martirilor. În Calendarul Cartaginean, care datează din secolul 7, există inscripţia: „Aici sunt înregistrate datele de naştere (adică, datele de martiraj) a martirilor şi zilele de odihnă a episcopilor a căror comemorare anuală o celebrează Biserica din Cartagina”. Astfel, judecând din calendarele liturgice greceşti antice, cineva ar putea presupune că în Biserica Greacă toţi episcopii ortodocşi care nu s-au murdărit în vreun fel erau număraţi în corul sfinţilor locali ai acelei eparhii, pe baza crezului că pe măsură ce se făceau cereri înaintea lui Dumnezeu în această viaţă de către vocaţia lor, ei rămân astfel chiar şi în viaţa de după mormânt. În calendarele eclesiastice al Patriarhatului din Constantinopole, toţi patriarhii din Constantinopole care au ocupat acea eparhie între anul 315 d. Hr. (Sf. Metrophanes) şi 1025 (Sf. Eustathius), cu excepţia acelora care au fost eretici sau care au fost destituiţi pentru un motiv sau altul de natură canonică, sunt înregistraţi în lista sfinţilor. Această compilare, totuşi, era cu greu făcută în secvenţa în care patriarhii şi-au ocupat eparhia lor. În toată probabilitatea, cei mai renumiţi episcopi erau recunoscuţi ca sfinţi imediat după repausul lor; în alte cazuri, această includere era făcută într-un timp de mai apoi.

Numele tuturor episcopilor morţi erau introduse în dipticele locale – listele celor care s-au depărtat care erau citite cu voce tare la serviciile divine, şi în fiecare zi, în ziua repausului fiecăruia, comemorarea lor era ţinută cu solemnitatea specială. Sozomen, istoricul bisericii, declară că în bisericile sau diocezele individuale, celebrările martirilor lor locali şi comemorarea foştilor lor preoţi (adică ierarhii lor) erau observate. Aici el foloseşte termenul „celebrare” în referire faţă de memoria martirilor, dar „comemorarea” în referire faţă de ierarhii, lăsându-ne să înţelegem că în Biserica antică evenimentele de mai târziu (dacă ar vorbi cineva de un plan deplin şi nu doar de cazuri individuale) erau de o statură mai mică decât primele. Prof. Golubinsky presupune că, în privinţa ierarhilor, după un anumit număr de ani de rugăciune arzătoare pentru ei, celebrarea anuală a memoriei lor era transformată într-o zi de rugăciune pentru ei. Conform mărturiei lui Symeon de Tesalonic, din vremurile cele mai timpurii în Constantinopole ierarhii erau îngropaţi în cadrul sanctuarului bisericii mai mari, cea a apostolilor, ca relicvele sfinţilor, datorită Harului preoţiei divine.

În Biserica Greacă, până în secolul 11, doar câţiva din corul de ierarhi erau sfinţi veneraţi universal în întreaga Biserică. Porţiunea mai mare a ierarhilor rămâneau sfinţi locali ai Bisericilor individuale (adică dioceze), şi fiecare dioceză/Biserica individuală îşi celebra doar ierarhii ei locali, cu un foarte mic număr de ierarhi veneraţi universali în cadrul Bisericii. Odată cu secolul 11 s-a produs şi transformarea corurilor de ierarhi din locali în universali, aceasta pentru că erau multe nume. Acesta a fost probabil motivul pentru care, din acel secol, numărătoarea ierarhilor în cadrul corurilor de sfinţi era făcut în mod mult mai strict, şi ca un criteriu pentru numărarea vreunuia dintre patriarhii din Constantinopole printre sfinţi a fost declarat necesar spre a fi evidenţă de netăgăduit a minunilor lor, aşa cum se cerea pentru glorificarea asceţilor.

În Bisericile locale (dioceze) dreptul de a recunoaşte indivizii ca sfinţi aparţinea episcopilor lor şi a clerului sau a oficialilor lor supuşi autorităţii lor. Este chiar posibil ca episcopii să nu fi îndeplinit un astfel de act fără cunoaşterea şi consensul metropolitanului şi a sinodului de episcopi ai provinciei metropolitane. Uneori laicii determinau înainte viitoarea glorificare a asceţilor, încă pe când aceştia mai erau în viaţă, şi ca mărturie a determinării lor ridicau biserici dedicate unor astfel de asceţi, aparent în certitudinea că binecuvântarea ierarhului va apărea curând.

Când Simeon Piosul, ghidul şi presbiterul Sf. Simeon Noul Teolog, s-a încrezut în Domnul după 45 de ani de strădanie ascetică, Sf. Simeon, cunoscând intensitatea luptelor sale, puritatea inimii, apropierea sa de Dumnezeu şi Harul Duhului Sfânt care-l umbrea, a compus în cinstea sa un elogiu, precum şi imnuri şi canoane, şi a sărbătorit memoria sa devreme cu mare solemnitate, pictând o icoană cu el ca sfânt. Alţii, probabil atât din interiorul cât şi din exteriorul mănăstirii, au urmat exemplul său, căci el a avut mulţi ucenici şi admiratori printre monastici şi laici de asemenea. Sf. Sergius II, Patriarhul de Constantinopole (a domnit din 999-1019), a auzit de aceasta, l-a convocat pe Sf. Simeon să vină înaintea lui, şi l-a întrebat despre sărbătoarea şi Sfântul care era aşa de cinstit. Observând că Simeon Piosul a dus o viaţă atât de înălţată, el nu a interzis venerarea memoriei sale, şi a trimis chiar lumânări şi tămâie în memoria lui Simeon. 16 ani au trecut fără nici un incident. Dar mai târziu, un anumit metropolitan pensionat şi influent care locuia în Constantinopole s-a opus faţă de orice venerare condusă din iniţiativa privată. Un astfel de lucru părea pentru acesta o blasfemie şi contrar faţă de ordinea bisericii. Câţiva preoţi de parohie şi câţiva laici au fost de acord cu el, şi au început tulburări cu privire la acest punct, care a durat circa 2 ani. Pentru a ajunge la scopul lor, oponenţii Sf. Simeon nu s-au oprit în faţa calomniei, îndreptată atât faţă de Sfânt cât şi faţă de presbiterul său. Sf. Simeon a fost cerut să apară înaintea patriarhului şi a sinodului său pentru a da o explicaţie. Replica sa a fost că, urmând preceptele apostolilor şi a sfinţilor părinţi, el nu se putea abţine de la onorarea presbiterului său, că el nu-i obliga pe alţii să o facă, şi că acţiona conform conştiinţei sale, şi că alţii puteau face cum credeau mai bine. Satisfăcut cu apologia sa, ei au poruncit cu toate acestea ca Sf. Simeon să celebreze memoria presbiterului său pe cât de modest posibil, fără nici o solemnitate. Controversa a continuat pentru circa 6 ani, totuşi, şi o vendetă de scară mare a fost lansată împotriva icoanei lui Simion Piosul, în care el era zugrăvit în compania altor sfinţi, cu o inscripţie ce spunea că el e un „sfânt”, şi umbrit de Hristos Domnul într-o atitudine de binecuvântare. Rezultatul acestor lucruri a fost că, pentru pacea minţii şi stabilirea păcii, Sf. Simeon a decis să părăsească Constantinopolul şi să se stabilească într-o zonă îndepărtată aproape de biserica antică din Sf. Marina, unde acesta a construit o mănăstire. Referitor la întrebarea despre venerare, decretul a rămas în vigoare, adică celebrarea era permisă atâta timp cât nu era condusă cu solemnitate (cf. "Life of St. Symeon the New Theologian" in his Discourses, ed. Bishop Theophan, 2 vols. [Moscow: Ephimov Press, 1892], Vol. 1, pp. 3-20).

Acest incident citat mai sus demonstrează, dintr-un punct de vedere, că cunoaşterea vieţii drepte a unui ascet duce la o convingere fermă cu privire la şederea sa în compania sfinţilor după moartea sa şi la venerarea sa; pe de altă parte, aceasta este o mărturie faţă de faptul că, în acelaşi timp (secolul 11), obiceiul şi procedurile Bisericii cereau confirmarea definită din partea autorităţilor mai înalte a bisericii şi a unui decret de sinod special care sancţiona venerarea publică.

În viitor Biserica Greacă avea să cunoască două clasificări de sfinţi noi glorificaţi: martirii şi asceţii.

Martirii şi asceţii

Sub conducerea turcă, Biserica Greacă nu a avut un număr mic de martiri care au fost omoraţi pentru zelul lor excepţional pentru credinţa creştină şi pentru denunţarea în public a Islamului. Biserica Greacă de mai târziu, şi Biserica universală împreună cu ea, a privit şi conţină să-i accepte pe martirii ei precum Biserica antică i-a privit pe martirii erei creştine antice, recunoscând martirajul ca temelie suficientă pentru glorificare, indiferent de darul de înfăptuire de minuni, deşi miracolele aveau un loc în multe cazuri. Mulţi martiri greci nu au fost proclamaţi ca sfinţi în maniera oficială şi au fost adesea onoraţi ca „habotnici”, fără anchetă intenţionată sau proclamare din partea Marii Biserici a Constantinopolului, căci aşa ceva era dificil de îndeplinit sub condiţiile Jugului Turc. Sf. Nicephorus de Chios, care a compus un „Serviciu general pentru oricare nou martir”, a explicat nevoia unui astfel de serviciu astfel: „În măsura în care majoritatea noilor martiri nu au un serviciu pentru celebrare, şi în timp ce mulţi oameni doresc astfel de serviciu – unu, ca să-i cinstească pe compatrioţii lor, altul, ca să cinstească pe cineva cunoscut în mod persoana, şi altul, pentru a cinsti pe cineva care l-a ajutat în vreo nevoie, am compus aşadar un serviciu general pentru oricare nou martir. Fie ca cel ce doreşte aceasta să cânte un astfel de serviciu pentru acel martir pentru care acesta are o veneraţie”. Autorul cărţii O Istorie a Canonizării Sfinţilor în Biserica Rusă crede că în general martirii erau cinstiţi fără glorificarea oficială şi că erau intenţionaţi a fi în cazul de mai sus. Fie că presupunerea sa este sau nu clară este dificil de a determina.

Ca mai înainte, în Biserica Răsăriteană criteriul care trebuia îndeplinit pentru glorificarea asceţilor, fie ei ierarhi sau monastici, era darul de înfăptuire de miracole. Patriarhul Nectarius de Ierusalim (domnit între 1661-1669), oferă mărturie lucidă cu privire la aceasta. El scrie: „Trei lucruri mărturisesc faţă de sanctitatea din oameni: 1) Ortodoxia ireproşabilă, 2) perfecţiunea în toate virtuţile, care sunt încoronate prin a sta în picioare pentru credinţă, chiar şi pentru vărsarea de sânge a cuiva, şi în final, 3) manifestarea de către Dumnezeu a semnelor şi minunilor supranaturale”. Pe lângă aceasta, Patriarhul Nectarius indică faptul că în acea vreme, când abuzurile în raportarea minunilor şi virtuţilor erau întâmplări comune, cu toate acestea alte semne erau cerute, adică incoruptibilitatea trupurilor sau o fragranţă ce emană din oase.

În Răsărit, dreptul de a glorifica un sfânt pentru venerarea locală aparţine metropolitanilor din eparhii; pentru venerarea generală din Biserica din Constantinopole, patriarhul de Constantinopole cu sinodul său de episcopi dă binecuvântarea. Athos, aparent, constituie o excepţie în această privinţă, care îşi glorifică asceţii pentru venerarea locală pe Muntele Sfânt prin autoritatea personală a frăţietăţii, sau mănăstirile individuale, sau de către sinodul de Protaton pentru întreaga comunitate Athonită. De asemenea, darul de înfăptuire de miracole poate fi cu greu considerat obligatoriu ca o bază pentru glorificare, deşi cineva poate considera o viaţă ascetică, confirmată mai apoi de semnul fragranţei ce emană din oase, ca fiind o astfel de bază.

Din compilarea documentelor Patriarhatului de Constantinopole cu privire la glorificare sfinţilor, care este adăugat la a doua ediţie a cărţii O Istorie a Canonizării Sfinţilor în Biserica Rusă, cineva îşi poate forma o idee cu privire la cum a fost îndeplinită glorificarea.

Din secolul al 14lea a ajuns un decret la noi din partea Patriarhului John XIV (a domnit 1333-47) adresat lui Theognostus, Metropolitan de Kiev şi al Întregii Rusii (a domnit 1328-53, rezident în Moscova), datat din iulie 1339, referitor la numărarea predecesorului său, Sf. Petru, Metropolitan de Moscova (a domnit 1308-26), printre sfinţi: „… Am primit scrisoarea de la Sfinţenia Ta, împreună cu notificarea şi atestarea referitoare la ierarhul sfintei Biserici care a fost înaintea ta, că după moartea a fost glorificat de Dumnezeu şi arătat a fi unul din adevăraţii Săi favoriţi, şi că mari miracole sunt făcute de el şi orice boală este vindecată. Şi noi ne-am bucurat cu privire la aceasta şi ne-am încântat mult în duhul, şi am dat lui Dumnezeu glorificarea potrivită. Şi în măsura în care Sfinţenia Ta a căutat călăuzirea noastră în felul cum să acţioneze cu astfel de relicve sfinte, noi răspundem: Sfinţenia Ta ştii bine, şi nici nu eşti ignorant faţă de maniera de ritual şi obicei pe care-l ţine Biserica lui Dumnezeu în astfel de cazuri. După ce am primit o fermă şi incontestabilă atestare cu privire la acest Sfânt, Sfinţenia Ta prin evenimentul prezent să acţioneze în conformitate cu ritualul Bisericii. Onoarea şi binecuvântarea favoritului lui Dumnezeu cu imnurile şi doxologiile sacre, şi pentru cei ce vor urma în anii viitori, spre lauda şi slava lui Dumnezeu, care-i glorifică pe cei ce-L glorifică pe El…”.

În elogia Patriarhului Philotheus de Constantinopole (a domnit 1354-55, 1364-76) pentru Sf. Grigore de Palamas, Arhiepiscop de Tesalonic, referitor la numărarea Arhiepiscopului în corul de sfinţi, după o relatare de zece miracole făcute la mormântul sfântului, noi citim: „De aici [adică, datorită faptului că multe minuni au avut loc la mormântul Arhiepiscopului], cel mai iubitor de Dumnezeu şi pre-eminent dintre ei prezenţi aici [cetăţenii din Tesalonic], mai ales cei care sunt preoţi, după ce s-au sfătuit împreună, au ridicat o icoană sacră a lui Grigore şi celebrează un festival radiant pentru toţi oamenii în ziua odihnei sale, şi se grăbesc să ridice o biserică pentru el, căci el este un ucenic glorios al lui Hristos. Ei nu aşteaptă adunările de mari oameni sau vreun conciliu general ca să-l proclame [un sfânt], căci astfel de lucruri uneori sunt o piedică, o povară, un obstacol şi o grijă, şi sunt toate umane, dar sunt conţinute, cum este şi lăudabil, cu o proclamare de sus, cu contemplarea luminoasă şi de netăgăduit a lucrărilor sale, şi cu credinţa”. Din discursul Patriarhului Philotheus este clar că: 1) Sf. Grigore Palamas era numărat printre sfinţi datorită minunilor întâmplate la mormântul său, şi 2) glorificarea sa a fost îndeplinită de Metropolitanul de Tesalonic.

Decretele de origine mai târzie vorbesc clar de cerinţe speciale ale sinoadelor referitor la glorificare. Astfel, într-un decret al Patriarhului Cyril I (a domnit 1621-23, 1624-32. 1632-33. 1633-23. 1637-28) cu privire la glorificarea Sf. Gerasimus de Cephalonia, urmând o explicare dogmatică a învăţăturii ortodoxe referitoare la Sfânt, găsim următoarele: „Şi noi, pe de-o parte, fiind gata înaintea lui Dumnezeu să dăm oamenilor divini onoarea care le corespunde în recompensă, şi pe de altă parte, purtarea de grijă pentru bunul comun al celor credincioşi, în acord cu părinţii divini care au fost înaintea noastră, şi urmând practica universală a Bisericii, noi hotărâm, numim şi poruncim în mod sinodic în Duhul Sfânt, dar şi cu aprobarea Patriarhilor de Antiohia şi Ierusalim care trăiesc în Constantinopole, cea mai sacră metropolă, şi a fraţilor noştri iubiţi, arhiepiscopii şi episcopii, cei mai cinstiţi în Duhul Sfânt, din clerul cel mai vrednic şi învăţat, că sus numitul Sf. Gerasimus să fie venerat anual cu servicii şi psalmodiere sacră, şi îl socotim în numărul venerabililor şi sfinţilor oameni, de acum şi până în veac, nu doar pe insula Cephalonia, dar în toată Biserica pioasă, de la un capăt la altul al pământului. Dar cel ce nu acceptă decizia sinodală, sau a îndrăznit în general să o contrazică, după prima şi a doua avertizare acesta să fie scos din comunitatea celor pioşi, şi să fie pentru toţi ca un păgân şi un vameş, conform cuvântului Evangheliei”. Apoi urmează semnăturile a trei patriarhi şi alţi şapte ierarhi. În copia care poartă sigiliul, cererea adresată Patriarhului de locuitorii insulei Cephalonia este pusă înaintea decretului. În această privinţă, ei cer, prin mijlocirea unui anumit episcop, ca să fie emis un decret de către Patriarh, care să autorizeze venerarea lui Gerasimus, şi ca el să fie inclus în lista celor venerabili şi sfinţi.

Un alt decret al aceluiaşi Patriarh, datat din 1633, referitor la numărarea lui Sf. John de Creta şi a celor 98 de urmaşi asceţi ai săi printre corul de sfinţi, conţine o explicaţie dogmatică urmată de această declaraţie: „În măsura în care cu mult timp înaintea noastră, în oraşul divin al Cretei, venerabilul John locuitor în deşert şi urmaşii săi asceţii, 98 în numărul prezentat… a cărui viaţă Domnul a slăvit-o cu miracole… adunând în Duhul Sfânt pe toţi ierarhii ce se găsesc în Constantinopole, şi chemând pe Cel Promis să fie cu noi în toate zilele, noi ordonăm ca aceşti sfinţi să fie glorificaţi cu festivaluri anuale şi imnuri religioase sacre, şi să fie număraţi printre restul sfinţilor, atât pe insula Cretei, precum şi în bisericile din întreaga lume. Ar fi străin şi întrecut de nebuneşte dacă Dumnezeu ar fi să-i slăvească în mod minunat pe ei ca sfinţi şi noi să nu ne încântam în cinstirea lor, sau chiar să ne lipsim de acest beneficiu derivat de aici, mai ales că avem aşa de mare nevoie de astfel de mijlocitori…”. Acest decret se încheie cu semnăturile a 21 de ierarhi.

Actul numărării printre corurile de sfinţi este, pentru cea mai mare parte, combinat cu descoperirea relicvelor celui neprihănit care este glorificat. În aceste cazuri trebuie distinse trei acte specifice. Examinarea relicvelor poate fi socotită ca una din acţiunile care precede actul glorificării, egal cu verificarea relatărilor minunilor sale. Apoi urmează decizia sinodală referitoare la glorificare. În zilele noastre, înlăturarea solemnă a relicvelor este de obicei una din primele acţiuni sacre în realizarea actului de glorificare care va avea loc. Odată cu aceasta şi cu punerea lor într-o raclă specială dintr-o biserică, comemorarea rugativă în onoarea favoritului nou-glorificat de Dumnezeu începe. Cu toate acestea, prezenţa relicvelor şi descoperirea lor actuală nu sunt absolut necesare pentru o glorificare. Relicvele multor sfinţi nu au fost păstrate. În ceea ce priveşte relicvele unui număr considerabil de sfinţi antici, anumiţi dintre aceştia constituie trupuri întregi – oase cu carne; altele – oase lipsite de carne.

Practica rusă

Scoaterea trupurilor din pământ a început în vremurile timpurii ale Bisericii. După cum se cunoaşte din documentele secolului al doilea, creştinii se adunau anual la mormintele martirilor în ziua odihnei lor pentru a celebra aceste zile cu solemnitatea. Sf. Basil cel Mare şi Sf. Grigore Teologul menţionează exhumarea relicvelor sfinţilor. În lucrarea sa Viaţa Sf. Anthony, Sf. Athanasius raportează reverenţa extraordinară a creştinilor din Egipt faţă de rămăşiţele martirilor. E bine cunoscut că Împăratul Constantius (a domnit 337-61), fiul Sf. Constantine cel Mare, a pus în raclă relicvele Apostolilor Andrei, Luca şi Timotei în Biserica Sfinţilor Apostoli, în anii 356 şi 357.

În material glorificării sfinţilor, Biserica Rusă a urmat crezul şi practica Bisericilor din Răsărit. Regulile generale cu privire la aceasta au fost şi rămân următoarele: baza numărării a unuia din favoriţii lui Dumnezeu care a murit printre corul de sfinţi era darul înfăptuirii de minuni, ori în timpul vieţii sale, ca în majoritatea cazurilor, ori după moarte. În Biserica antică, aşa cum s-a spus deja, serviciul înălţător pentru Biserică sau sfârşitul unui martir erau în şi din ele astfel de baze. În Biserica Rusă ocaziile similare de glorificare eclesiastică, aparte de înfăptuirea de minuni erau doar excepţii rare.

Următoarele diferă conform gradului de extindere teritorială a venerării: 1) sfinţii locali într-un sens mai îngust, a căror celebrare a început doar în locul îngropării lor, fie că aceasta era o mănăstire sau o biserica de parohie (acestea sunt câteva exemple); 2) sfinţii locali într-un sens mai larg, adică, cei a căror venerare era limitată în fond de graniţele diocezei; şi în final 3) sfinţii universali şi generali ai Bisericii, a căror celebrare începea în toată Biserica Rusă. Dreptul de glorificare a sfinţilor locali din prima şi a doua categorie aparţine episcopului diocezan, aparent cu consensul metropolitanului sau a patriarhului; dreptul pentru glorificarea generală aparţine capului Bisericii Ruse. Executarea glorificării sfinţilor a constat din primirea relatărilor miracolelor şi o verificare corespunzătoare a acestor mărturii. Esenţa glorificării sfinţilor stă în iniţierea unei celebrări anuale a memoriei sfântului în ziua repausului său sau în ziua dezvelirii relicvelor sale, sau ambele. Pentru celebrarea memoriei unui sfânt era necesar un serviciu pentru el, precum şi o „viaţă” scrisă. Autorităţile eclesiastice au avut grijă ca serviciile şi citirile din Prolog (Synaxarion) referitor la sfânt să fie compuse „după model”, adică, că se conforma cu o formă setată şi era satisfăcător din punctul de vedere literar stilistic.

Venerarea sfântului nou-glorificat începea cu un serviciu special, solemn divin în biserica la care sau în care rămăşiţele trupeşti ale sfântului lui Dumnezeu erau localizate.

Din vremurile antice şi până în prezent, glorificarea sfinţilor a fost condusă în aceiaşi manieră în Biserica Rusă; pentru acest motiv nu au fost perioade din istoria sa care să fi depins de o schimbare de condiţie sau a metodei prin care se îndeplinea glorificarea sfântului. Indiferent de glorificarea oficială, şi în alte cazuri înaintea acesteia, exista cu toate acestea o „venerare” a asceţilor virtuoşi care au murit. În multe instanţe se ridica o capelă peste mormântul celui decedat, şi în aceasta era un set de lespezi sau racle (dacă cel mort era îngropat într-o biserică, raclele erau puse peste locul îngropării; de obicei acest „cenotaf” era un sarcofag gol care nu ţinea nici un trup, din moment ce acesta era sub pământ). Pannikhidele erau cantate la mormânt şi uneori chiar şi molebene către cel decedat. O astfel de declaraţie capricioasă despre o astfel de persoană ca un „sfânt” prin cântarea de molebene a fost interzisă de autorităţile eclesiastice ca fiind ilicite. Au existat cazuri în viaţa Bisericii Ruse când serviciile erau compuse sfinţilor care nu fuseseră încă glorificaţi de o decizie specială sinodală; acesta au ajuns la folosirea privată. Astfel, în secolul 16, Photius, un călugăr de la mănăstirea din Volokolams, a compus un serviciu către Joseph de Volotsk şi l-a pretat Metropolitanului Macarius de Moscova (a domnit 1543-64). „Marele far şi învăţător al lumii întregi, Eminenţa Sa Metropolitanul Macarius”, subscrierea serviciului declară, „după ce am revizuit acest serviciu, l-am binecuvânta pe Presbiterul Photius ca să-l folosească în rugăciunile sale de celulă până la celebrarea unei expuneri sinodale”. Ocazii similare ale binecuvântării prin autorităţile eclesiastice mai înalte din iniţiativa personală în compunerea de servicii pentru ascetici care nu erau încă glorificaţi de un decret sinodal au fost destul de frecvente. Într-una din sborniki (antologii) ale Mănăstirii Lacului Alb a Sf. Cyril se găseşte un articol „Despre slava deşartă a tinerilor călugări care compun canoane noi şi vieţi ale sfinţilor”. Autorul anonim al articolului se opunea călugărilor care, „străduindu-se pentru slava pământească şi doritor de a atrage atenţia celor din autoritate, că compun canoane şi vieţi ale celor depărtaţi pe care Dumnezeu nu i-a glorificat”. În concluzia sa, autorul îndeamnă pe compozitorii de canoane şi vieţi astfel, „O voi copilăroşilor, nu compuneţi canoane şi vieţi noi pentru a fi cantate de indivizi în casă sau în celule de mănăstire, fără de binecuvântarea Bisericii”.

În esenţă nu există nici o distincţie între sfinţii celebraţi de întreaga Biserică şi sfinţii locali. Sfinţii ambelor clase sunt glorificaţi de o rezoluţie de autoritatea ierarhică. Credincioşii apelează la ambele cu rugăciunile lor pentru asistenţă. Biserica îi numeşte pe ambii „sfinţi”. În Biserica Rusă, precum şi în Bisericile Ortodoxe din Răsărit, sfinţii locali din multe instanţe trec în categoria de sfinţi ai Bisericii universale. Unul din semnele care distinge universal pe sfinţii veneraţi universal de cei locali este că numele sfinţilor veneraţi în general sunt incluse în cărţile de serviciu divin. Este adevărat că, până la jumătatea secolului 16, nu a existat în general nici un nume de sfânt rus în listările oficiale, dar după secolul 16 ele au început să apară. În Cartea Epistolelor (Apostol) tipărită în Moscova la sfârşitul secolului 16, există şapte sfinţi ruşi: Sf. Sergius de Radonezh, Sf. Peter, Metropolitan de Moscova, Sf. Alexis, Metropolitan de Moscova, Sf. Leontius, Episcop de Rostov, Sf. Cyril de Byelozersk, Sfântul Mare Prinţ Vladimir, şi Sfinţii Purtători de Patimi Boris şi Gleb. Odată cu primul Liturgikon (Sluzhebnik) tipărit în 1602, o listă necesară de sfinţi celebraţi în general a fost introdusă în listările lunare din Typicon şi în listele sfinţilor din alte cărţi liturgice. În timpul perioadei Sinodale, în rezoluţiile Sfântului Sinod cu privire la glorificarea eclesiastică generală, următoarea indicaţie se găseşte în câteva ocazii: „… şi în cărţile bisericii tipărite se cere permisiunea de a insera numele în liste cu ceilalţi”.

În Biserica Rusă, primul care avea să fie numărat printre corul de sfinţi au fost sfinţii prinţi Boris şi Gleb (numiţi Roman şi David la botezul lor); apoi a urmat Sf. Teodosius din Peşterile Lavra din Kiev; apoi, probabil, Sf. Nicetas, Episcop de Novogorod, şi sfânta mare Prinţesă Olga. În toate, până în secolul 16, au existat circa 70 de nume de sfinţi ruşi glorificaţi, din care 22 erau celebraţi de întreaga Biserică Rusă. Conciliile din 1547 şi 1549, convocate sub preşedinţia Metropolitanului Macarius, au instituit celebrarea a câţiva sfinţi noi, şi a ridicat rangul altora prin adăugarea a 39 de nume la cele 22 care primeau deja venerarea generală, aducând numărul ultimilor la 61. Între aceste concilii şi stabilirea Sfântului Sinod, circa 150 de noi glorificări au avut loc în Rusia Moscovită, din care datele exacte a circa o treime dintre ele sunt cunoscute; restul referinţelor indirecte, precum construirea de biserici şi altare dedicate acestora, iar unii în menţiunea trecătoarea din literatura perioadei, ne oferă o evidenţă a unei sancţionări oficiale a venerării lor.

Numele sfinţilor din sud-vestul Rusii ar trebui să fie puşi într-o categorie a lor, condusă de sfinţii Peşterilor Lavra din Kiev. Circumstanţele istorice, mai ales subjugarea prin puterile străine (Lituania şi Polonia), au rezultat în mai puţine glorificări a sfinţilor în acea regiune. Un serviciu general de la Peşterile din Kiev era condus de Metropolitanul Petru Movilă (a domnit 1633-46), căruia i s-a prezentat în 1643. Anterior acestuia, dar şi sub conducerea sa, Patreirconul Peşterilor a fost compilat, precum şi o relatare a miracolelor de la Lavra şi în peşterile sale în timpul celor 44 de ani anterior compilării cărţii.

Din viaţa Sf. Iov de Pochaev, scrisă de ucenicul şi asistentul său în guvernarea Mănăstirii din Pochaev, cunoaştem felul cum a apărut glorificarea celui venerabil, a cărui memorie este venerată în special în diaspora rusă. Dezvelirea relicvelor sale a fost îndeplinită la 7 ani după moartea sfântului, de Metropolitanul Dionysius (Balaban) de Kiev (a domnit 1657-63). Cauza imediată a acesteia a fost o apariţie repetată de trei ori a venerabilului Iov către Metropolitan în timp ce acesta dormea, informându-l că era pe placul lui Dumnezeu ca relicvele sale să fie dezvelite. După a treia apariţie, Metropolitanul (care aparent îl cunoaşterea pe Sf. Iov şi Mănăstirea din Pochaev din timpul exercitării sale ca Episcop de Lutsk) „a înţeles astfel că această materie era în acord cu Providenţa lui Dumnezeu şi, fără nici o amânare, s-a grăbit să ajungă la Mănăstirea din Pochaev, luând cu el pe Kyr Theophanes (Krekhovetsky), Arhimandrit al Mănăstirii Obruchsky, care era cu el în acea vreme. Ajungând la mănăstire cu tot clerul său, el a întrebat despre onorabila şi pura viaţă a Sf. Iov în detaliu. Presupunând că aceasta era o lucrare bună şi pe plac lui Dumnezeu, el a poruncit direct, cu consimţământul fraţilor, ca mormântul sfântului să fie deschis. Acolo, într-o starea de neputrezire, de parcă era la ora îngropării, ei au descoperit relicvele venerabilului, care erau pline de o fragranţă dulce de neconceput. În compania unei mulţimi de oameni, ei au dus relicvele cu cinstea cuvenită la marea Biserică a Trinităţii creatoare de Viaţă, şi acolo, în nartex, au pus racla, în anul Domnului nostru 1659, în a 29 zi de august. Apoi o mare mulţime de oameni care suferea de diferite boli au primit vindecare, căci Sf. Iov era înzestrat în viaţa sa cu fiecare virtute; şi astfel, după moarte, nu a încetat să facă bine acelora care s-au apropiat de el cu credinţă” (cf. The Service of the Venerable Job and His Life, Jordanville, NY).

După unificarea Rusiei Moscovite şi Kievane, sfinţii Rusiei aveau să fie de atunci pomeniţi drept „sfinţi ai întregii Rusii” – atât cei din nord cât şi cei din vestul Rusiei. Aceasta a fost în fond practica, deşi nu a fost aşa până în 1762 când un decret a fost publicat de Sfântul Sinod care permitea inserarea de nume de sfinţi Kievani în listările lunare generale la Moscova, şi permiterea ca serviciile lor să fie publicate în Menaion. Acest decret a fost repetat de două ori după aceea.

În perioada Sinodică, următorii sfinţi au fost glorificaţi pentru venerarea întregii Biserici (ei sunt prezentaţi în ordine cronologică conform detelor glorificărilor lor): St. Demetrius, Metropolitan de Rostov; St. Innocent, prim Episcop de Irkutsk; St. Metrophanes, prim Episcop de Voronezh; St. Tikhon de Zadonsk, Episcop de Voronezh; St. Theodosius, Archiepiscop de Chernigov; St. Seraphim de Sarov; St. Joasaph, Episcop de Belgorod; St. Hermogenes, Patriarh al Moscovei; St. Pitirim, Episcop de Tambov; St. John, Metropolitan de Tobolsk; St. Joseph, Episcop de Astrakhan.

Au existat de asemenea şi glorificări locale de sfinţi în timpul perioadei Sinodale. Dar chiar şi pentru această eră nu există liste clare sau fapte de încredere referitoare la circumstanţele şi datele glorificărilor lor, în timp ce deciziile pentru canonizarea locală erau făcute fără proclamarea formală în înregistrarea generală a decretelor Sfântului Sinod, căci până la apariţia publicaţiilor oficiale a Sinodului – Registrul Bisericii şi Registrele Diocezane – aceştia nu au fost publicaţi deloc.

Nevoia de o autoritatea mai mare

În Biserica Rusă, ca şi în Ortodoxia Răsăriteană, cu cât se lărgea zona venerări propuse, cu atât era mai mult nevoie de autoritatea eclesiastică mai înaltă pentru a confirma aceasta.

În 1715, când preotul şi enoriaşii de la Biserica Învierii din Totma (provincia Vologda) au apelat la arhiepiscopul din Veliky Ustiug cu cererea ca, în vederea multelor miracole care au avut loc la mormântul lui Maximus, un preot şi „nebun pentru Hristos” din oraş, care murise în 1650, arhiepiscopul a binecuvântat construcţia unei biserici dedicată Sf. Paraskeva peste mormântul său, „după cum era obiceiul pentru sfinţii lui Dumnezeu, dar şi să construiască peste relicvele sale un sarcofag şi o icoană sfântă pentru a o acoperi”. Ca răspuns la această cerere, arhiepiscopul a decretat „un monument să se construiască în acea biserică şi să se cânte molebene către Sf. Maximus într-o manieră sfântă, precum şi pentru alţi favoriţi ai lui Dumnezeu”. Astfel, cineva poate conclude că arhiepiscopul a binecuvântat venerarea locală a autorităţii sale personale.

Ca exemple a felului cum executarea sinodală a materiilor referitoare la cei neprihăniţi care tocmai au murit, vom cita câteva extrase din actele referitoare la glorificarea sfinţilor „întregii Rusii”.

Referitor la instituirea celebrării eclesiastice generale a mănăstirii Sf. Joseph de Volotsk, următoarea afirmaţie se găseşte într-una din antologiile lui Volokolams: „Prin ordinul drept-credinciosului şi iubitorului de Hristos Suveranul Autocrat, Ţar, Marele Prinţ Feodor Ivanovich al Întregii Rusii, şi cu binecuvântarea părintelui său, Sfinţenia Sa Iov, primul Patriarh al Moscovei şi a Întregii Rusii, troparionul, kontakion, stichera şi canonul, şi întregul serviciu pentru Liturghia părintelui nostru venerabil şi Stareţ Joseph de Volotsk au fost corectaţi sub Stareţun Joasaph pe 1 iunie, 7099 (adică 1591). Şi Suveranul Autocrat, Ţar, şi Mare Prinţ Feodor Ivanovich al Întregii Rusii şi Sfinţenia Sa Iov, Patriarh de Moscova şi a Întregii Rusii, şi întregul conciliu, în adunarea generală au mărturisit cântatul de troparion, kontakion, stichera, canonul, şi serviciul la Liturghia pentru venerabilul Joseph. La sfatul întregului conciliu, Ţarul şi Patriarhul au poruncit ca serviciul să fie cântat şi celebrat în toate locurile pe 9 septembrie, ziua de repaus a venerabilului nostru părinte Joseph Făcătorul de Minuni, care este ziua comemorării sfinţilor şi drepţilor strămoşi de Dumnezeu, Joachim şi Anna. Suveranul, Ţar şi Mare Prinţ Feodor Ivanovich a poruncit ca în menaionul tipărit şi în toată menaia din aceiaşi zi kontakion, stichera, canonul şi tot serviciul pentru venerabilul Joseph să fie tipărit, împreună cu cea a sărbătorii Naşterii celei mai Sfinte Theotokos şi a Urmaşilor de Dumnezeu, astfel instituind şi confirmând ca această sărbătoare să fie celebrată în această manieră, neschimbată în toate locurile, pentru totdeauna, Amin”. Venerarea Sf. Joseph a fost instituită de trei ori – de două ori local, odată general. Relicvele sale sunt descoperite şi au rămas până în prezent sub o lespede.

Dintr-un decret al Patriarhului Iov (a domnit 1586-1605) datat din 1600 şi localizat în Mănăstirea Korniliev în Provincia Vologda, cunoaştem felul cum s-a stabilit venerarea generală a Sf. Cornelius de Komel. Stareţul Joseph de la Mănăstirea Korniliev a raportat patriarhului că s-a construit o capelă lăturalnică în mănăstire în cinstea Sf. Cornelius, că nu fusese încă consacrată, şi că „pentru mulţi ani cei ce au cerut vindecare de la Sf. Cornelius au primit-o, şi orbii, şi ciungii şi cei care erau afectaţi de diferite afecţiuni au fost vindecaţi”. Cu aceasta, Stareţul Joseph a predat conciliului stichera, canonul şi viaţa Sf. Cornelius. Patriarhul, episcopii şi toţi ceilalţi care au fost prezenţi la conciliu l-au întrebat pe Arhiepiscopul Jonah de Vologda despre miracolele Sf. Cornelius şi au primit răspuns de la el în faptul că „la racla Sf. Cornelius Făcătorul de Minuni, multe miracole infailibile au avut loc, şi e bine cunoscut că aceste minuni făcute de ele nu sunt false”. Mai târziu, ei au ascultat cu toţi la stichera, canon şi la viaţa Sf. Cornelius şi au găsit viaţa scrisă „conform imaginii şi asemănării”. Apoi, patriarhul şi conciliul a adresat materia către Ţarul Boris Feodorovich Godunov (a domnit 1598-1605), iar acesta după ce s-a consultat cu patriarhul şi cu conciliu, a poruncit ca „Vecernia să fie celebrată şi Noaptea de Veghe, şi Liturghia lui Dumnezeu să fie servită în catolica şi apostolica biserică a Celei mai Pure Theotokos, dedicată Adormirii Ei, în oraşul capitală al Moscovei, în ziua comemorării Sfântului Martir Patricius, Episcop de Prusa, 19 mai, şi în catedralele provinciilor metropolitane, eparhiile arhiepiscoplale şi episcoplale din toată Marea Rusie, aşa cum se face cu toţi ceilalţi sfinţi; şi în mănăstirea Sf. Cornelius, şi la biserica catedrală din Sophia Înţelepciunea lui Dumnezeu în Vologda, şi în suburbii, şi în sfintele biserici ale lui Dumnezeu în districtele din apropiere şi în oraşele din jur şi tot teritoriul supus arhiepiscopului de Vologda, se porunceşte să se celebreze memoria lui Cornelius Făcătorul de Minuni pe 19 mai”.

Vedem din aceste extrase că instituirea glorificării sfinţilor lui Dumnezeu era tratată cu mare atenţie şi zel. Mai mult de o dată autoritatea eclesiastică a negat cererile pentru glorificarea veneraţilor care au murit dacă nu se aducea dovadă fermă şi incontestabilă pe care să bazeze o astfel de glorificare.

Cuvintele decretelor sinodale cu privire la glorificarea tuturor sfinţilor ne arată clar înţelegerea Ortodoxă a acestei acţiuni ca fiind o confesiune universală, conciliară din partea Bisericii a unui crez ferm sau cu certitudine că Dumnezeu i-a glorificat pe favoriţii Săi în ceruri, şi că prin urmare şi noi trebuie să-l glorificăm, plin de bucurie pe pământ. Acest gând este exprimat în actele perioadei Sinodale, aşa cum s-a notat pe deplin şi exact.

În relatarea oficială a glorificării Sfântului Ierarh Sf. Metrophanes de Voronezh citim următoarele: „În urma investigării care a fost condusă ca un act adevărat al lui Dumnezeu, care este minunat în sfinţii Săi, a devenit suficient de aparent pentru Sfântul Sinod în neputrezirea trupului Sf. Ierarh Metrophanes şi vindecările care au avut loc prin relicvele sale, Sfântul Sinod nu a mai întârziat în revelarea solemnă faţă de Biserică a acestui dar al lui Dumnezeu, adică, cu o binecuvântare ierarhică acesta a permis ceea ce fusese până atunci un act de zel personal, chemarea mijlociri părintelui nostru printre sfinţii Metrophanes în rugăciunile sale către Dumnezeu, şi punerea relicvelor făcătoare de minuni şi vindecătoare a trupului său ca o lumânare, nu sub un obroc, ci pe un candelabru, ca toţi să fie luminaţi. Această celebrare eclesiastică anuală a acestui Sfânt Ierarh a fost fixat în data odihnirii sale – 23 noiembrie”.

Decretul glorificării Sf. Tikhon de Zadonsk spune: „Memoria Harului Său Tikhon, Episcop de Voronezh … a fost cinstită cu reverenţă printre Ortodocşii Ruşi care au venit la Mănăstirea din Zadonsk şi la mormântul Ierarhului din locuri îndepărtate într-o mare mulţime, rugându-se pentru odihna sufletului acestui ierarh şi sperând în mijlocirea lui rugativă înaintea lui Dumnezeu. Memoria măreţelor virtuţii creştine care au strălucit în decursul vieţii sale pe pământ, ştirea înţelepciunii evanghelice rămânând în scrierile sale iluminate divin, şi vindecările miraculoase a diferite boli îndeplinite la mormântul său a atras mulţi credincioşi spre venerarea Sfântului Ierarh. Pe această bază toată speranţa s-a bazat pe faptul ca acest Ierarh care a fost glorificat de Dumnezeu să fie numărat printre corul de sfinţi. Chiar la finalul secolului [al 18lea] o astfel de speranţă a fost exprimată în petiţiile supuse Alteţei Sale Imperiale şi către cel mai Sfânt Sinod”. Arhiepiscopul Anthony de Voronezh, în ziua repausului său [a Sf. Tikhon], a scris o scrisoare Împăratului Nicholas cu privire la dorinţa universală arzătoare a pelerinilor nenumăraţi „ca acest mare far de credinţă şi fapte bune care acum se află după o baniţă, să fie pusă înaintea ochilor tuturor”. Sinodul, în raportul său către suveran, a anunţat decizia sa, începând cu următoarele cuvinte: „Recunoscând pe defunctul Episcop Tikhon de Voronezh ca parte a corului de sfinţi care a fost glorificat prin Harul lui Dumnezeu prin fragranţa sanctităţii, şi a trupului său nepieritor ca sfinte relicve”.

Rezoluţia cu privire la glorificarea Sf. Serafim de Sarov este exprimată în aceiaşi manieră: „Recunoaştem pe piosul presbiter Serafim, care s-a odihnit la Sihăstria din Sarov, ca fiind partea a corului de sfinţi glorificaţi de Harul lui Dumnezeu”.

Totul este bine cunoscut, şi încă reamintit de anumiţi oameni, în ultimele decade dinaintea căderii Rusiei, că glorificarea sfinţilor Bisericii Ruse, precum Sf. Teodosius de Cheringov, Sf. Serafim de Sarov şi cazurile de mai târziu, au fost festivităţi naţionale religioase mari, în centrul cărora era dezvelirea relicvelor acestor sfinţi ai lui Dumnezeu. În general, glorificarea sfinţilor ruşi din secolele 18 spre 20 a fost marcat de dezvelirea sfintelor lor relicve. Aceasta arată faptul că aceste două acte erau legate în mod intern, deşi, aşa cum s-a spus, dezvelirea relicvelor nu era o condiţia absolut necesară şi nu urma imediat după actul glorificării.

Concluzie

Din tot ceea ce s-a spus, putem trage câteva concluzii. În mod esenţial, conform înţelegerii Bisericii şi a principiilor de glorificare a sfinţilor, glorificarea sfinţilor a fost întotdeauna aceiaşi în Biserica Ortodoxă. În aceste privinţe, Bisericile Ortodox Răsăritene din al doilea mileniu au urmat tradiţia Bisericii din primul mileniu şi a perioadei sale antice. Biserica Rusă din era pre-Petrină a urmat calea Bisericii Greceşti; în timp ce Biserica Rusă din era post-Petrină a rămas credincioasă obiceiurilor din era pre-Petrină. Glorificarea sfinţilor consta şi constă dintr-o declaraţie generală de credinţă prin care Biserica declară că Dumnezeu Însăşi a unit pe cel care s-a depărtat cu adunarea sfinţilor Săi. Această credinţă este fondată pe faptele morţii prin martiraj, sau pe o viaţă dreaptă care era aparentă pentru întreaga Biserică, sau pe glorificarea sfântului lui Dumnezeu prin instanţele de facere de minuni din viaţa sau la mormântul acestuia. Glorificarea este adesea o exprimare a vocii poporului Bisericii, faţă de care autoritatea eclesiastică mai înaltă, după verificarea cuvenită, dă în mod sinodic cuvântul final, stabilirea, recunoaşterea, confirmarea şi sancţiunea Bisericii.

Glorificarea sfinţilor este printre cele mai importante activităţi ale Bisericii. În aspectul ei de bază, elementar, aceasta constă în întoarcerea de la rugăciunile „pentru cei morţi” la cereri pentru mijlocirea unui sfânt înaintea lui Dumnezeu, şi la glorificare sa rugativă prin servicii din menaionul general sau cu serviciile compuse în mod special. Glorificarea unui sfânt şi dezvelirea relicvelor sale nu constituie un act singur, inseparabil, deşi acestea sunt îndeplinite laolaltă. Biserica Ortodoxă nu susţine că este esenţial ca o perioadă fixă de timp să treacă între repausul unui om neprihănit şi numărarea sa printre corul sfinţilor, aşa cum este acceptat în confesiunea Romană, care a instituit o perioadă de câteva decade (de obicei 50 de ani de la data morţii pentru „înfrumuseţare”, un proces care corespunde aproximativ cu venerarea locală, şi 80 de ani pentru canonizare).

În miracolele înfăptuite prin rugăciuni sau la mormintele celor neprihăniţi ai lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă vede voia lui Dumnezeu în glorificarea acestor strădanii. Când astfel de semne nu există, Biserica nu vede voia lui Dumnezeu în glorificarea lor solemnă, după cum exprimă una din rezoluţiile Patriarhului de Moscova (a domnit 1690-1700) cu referire la o anumită cerere pentru glorificare: „Dacă Domnul Dumnezeul nostru, Creatorul tuturor, glorifică pe cineva în această viaţă, şi după moarte declară aceasta către poporul Său prin multe miracole, atunci miracolele acestei persoane devin în mod clar cunoscute, căci mulţi sfinţi făcători de minuni au fost găsiţi în Sfânta Biserică, a căror memorie o cântă întotdeauna Biserica şi conţine relicvele lor. Cei care nu sunt cunoscuţi, pe care Dumnezeul Atotputernic nu a fost încântat să-i glorifice cu semne şi minuni, chiar dacă ei au trăit drept şi într-o manieră sfântă, nu sunt ca cei pe care-i glorifică Biserica. Numele multora nu sunt amintite, şi lumea întreagă nu poate conţine cărţi ale numelor lor care ar putea fi scrise”.

Missionary Leaflet # Copyright © 1996 and Published by Holy Protection Russian Orthodox Church 2049 Argyle Ave. Los Angeles, California 90068 Editor: Archimandrite Alexander (Mileant) (glorification_saints.doc, 12-13-97)

sus

Puteţi citi alte articole de apologetică

pe pagina de Apologetică a Bibliotecii Misiunii Vox Dei

 [Apasă aici pentru detalii]

Citeşte Biblia Online!