Pagina de Apologetică

În acest număr:

» Creştinismul: o perspectivă iudaică [pagina 1]
» Esenienii, pergamentele de la Marea Moartă și irozii [pagina 1]
» Tradiţia antică a predicii  [pagina 2]

Omiletica

De Kaufmann Kohler şi David Philipson

Această ramură a retoricii tratează compoziţia şi prezentarea predicilor sau omiliilor. Cu toate că prin însăşi natura cazului pus în discuţie, predica este făcută pentru închinarea publică în rândul poporului lui Israel din vremurile de început, cazul a fost restrâns la aspectele sacrificiului ritual şi la funcţiunile preoţiei levitice şi la cele muzicale. Despre predică, ca aspect al slujbei, nu există menţionări până după capitolul Exilului. Într-adevăr, Deuteronomistul porunceşte ca Tora să fie citită oamenilor la sfârşitul celor şapte ani, la Sărbătoarea Tabernacolului, „atunci când întregul Israel va ajunge să se înfăţişeze înainte Domnului” (Deut. XXXI 11-13); iar rabinii menţionează această instituţie a discursului religios la Moise (Sifra, Emor, XVII; Meg. 32a; Yalk., Ex.408).

Mai mult, curentul de opinie a fost că de fapt predica era o instituţie foarte veche, aşa cum era văzută din tradiţia însemnărilor activităţii în această direcţie la Noe ((Sibyllines, i. 149; Sanh. 108a).

Totuşi ar fi ceva mai sigur să se spună că predicatorul şi omilia au înflorit ceva mai târziu, din tulpina dezvoltării religioase a iudeilor.

În Biblie, cea mai lesnicioasă apropiere de arta predicării se găseşte în activitatea profeţilor. Ei nu erau persoane oficiale în nici o accepţie a termenului, nici cuvântările lor nu erau astfel, ele fiind bazate pe prilejuri religioase sau în anumite locuri consacrate scopurilor religioase. Vorbeau aşa cum îi mâna Duhul Sfânt, pretutindeni şi oriunde simţeau ei că circumstanţele cereau să o facă. Unele dintre discursurile lor erau ţinute, fără îndoială, la sabaturi şi în zilele sfinte (vezi Isa. I, 10-17, LVIII), dar nu ca parte a slujbelor publice din Templu; „nabi” era cel mai adesea în opoziţie cu reprezentanţii de profesie ai religiei, decât în concordanţă. Totuşi, în pofida acestui fapt, rămâne plauzibil faptul că profetul a fost predecesorul predicatorului, precum şi că cuvântările profeţilor, deşi nu erau „instituţii” religioase oficiale, au fost slujbele de predică de la începuturi.

Începutul predicilor de slujbă

Adevăratul început al expunerilor Scripturii ca exerciţiu omiletic despre sabat, despre zilele sfinte şi alte ocazii se regăseşte în obiceiul, instituit de Ezra, de a citi un fragment din Tora la slujbă şi de a explica sau parafraza în dialectul local (Neh. VIII 1-9, IX 3). Această traducere sau parafrazare a fost denumită Targum şi de la ea s-a dezvoltat practica predicării în sinagogă – un obicei care a fost în vogă încă din secolul al patrulea înainte de Hristos(Zunz, "G. V." p. 330). Josephus ("Contra Ap." ii. 17) şi se relatează despre el ca un obicei străvechi (vezi Faptele XV 21); Philo menţionează acest obicei ca pe un element important al slujbelor publice („De Septennario”, VI; „Quod Omnis Probus Liber”, XII); şi într-un fragment păstrat de la Eusebius (("Præparatio Evangelica," viii. 7, 12-13), acelaşi autor îl semnalează şi la evreii din Roma adunaţi la sinagogi de sabaturi, acolo unde erau îndrumaţi în filozofia părinţilor lor ("Legatio ad Caium," xxiii.).

În Noul Testament, „învăţătura din sinagogă” este menţionată atât de des încât la acea vreme predica trebuie să fi fost un lucru general în rândul evreilor (vezi şi Matei IV. 23; Marcu I. 21; VI, 2; Luca IV. 15, VI, 6, XIII. 10; Ioan VI. 59, XVIII. 20; Faptele XIII. 42, XV. 21).  Cele două căpetenii ale Sanhedrinilor (adunare de judecători, nota trad.) din primul secol înainte de Hristos, Shemaiah şi Abtalion se disting prin titlul de „darshanim” (adică „predicatori”, Pes. 70b). Fără îndoială, termenul „darshan” a fost iniţial aplicat celor care expuneau Legea, iar de aici învăţătorilor de Halakah (corpul de legi ale lui Hristos, incluzând legile talmudice şi rabinice, nota trad.); dar acest titlu şi-a pierdut semnificaţia în decursul timpului şi a ajuns să desemneze orice astfel de predicator, care se adresa oamenilor în general, învăţându-i doctrinele religiei şi moralităţii, alinându-i în zilele de restrişte care au urmat distrugerii Templului şi expunându-le texte din Scriptură nu prin prisma interpretărilor halakice sau legale, ci potrivit posibilităţilor lor haggadice (legate de textele rabinice iudaice, nota trad.) şi edificatoare. De aici şi „darash” sau „darshan” pentru alegorizarea Scripturii (Ḥag. ii. 1; Soṭah 49a; Gen. R. v. 2; comp. "doreshe reshumot," Mek., Beshallaḥ, 1, 5, şi în alte părţi).

După distrugerea Templului

După încetarea sacrificiilor, adică după distrugerea Templului, rugăciunea şi cuvântările religioase erau elemente ale slujbelor; toţi rabinii i-au călăuzit şi consolat pe oamenii care s-au adunat pentru a-i asculta. Predicile rabinului Meïr din serile de vineri şi după-amiezele de sabat au atras congregaţii numeroase (Lev. R. ix. 9; Yer. Soṭah i. 16d). Predicile au fost ţinute fie în sinagogi, fie în şcoli. Cuvântarea nu a avut loc numai în public, ci şi cu ocazii private, precum nunţi sau funeralii (Ber. 6b; Shab. 153a; M. Ḳ. 25b; Meg. 6a; Ket. 8b; Ned. 61b), la depărtare de casă, acolo unde se bucurau de ospitalitate (M. Ḳ. 9b), sau la ungerea rabinilor (Sanh. 14a). Cel ce expunea Legea obişnuia să se adreseze congregaţiei printr-un interpret numit „meturgeman” sau „amora” (Pes. 50b; Ḥag. 14a; Meg. 23b, 24a; M. Ḳ. 21a; Ket. 8b); Soṭah 37b; Sanh. 7b). Sentimentul căpătat de interpret nu era întotdeauna cel mai cordial,  aşa cum se poate conchide din interpretarea versetului: „Mai bine să asculţi mustrarea înţeleptului decât să asculţi la cântecul celor fără minte.” (Ecl. VII.5). Spune un Midrash (Ecl. R). în acest verset: „Mai bine să asculţi mustrarea înţeleptului” – aceştia sunt darshanim, predicatorii – „decât cântecul celor fără minte” – aceştia fiind meturgemanim, interpreţii care ridică vocea în cânturi pentru a fi auziţi de întreaga congregaţie”.

Cuvântările omiletice ale rabinilor din perioada talmudică se găsesc în Talmud, dar îndeosebi în aşa numitele colecţii midrashic. Atât cât se poate distinge din rămăşiţele care s-au păstrat până astăzi, se pare că acestea erau o formă regulată de slujbe. O atare slujbă consta din trei părţi: (1) deschiderea sau introducerea („petiha”), (2) expunerea sau textul propriu-zis („derush) şi (3) concluzia. Predicatorul începea prin citarea unui verset din Biblie, oricare în afară de textul Pentateuh (numele celor 5 cărţi ale lui Moise din Biblia ebraică, nota trad.), explicându-l apoi printr-o istorisire sau o parabolă care conchideau gradat către textul discursului. Această conexiune a versetului introductiv cu textul predicii a fost numită „haruz” („legare laolaltă”), un termen împrumutat de la obiceiul găuririi perlelor pentru înşirarea lor laolaltă.

Astfel, când predica un text, „Şi Avraam era bătrân” (Gen. XXIV. 1), un rabin începea citând versetul „Perii albi sunt o cunună de cinste, ea se găseşte pe calea neprihănirii.” (Prov. XVI. 31, R.V) şi continuând prin ilustrarea lui cu următoarea păţanie: (Gen. R. lix.1).

„Rabinul Meïr s-a dus la Mimla, acolo văzând că toţi locuitorii aveau părul negru. Şi atunci i-a întrebat: „Spuneţi-mi, sunteţi cu toţii urmaşi ai seminţiei lui Eli?” Aşa cum este scris: „Şi toţi urmaşii seminţiei tale vor muri tineri”. Ei i-au răspuns: „Rabinule, roagă-te pentru noi”; iar el le-a răspuns: „Mergeţi şi faceţi lucruri fără prihană, iar atunci veţi ajunge să meritaţi bătrâneţea”. De unde provine raţionamentul lui pentru aceste spuse? Din cuvintele „Perii albi sunt o cunună de cinste”. Şi unde se poate afla bătrâneţea? „pe calea neprihănirii”. De unde puteţi învăţa asta? De la Avraam, despre care stă scris „El va porunci copiilor lui să ia aminte la calea Domnului, să facă lucruri fără prihană şi dreptate”; aşadar, el a fost găsit vrednic de a îmbătrâni, aşa cum este scris „Şi Avraam era bătrân, înaintat în vârstă”.

Predicatorul ajunge aici cu textul său, explicându-l şi arătând ideile de la care a pornit, prin parabolă, povestire, fabulă, alegorie sau alte extrase din Biblie. Midrash-ul este plin de astfel de expuneri, iar următoarele pot servi ca exemplu: (Gen. XXV. 5-6)

Rabinul Hama predică despre textul „Avraam a dat lui Isaac toate averile sale. Dar a dat daruri fiilor ţiitoarelor sale” (Gen. R. LXI, 6).

A spus predicatorul: „Avraam i-a dat lui Isaac nu binecuvântări, ci daruri. Pilda este precum aceea a regelui care avea o grădină frumoasă, pe care a încredinţat-o unui grădinar. În ea erau doi copaci ale căror crăci se înlănţuiseră între ele: un copac avea seva vieţii; celălalt, otrava morţii. Grădinarul a zis: „Dacă ud pomul care are seva vieţii, va creşte şi celălalt; dacă nu ud copacul care are otrava morţii, va pieri şi pomul cel bun”. Gândind astfel, el a continuat: „Îmi voi face datoria ca grădinar şi voi uda amândoi pomii; apoi, stăpânul grădinii să facă cum îi va fi voia”. Aşa a grăit şi Avraam: „Dacă îl binecuvântez pe Isaac, copiii lui Ishmael şi Keturah, care sunt şi ai mei, vor fi şi ei cuprinşi în binecuvântare; şi dacă nu îi binecuvântez pe copiii lui Ishmael şi Keturah, cum îl pot binecuvânta pe Isaac?”. Luând astfel aminte, el a continuat: „Eu sunt biet muritor; azi aici, mâine în mormânt. Pot doar să fac ce se cuvine. Voi dărui blagoslovirea tuturor copiilor mei: restul va fi în seama lui Dumnezeu, care va face voia Lui în această lume”. Iar când Avraam, părintele nostru, a murit, Dumnezeu i s-a arătat lui Isaac şi l-a binecuvântat, aşa cum stă scris: „Şi după ce s-a săvârşit moartea lui Avraam, Dumnezeu l-a binecuvântat pe Isaac, fiul lui.”

Partea de final a omiliei consta într-o scurtă rezumare a ideilor desprinse din text; iar predicatorul termina cu o rugăciune de slăvire, de obicei Kaddish.

Marile culegeri de omilii ale literaturii ebraice datează din perioada imediat următoare redactării Talmudului Babilonian; adică din secolul al şaselea până în secolul al zecelea, timp cunoscut de obicei ca perioada lui Geonim. În acest timp au fost alcătuite Midrash Rabbah, Pesikta de-Rab Kahana, Midrash Tanhuma, Targum Ierusalim şi Tanna debe Eliyahu. Yalkut Shim’oni datează din secolul al unsprezecelea.

Darshanim-ul

„Derashah” sau predica perioadei geonice nu mai era la fel de clar o expunere gândită a unui text în forma pasajelor midrashice. Cuvântarea, ca explicare atent elaborată a textului, survine în predicile din darshanim-ul spaniol al perioadei post-geonice, cum ar fi cele ale lui Iacob Anatoli şi Nahmanides în secolul al treisprezecelea sau Nissim Gerondi în cel de al paisprezecelea. Se regăsea mai ales printre evreii sephardici din Spania, Portugalia, Italia, Orient, Africa de Nord, Olanda şi Anglia, între secolele al cincisprezecelea şi al optsprezecelea, atunci când darshanim-ul înflorea. Predicile lor aveau o formă definită. De obicei era un dublu text, un verset al Scripturii denumit „ma’amar” şi un pasaj talmudic sau midrashic denumit „nose ha-derush”; acesta era urmat de o introducere completă care ducea la derashah-ul propriu-zis. Acesta din urmă consta într-un mare număr de versete de Scriptură şi citări talmudice şi midrashice expuse de predicator, fiecare citat servind ca explicaţie pentru cel anterior, iar ultimul fiind folosit ca interpretare a textului în sine. Derashah se încheia cu o rugăciune pentru izbăvire şi îmbunătăţirea morală a oamenilor, multe din darshanim-ele târzii folosind cuvintele de conchidere: „Fie ca Izbăvitorul să vină în Sion şi fie ca asta să fie voia lui Dumnezeu.”

Rabinii înşişi erau predicatori. Slujba era ţinută de la „almemar” din sinagogă, fie dimineaţa, fie după-amiaza. Discursurile funerare erau de obicei ţinute în cimitir; dar la moartea unui om important, ei cuvântau şi în sinagogă sau la şcoală. Predicile atingeau toate sau orice punct de interes din vieţile şi trăirile ascultătorilor; iar predicatorii nu ezitau să menţioneze pasaje din înţelepţii antichităţii păgâne sau să deducă lecţii morale de la ei (vezi „J.Q.R” VIII. 513).

Cei mai de vază predicatori de limbă spaniolă erau Isaac Aboab, Abraham Bibago şi Isaac Arama în secolul al cincisprezecelea; Isaac Adarbi, Moses Albelda, Moses Almosnino, Solomon Levi şi Samuel Laniado, toţi trăind în Orient, în secolul al şaisprezecelea; Judah Bigo, Isaac Pardo, Solomon Algazi, Joshua Benveniste şi Solomon Almarillo, tot din Levant, în secolul al şaptesprezecelea. Un număr de predicatori faimoşi au oficiat în congregaţia spaniolă a Amsterdamului în secolul al şaptesprezecelea; Isaac Uzziel, Abraham Lombroso, Manasseh ben Israel, Saul Levi Mortara şi Joshua da Silva. Toţi aceşti rabini au predicat în spaniolă; dar ori de câte ori publicau un „derashot”, o făceau în ebraică, deoarece simţeau că în felul acesta vor avea o trecere mai mare la evreii de pretutindeni.

În Italia

Şi Italia a avut mulţi predicatori iudei în această perioadă; notabili au fost Judah Moscato, Samuel Judah Katzenellenbogen, Jacob Albo, Judah Leon di Modena, Azariah Figo, Jacob Zahalon, Judah Perez şi Isaac Cavallero. Un număr de predicatori evrei vorbitori de spaniolă au apărut în prima jumătate a secolului al optsprezecelea în diferite localităţi; printre ei pot fi menţionaţi Abraham Yizaki şi Israel Algazi în Ierusalim, Elia Cohen în Smyrna, David Nieto în Londra, Isaac Abendana şi Solomon Shalom în Amsterdam şi Abraham Isaac Castello în Leghorn.

În Germania şi Franţa

În Germania şi Franţa titlul „darshan” poate fi urmărit în timp până în secolul al unsprezecelea (Zunz, "G. V." p. 416); dar predica nu a fost atât de generalizată în aceste ţări în perioada medievală precum a fost în rândul evreilor Sephardim; asta din cauză că cartea de rugăciune era suprasaturată cu piyyuṭim (poem liturgic iudaic, nota trad.) care prelungeau slujba, astfel încât nu mai rămânea timp pentru derashah. De fapt, evreii francezi şi germani dădeau mult mai multă atenţie studierii Halakah decât cultivării Haggadah, lucru care a avut ca rezultat faptul că, în timp, la ţinerea slujbelor aceasta a încetat aproape cu totul. Singurele ocazii pentru o abordare a predicii aveau loc doar de trei ori pe an. Două dintre ele erau Sabbath ha-Gadol (care preceda îndeaproape Sărbătoarea Paştelui iudaic) şi Sabbath Teshubah (în perioada de pocăinţă dintre ziua Anului nou şi Ziua Ispăşirii). La aceste două sabaturi rabinul lămurea congregaţiei legile pe care urmau să le respecte în legătură cu zilele de sărbătoare care urmau. A treia ocazie era ajunul Zilei Ispăşirii, când un discurs cu un caracter mai haggadic, despre păcat şi căinţă, era rostit.

Persecuţiile teribile suferite de evrei în Germania şi Franţa, precum şi poziţia socială inferioară pe care o ocupau, s-au amestecat astfel încât au deprimat spiritul şi „cugetul a fost paralizat, urechea a surzit la cuvintele de alinare şi speranţa a devenit un licăr mut faţă de înălţimi”(Zunz, l.c. p. 418). Un alt motiv pentru neglijarea predicării a constat în atenţia crescândă dată dialecticii pilpulistice (studiul penetrant şi tragerea de concluzii în chestiuni talmudice în rândul evreilor, nota trad.) a Talmudului. Despicarea firului în patru a ascuţit spiritele, este adevărat; dar a estompat interesul rabinilor şi a învăţăceilor lor pentru orice altceva. În locul discursurilor ţinute regulat de predicatori, au fost doar slujbe ocazionale ţinute în diverse comunităţi de predicatori rătăcitori, care proveneau în cea mai mare parte din Polonia şi erau denumiţi „maggidim” ori „mokihim”.

Secolul al optsprezecelea

Predica a devenit oarecum mai generală, totuşi, în rândul evreilor vorbitori de limbă germană în secolele al şaptesprezecelea şi al optsprezecelea; un oarecare număr de darshanim a apărut în Germania şi Polonia în aceste vremuri. Unele dintre congregaţiile mai mari aveau un darshanim numit în mod regulat; şi în locurile în care erau yeshibot (loc de studiu al învăţăturii iudaice, nota trad.), predicatorii nu lipseau niciodată. Comunităţile mai mici, e drept, nu au auzeau vreun derashah, cel puţin dacă vreun maggid călător nu poposea în sânul lor. Derashah-ul din rândul evreilor vorbitori de germană (incluzând aici, desigur, evrei din Polonia, Austria, Boemia, Galicia, Moravia etc) reflecta metoda pilpulistă aflată în vogă, despre studiul Talmudului. Obiectul darshan-ului nu era atât edificarea religioasă şi morală, cât explicarea ingenioasă a textului. Cea mai importantă trăsătură a sa era să surprindă congregaţia printr-o nouă şi uimitoare interpretare a pasajului; şi cu cât mai neaşteptată era „hid-dush” (noutatea) şi mai pătrunzătoare „harifut” (agerimea) ei, cu atât mai lăudat era darshan-ul. Peste ceilalţi darshanim în acea vreme erau Jacob Möllin ha-Levi (MaHaRiL) şi Jonathan Eybeschütz în Germania; Solomon Ephraim Lenczyz şi Eliczer Fleckeles în Austria; şi Zebi Hirsch Waidislow şi Jacob Dubno în Polonia. Cel din urmă a fost îndeosebi de faimos ca predicator şi este cunoscut drept „Dubnoer Maggid”. El predica în jargonul iudeo-german, care era vorbit de oamenii cărora li se adresa.

Începuturile predicilor moderne în limbă locală

Primele predici în germana curată au fost scrise de Moses Mendelssohn; ele erau trei la număr şi erau rostite în sinagoga din Berlin de către rabinul David Hirschel Frankel, la sărbătorirea victoriilor lui Frederick cel Mare la Rossbach şi Leuthen şi la încheierea tratatului de pace de la Hubertsberg. Aceste predici erau, totuşi, cu caracter de excepţie. Abia în 1806 predica în limbă locală a devenit o trăsătură a sinagogilor. În acel an, Joseph Wolf a inaugurat predica în limba germană în oraşul Dessau; şi a fost curând urmat de Israel Jacobson din Cassel; de I.L. Auerbach şi Karl Siegfried Günsberg în sinagoga particulară de la o berărie din Berlin; şi de Kley şi Salomon din Hamburg. De atunci predicarea în limba locală a devenit generală în rândul evreilor din toate ţinuturile în care ei au obţinut beneficiile culturii moderne. Acolo unde fostele slujbe erau de importanţă maximă şi de o întindere care să permită înlocuirea derashah-ului din slujba de dimineaţă a Sabatului, a fost un caz contrar. Slujba a fost mult scurtată, îndeosebi prin eliminarea piyyuṭim; iar predica în limba locală şi-a căpătat un loc în mod regulat şi, probabil, ca fiind cea mai populară trăsătură a slujbelor.

În decursul secolului al nouăsprezecelea, evreii au dat mulţi predicatori notabili; cei mai proeminenţi dintre cei care nu mai trăiau atunci erau:

Gotthold Salomon din Hamburg; Isaac Noah Mannheimer din Viena; Abraham Geiger din Breslau şi Berlin; Samuel Holdheim şi Michael Sachs din Berlin; David Einhorn din Mecklenburg-Schwerin; Samuel Hirsch din Luxemburg; Samson Raphael Hirsch şi Leopold Stein din Frankfort-pe-Main; Ludwig Philippson din Magdeburg; Adolf Jellinek din Viena; M. Joël din Breslau; E.-A. Astruc din Bruxell; Lelio della Torre din Italia; A. A. Wolff din Danemarca; Leopold Löw din Ungaria.

Dintre rabinii care au emigrat în Statele Unite, un anumit număr s-au remarcat ca predicatori; dintre ei, cel mai faimos au fost (pe lângă David Einhorn şi Samuel Hirsch) Isaac M. Wise, Max Lilienthal, Isaac Leeser, M. Jastrow, Liebmann Adler, G. Gottheil, Adolf Hübsch, B. Szold, James K. Gutheim şi Adolf Moses. Printre cei care încă oficiau în preoţie era un număr destul de mare de persoane care se aflau în rândul predicatorilor vremii.

Adolf Jellinek

Predica în limba locală, când a fost introdusă în Germania a urmat modelul protestant ca formă şi structură; învechitul stil derashah a făcut loc unor îndrumări în omiletici şi acestea au fost introduse în seminarele teologice iudaice deopotrivă în Europa şi America. În seminarul rabinic din Berlin („Hochschule”) acest demers este dirijat de Sigmund Maybaum; în seminarul rabinic din Breslau de către Saul Horovitz; la Viena de Adolf Schwarz; la Budapesta de Wilhelm Bacher; la New York (Seminarul Teologic Evreiesc) de Joseph M. Asher; iar în Cincinnati (Colegiul Uniunii Ebraice) de David Philipson.

Mai multe colecţii de predici au fost publicate atât în Europa, cât şi în America, ele evidenţiind importanţa poziţiei căpătate de predicare în viaţa religioasă iudaică în decursul secolului trecut: într-adevăr, aceasta a devenit munca cea mai importantă a rabinului. Funcţiunile juridice care altădată îi cereau atenţie doar pentru a le enumera, au fost înlocuite prin activitatea sa omiletică; şi aceasta promitea să devină de o amploare mai mare, odată ce codurile medievale deveneau din ce în ce mai puţin autoritare în viaţa evreiască.

Bibliografie:

Zunz, G. V.; L. Philippson, Die Rhetorik und Jüdische Homiletik, Leipsic, 1890;
S. Maybaum, Jüdische Homiletik, Berlin, 1890;
S. Bäck, Die Jüdischen Prediger, Sittenlehren und Apologeten vom 13. bis zum 18. Jahrhunderts, Berlin, 1895;
idem, Die Darschanim vom 15. bis Ende des 18. Jahrhunderts, in Winter and Wünsche, Jüdische Litteratur, ii. 609-696;
M. Kayserling, Predigt, ib. iii. 772-824;
idem, Bibliothek Jüdischer Kanzelredner, Introduction;
M. Joseph, About Preaching, in J. Q. R. iii. 120-145;
M. Levin, in Jahrb. für Jüdische Gesch. und Literatur, vi. 104-119, Berlin, 1903;
mai multe volume de predici, majoritatea enumerate nominal în culegerea de texte şi teme pentru Sabat şi sărbători a lui Maybaum în anexele lucrării Jüdische Homiletik, pp. 191-385.K. D.

Se pot citi mai multe la: http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?letter=H&artid=874#ixzz0eBHxZyoO