Colaboratorii

Pagina de Apologetică

În acest număr:

ORTODOXISM

Ortodoxia Răsăriteană

2. Înţelegerea Întrupării

de William J. Baldwin

Ortodocşii înţeleg greşit scopul şi natura Întrupării. Întruparea nu anulează a doua poruncă – o întemeiază. Când cartea Evrei îl numeşte pe Hristos‚ reprezentarea exactă a naturii lui [Dumnezeu]’ o face în contextul unicităţii lui Hristos.

Dumnezeu ne-a vorbit ‚în zilele de pe urmă’ (adică în final) printr-un Fiu, mai degrabă decât printr-un simplu profet uman. Pavel spune acelaşi lucru: „El este chipul [eikon] Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi-născut din toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile … cele văzute şi cele nevăzute” (Coloseni 1:15, 16).

Doar primul născut din toată creaţia, prin care lumile au fost create, ar putea ‚imagina’ pe Creatorul. Nici o persoană creată sau obiect nu poate face aceasta. Numai Hristos este calificat să prezinte imaginea lui Dumnezeu lumii.

A doua poruncă

În cea de-a doua din cele 10 porunci, Dumnezeu a interzis imagini ale sale din două motive:

1. Ceea ce este creat nu poate imagina pe Creator într-un fel care merită închinare. A doua poruncă interzice astfel „orice asemănare a ceea ce este în cerul de sus, sau pe pământul de jos, sau în apele de sub pământ” (Exod 20:5).

Această interzicere trebuie să fie încă susţinută. Icoanele create nu îl pot imagina pe Dumnezeu. A spune că Întruparea schimbă aceasta înseamnă a sugera că Hristos a fost creat. Şi într-adevăr trupul său a fost creat. Dar a face din acel trup o imagine care nu este unită cu divinul necreat duce chiar la diviziunea Nestoriană a naturilor sale divină şi umană.

2. Nimeni nu poate reprezenta în mod adecvat sau exact printr-o imagine pe Dumnezeul invizibil. Acesta este argumentul pe care Dumnezeu îl foloseşte în Deuteronom 4:15 şu. Şi este încă valabil. Faptul că Dumnezeu a ales să se reprezinte pe sine vizibil la împlinirea vremii nu înlătură în nici un fel limitările oamenilor.

Ioan spune clar că acesta este prerogativa „singurului născut din Tatăl” pentru „a explica” pe Dumnezeu pe care nu l-a văzut nimeni niciodată (Ioan 1:18).

Prerogativa lui Dumnezeu

Sfinţii din Vechiul Testament îl aşteptau pe Dumnezeu să-şi arate imaginea sa divină. Acum el a arătat-o. Avem raportul de la cei ai căror ochi au văzut, ai căror urechi au auzit, ai căror mâini au pipăit (1 Ioan 1:1).

Este imposibil pentru un om să ia lucrurile create ca vopseaua şi pânza şi să le unească de divinitate – aşa încât aceasta să strălucească cu strălucirea Dumnezeului invizibil. Aceasta ar fi a atribui unui om o prerogativă rezervată lui Dumnezeu. Aceasta ar fi a re-întrupa pe Hristos într-un trup diferit. Aceasta ar nega finalitatea şi suficienţa primei Întrupări.

Ortodocşii vor argumenta în replică ideea că icoana nu uneşte pe Dumnezeul divin cu materia pânzei sau a lemnului. Mai degrabă mediul acţionează ca un ‚hublou’ spre eternitate. Stanley Harakas explică:

‚Icoana schimbă în mod deliberat perspectiva şi forma aşa încât aceasta nu este naturalistă. Ea face asta pentru a putea indica spre apariţiile acestei lumi în realitatea spirituală şi adevărul persoanei sfinte sau chiar zugrăvite în icoană.

‚Astfel icoana devine o ‚fereastră spre cer’ şi ne ajută la direcţionarea atenţiei noastre spre lucrurile divine¹⁸. Icoana nu-l re-întrupează pe Hristos; mai degrabă aceasta indică la Întruparea lui. Acest gând produce cel puţin două probleme.

Probleme

Prima, Aceasta distruge întregul argument din analogia Întrupării. Dumnezeu s-a revelat pe sine în Fiul său Întrupat. Este în întregime o activitate diferită a face picturi care indică la acea revelaţie.

Argumentul din Întrupare – dacă deţine vreo forţă – deţine forţa prin a spune că imaginile sculptate erau interzise până ce noi am cunoscut cum arăta Dumnezeu în trup. Acum că ştim aceasta, trebuie să ne străduim să fim cât de clari posibili – nu să denaturăm acea imagine de parcă ar reprezenta ceva ce nu poate fi pictat.

Dar ortodocşii ştiu că nu este nici o valoare în a descrie umanitatea aparte de divinitate. Aşa că ei fac fizicul să facă o dublă datorie²⁰.

A doua problemă este că majoritatea icoanelor zugrăvesc pe în starea sa de umilire. Însă Hristos nu mai este în acea stare. Nu există nici o realitate cerească la care să indice o astfel de icoană.

Ortodocşii nu-şi fixează ochii pe un Isus care este şi autorul şi perfecţiunea credinţei, care a stat la dreapta lui Dumnezeu Tatăl. Ei nu privesc prin credinţă la un Hristos înălţat.

Ei îşi fixează ochii pe un Hristos care din nou şi din nou preia un trup mortal, care din nou şi din nou umblă pe pământ. Însă atunci când Hristos a umblat pe acest pământ a spus, „Este spre binele vostru ca să merg” ca să vă trimit Duhul Sfânt (Ioan 16:7).

Semnificaţia înălţării şi aşezării lui Hristos este faptul că noi ne închinăm în Duh şi în adevăr. Noi nu mai avem nevoie de mijloace fizice elaborate precum erau în templul de la Ierusalim şi sunt în oricare biserică Ortodoxă Răsăriteană. Simplele elemente ale pâinii şi vinul sunt suficiente pentru a ne oferi o fereastră spre Hristos.

Cine îl poate desena acum pe Hristos?

Chiar dacă Întruparea implică un drept şi o sarcină de a face icoane ale lui Hristos, atunci învierea şi înălţarea anulează acel drept şi acea sarcină. La Întrupare, Dumnezeu a preluat un trup după cum ştim şi înţelegem. Îl putem desena, în teorie.

Cine poate desena trupul pe care îl are Hristos acum? Pentru a fi siguri, acesta este acelaşi trup. Însă acesta nu mai arată la fel. Pavel vorbeşte de diferenţa dintre trupul „pământesc” şi cel „ceresc” ca diferenţa dintre un bob de grâu şi pleava care creşte din ea.

El face aşa pentru a accentua faptul că noi nu cunoaştem cu ce fel de trup vom fi înviaţi noi (1 Corinteni 15:35-49). Trupul ceresc îl are acum Hristos.

Chiar dacă ştim cum a arătat odată Hristos, acum nu ştim cum arată el. O icoană este o negare a acelui adevăr, o re-umilire a lui Hristos.

Facerea unui idol

Jack Sparks clarifică ideea că icoanele indică la Hristos. El nu rezolvă problemele de mai sus, însă el introduce una nouă. „În imagine noi vedem Prototipul. O icoană a lui Hristos ne revelează nouă Originalul…. Icoanele devin pentru noi ferestre spre cer, revelând slava lui Dumnezeu…. Astfel, noi ne plecăm înaintea icoanei lui Hristos, văzând prin aceasta pe El şi pe tatăl lui”²².

Dar staţi aşa! Aceasta nu este o descriere a unei icoane ci chiar a lui Hristos! Hristos este acela în care apostolii au privit slava lui Dumnezeu (Ioan 1:14). Hristos este acele care în timp ce era vizibil pe pământ era totuşi „în sânul Tatălui” (Ioan 1:18) – aşa că atunci când oamenii îl priveau ei au văzut realităţile spirituale.

Hristos este acela în care oamenii l-au văzut atât pe El cât şi pe Tatăl Său. „Cel care m-a văzut pe Mine, l-a văzut pe Tatăl”, a declarat Hristos (Ioan 14:8). Ortodocşii au luat adevărata imagine a lui Dumnezeu şi au atribuit proprietăţile ei unui idol.

Daniel Clendenin relatează următoarea anecdotă în Eastern Orthodox Christianity [Creştinismul Ortodox Răsăritean]: „Povestirea e spusă de un Protestant care a întrebat un Preot Ortodox în ce credea biserica sa. Preotul a răspuns că ‚ar fi mai bine să întrebi nu ce credem noi, ci cum ne închinăm noi’”²³. Deci, cum se închină ei?

Venerarea idolilor

Benz descrie felul cum un credincios ortodox începe să se închine: ‚[El] merge mai întâi la iconostas, la tabloul de picturi care separe sanctuarul de naos. Acolo el pupă icoanele într-o ordine definită: prima icoanele lui Hristos, apoi icoanele Mariei, apoi icoanele îngerilor şi ale sfinţilor.

‚După aceasta el urcă … la icoana sfântului zilei respective…. Aici, de asemenea, el îşi acordă respectul său cu un sărut, plecăciune şi facerea de cruce pe sine. Apoi după ce şi-a exprimat veneraţia sa pentru icoane, se întoarce şi se alătură congregaţiei²⁴.

În mod clar pentru ortodox, diferenţa dintre Hristos pe de-o parte şi Maria şi sfinţii pe de altă parte este una de grad nu de fel. Ortodocşii ar nega aceasta pe cât de viguros ar vrea ei. Însă atunci când întrebăm cum se închină ei, ei confesează faptul că prin acţiunile lor ei nici nu înţeleg şi nici nu recunosc unicitatea lui Hristos.

Un proverb spune ‚o pictură valoroasă ca o mie de cuvinte’. Se pare că pentru Ortodocşi, o icoană este mai mult decât toate cuvintele de la Nicea şi de la Calcedon combinate laolaltă.

Notele de subsol pot fi găsite la adresa de internet: www.snurl.com/baldwin/papers Eastern_Orthodoxy.htm

sus

CE ESTE TRADIŢIA

Partea a III a

de Caius Obeada

TRADIŢIA în CONTEXTUL BISERICII ORTODOXE

Înţelegerea conceptului de TRADIŢIE în contextul Bisericii Ortodoxe devine mai complicat datorită incluziunii pe care acest termen îl poarta. Dacă TRADIŢIA APOSTOLICĂ scrisă şi orală fac referire la Scriptură şi învăţăturile pe cale orală pe care Apostolii le-au adus în împlinirea poruncii Domnului de a duce Evanghelia până la capătul pământului, TRADIŢIA, în contextul Bisericii Ortodoxe este un concept mult mai diferit decât cel pe care baptiştii ar ajunge să-l accepte. Pentru a nu face greşeala în a da o interpretare baptistă a conceptului de TRADIŢIE, am să mă folosesc de câteva citate scrise de episcopul Timothy Ware:

„Ortodocşii vorbesc totdeauna despre Tradiţie. Ce vor să spună prin acest cuvânt? O Tradiţie, în mod normal este înţeleasă a fi o opinie, credinţă sau obicei care a fost dat din generaţie în generaţie. Tradiţia creştină, în cazul acesta, este credinţa şi practica pe care Isus Cristos a dat-o Apostolilor, şi care de pe timpul Apostolilor a fost dată dintr-o generaţie în alta în Biserică. Dar pentru un credincios Ortodox, Tradiţia înseamnă ceva mult mai concret şi mai specific decât aceasta. Înseamnă cărţile Bibliei, înseamnă Crezul, înseamnă deciziile Conciliilor Ecumenice şi scrierile Părinţilor, înseamnă Canoanele, Cărţile religioase, Sfintele Icoane – de fapt, întregul sistem doctrinar, conducerea Bisericească, închinarea, spiritualitatea şi arta pe care Ortodoxia a articulat-o de-a lungul vremii.” [The Orthodox Church, Timothy Ware, pag.196]

Pentru un baptist, impasul neînţelegerii conceptului de TRADIŢIE, este manifestat în neputinţa înţelegerii tranzacţiei pe care Biserica Ortodoxă o face de la TRADIŢIA APOSTOLICĂ, care îşi are originea în învăţăturile Domnului Isus la incorporarea decretelor, Canoanelor, şi la alte iniţiative pe care Biserica le-a luat de-a lungul secolelor. Cum, Când şi Cu Ce împuternicire s-a produs această schimbare rămâne să fie subiectul investigat din partea noastră. Apostolul Pavel îi scrie lui Timotei:

„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos, ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” (2 Timotei 3:16-17)

Nu este Scriptura îndeajuns pentru desăvârşirea credinciosului? Se pare că teologia Ortodoxă are un alt răspuns. Ca să înţelegem mai bine conceptul Ortodox, am să redau în continuare explicaţia episcopului Ware:

„Este de notat că Biblia este o parte a TRADIŢIEI....” (Ibid. pag. 196)

„Dar în realitate este doar o singură sursă, pentru că Scriptura există în TRADIŢIE.” (Ibid. pag. 197)

„Printre mulţimea elementelor din TRADIŢIE, o întâietate unică aparţine Bibliei, Crezului, definiţiilor doctrinare a Sinoadelor Ecumenice: aceste lucruri sunt acceptate de către Ortodoxie ca ceva absolut şi de neschimbat, ceva ce nu poate fi şters sau revizuit, celelalte părţi ale TRADIŢIEI nu îşi au aceiaşi autoritate.” (Ibid. pag. 197)

Din scrierile episcopului Ware se pare că Biserica Ortodoxă abandonează TRADIŢIA APOSTOLICĂ şi practică Bisericii Primare, diminuând importanţa absolută a Scripturilor în favoarea opiniilor luate în cadru unor Sinoade Bisericeşti, sau a scrierilor şi opiniilor exegetice a unor scriitori din secolele următoare Bisericii Primare, până în zilele noastre. Tot nu se poate înţelege de ce această schimbare. Pentru un baptist să poată avea o imagine mai clară a ceea ce Biserica Ortodoxă înţelege prin termenul „umbrelă” de TRADIŢIE, voi încerca să redau mai în amănunt o listă a ceea ce reprezintă TRADIŢIA în conceptul Bisericii Ortodoxe. Lista elementelor care constituie conceptul TRADIŢIE conţine următoarele:

1. Biblia.

2. Cele 7 Concilii Ecumenice şi Crezul.

3. Cele 13 Documente din Conciliile de după 787 d. Hr.

4. Părinţii Bisericeşti din Primele Secole (o parte dintre ei).

5. Liturghia.

6. Legile Canonice.

7. Icoanele. (Ibid. pag. 203)

Am să încerc să redau câteva explicaţii şi informaţii adiţionale referitor la cele 7 elemente, încercând să pot reda o imagine cât mai completă a conceptului de TRADIŢIE.

I. BIBLIA

Pentru un baptist termenul de Biblie este înţeles în totalitatea cărţilor Vechiului şi a Noului Testament cu un total de 66 de cărţi. În contextul Bisericii Ortodoxe, Biblia conţine 80 de cărţi, datorită incluziunii cărţilor Deuterocanonice. Dacă Noul Testament este identic la Baptişti ca şi la Ortodocşi, Vechiul Testament Ortodox conţine 53 de cărţi în comparaţie cu 39 Baptiste. Ortodoxismul se foloseşte de versiunea Septuaginta în traducerea Românească a Bibliei, ceea ce a făcut ca o serie de cărţi deuterocanonice sa fie incluse, cum ar fi:

Cântarea celor 3 tineri,

            Istoria Susanei,

            Istoria omorâri balaurului şi a sfărâmării lui Bel,

precum si alte cărţi care se pot găsi în Biblia Ortodoxa.

Un total de 14 cărţi adiţionale, care nu şi-au câştigat un statut Canonic nici din partea Evreilor şi nici din partea Baptismului sau a Protestantismului. Nici Sinoadele Bisericii primare nu au acceptat aceste cărţi deuterocanonice, punându-se întrebarea nu numai a validităţii istorice a acestor scrieri, dar şi mai important validitatea inspiraţiei lui Dumnezeu. Totuşi Biserica Ortodoxă, păstrând TRADIŢIA folosiri versiunii Septuaginta, a trebuit sa accepte şi cărţile deuterocanonice ca parte integrantă a Scripturilor pe care le folosesc.

II. CELE 7 CONCILII ECUMENICE şi CREZUL.

Biserica Ortodoxă recunoaşte numai 7 Sinoade Ecumenice, iar unele bisericii mai recunosc două Sinoade adiţionale. În ce priveşte Sinoadele Istorice ale Bisericii, se pare că Biserica Ortodoxă şi-a ales numai sinoadele care le-au favorizat teologia. Cele 7 Sinoade / Concilii sunt următoarele:

1. Primul Conciliu de la Nicea (325 d. Hr.), unde s-a respins Arianismul, s-a adoptat Crezul de la Nicea.

2. Primul Conciliu de la Constantinopole (381 d. Hr.), unde au revizuit Crezul de la Nicaea aşa cum este folosit în Bisericile Ortodoxe din zilele noastre.

3. Conciliu de la Efes (431 d. Hr.), unde au respins Nestorianismul, proclamând pe Fecioara Maria drept mama lui Dumnezeu.

4. Conciliu de la Calcedon (451 d. Hr.), unde au respins doctrinele Eutychianisme ale Monofizitismului, s-a adoptat Crezul de la Calcedon.

5. Al doilea Conciliu de la Constantinopole (553 d. Hr.), au reafirmat deciziile şi doctrinele Conciliilor din trecut, au condamnat Arianismul nou, Nestorianismul şi scrierile Monofizite.

6. Al treilea Conciliu de la Constantinopole (680-681 d. Hr.), au respins Monothelitismul, afirmând că Cristos a avut voinţă umană şi divină.

7. Al doilea Conciliu de la Nicea (787 d. Hr.), restaurarea venerării icoanelor şi sfârşitul Iconoclasmului.

Două Concilii adiţionale pe care unele Bisericii Ortodoxe le-au acceptat sunt:

8. Al patrulea Conciliu de la Constantinopole (879-880 d. Hr.) unde Sfântul Photius a fost pus înapoi pe scaunul Constantinopolului şi au fost anatemizaţi toţi care au alterat Crezul Niceano-Constantinopolitan.

9. Al cincilea Conciliu de la Constantinopole (1341-1351 d. Hr.) unde s-a afirmat teologia hesychastică a Sfântului Gregory Palamas şi s-a condamnat filozoful din Barlaam de vest din Clabria. (3)

Din lista Conciliilor pe care Biserica Ortodoxă nu le-a acceptat s-ar putea enumera următoarele:

251 d. Hr. Conciliu de la Cartagina, unde sfântul Ciprian a combătut pe Navatius şi Novatianismul. Botezul ereticilor nu a fost recunoscut, iar cei căzuţi în erezie, dar care fuseseră botezaţi de către Biserică, nu mai era necesar un al doilea botez ci numai o pocăinţă şi recunoaştere a păcatului.

300-306 d. Hr. Conciliu de la Elvira. S-a impus celibatul preoţilor, iar celor convertiţi de la erezie le era interzis să devină preoţi.

418-424 d. Hr. Conciliu de la Cartagina. Acest conciliu s-a reunit să rezolve problema Pelagianismului şi a Donatismului, episcopul Aurelius fiind campionul Ortodoxiei. La acest Conciliu s-au enumerat cărţile Vechiului şi a Noului Testament.

747 d. Hr. Conciliu de la Constantinopole. Biserica Ortodoxă consideră acest conciliu a fi eretic, având în vedere că împăratul Leo al III-lea a fost împotriva icoanelor. Episcopii Romei, Antiohiei, Alexandriei şi Ierusalimului au refuzat să participe la acest conciliu de teama prigoanei care exista împotriva celor care acceptaseră Iconologia. La acest conciliu John din Damasc şi sfântul Germanus din Constantinopole au fost făcuţi anatema pe motiv de idolatrie şi închinare la imagini.

Acestea sunt numai câteva din Conciliile care nu au fost recunoscute de către Biserica Ortodoxă, fiind uşor de notat că fiecare din aceste Concilii au avut ceva care nu ar fi fost în concordanţă cu teologia Ortodoxă de astăzi. În schimb, au fost alte Concilii de natură Ortodoxă, organizate de către Biserica Ortodoxă care şi-au primit un loc de cinste în introducerea acestor Concilii ca parte integrantă a TRADIŢIEI Ortodoxe. Din aceste Concilii am să enumăr câteva:

1583 d. Hr. Sinodul de la Ierusalim. Acest sinod a combătut teologia catolică; împotriva purgatoriului, supremaţia papală, calendarul Gregorian şi altele.

1642 d. Hr. Conciliu de la Iaşi. La acest Conciliu s-a reafirmat ca parte integrantă a Scripturilor următoarele cărţi: 1 Ezdra, Tobit, Iuditei, cele 3 cărţi a Macabeilor, Cartea Înţelepciunii, Eclesiasticul (fiul lui Sirah), Baruh şi Epistola lui Ieremia.

1672 d. Hr. Conciliu de la Ierusalim. A condamnat Calvinismul lui Cyril Lukaris, a condamnat justificarea prin credinţă, au negat că un om este total depravat în păcatele sale. Cu alte cuvinte acest Conciliu a combătut Calvinismul, şi în plus a acceptat drept Scripturale alte 7 cărţi deuterocanonice. În afara cărţilor aprobate la Iaşi au mai fost recunoscute: Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Bel şi Istoria Susanei.

Din cele 3 Concilii menţionate, cu uşurinţă se poate observa interesul Ortodox în acceptarea şi promovarea unor astfel de Concilii ca parte integrantă a TRADIŢIEI Ortodoxe. Ceea ce încă nu am redat în forma scrisă este Crezul pe care Biserica Ortodoxă îl foloseşte în zilele noastre.

CREZUL SAU SIMBOLUL CREDINŢEI

Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.

 

Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.

 

Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi S-a făcut om.

 

Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pontius Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat.

 

Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.

 

Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.

 

Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.

 

Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci:

 

Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică;

 

Mărturisesc un botez, întru iertarea păcatelor.

 

Aştept învierea morţilor.

 

Şi viaţa veacului ce va sa fie. Amin! (4)

Simbolul Credinţei sau Crezul, a fost alcătuit de Sfinţii Părinţi la primul Sinod Ecumenic da la Nicea şi revizuit la al doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopole. În ce priveşte Baptismul, noi nu recităm şi nu folosim această formă catihetică de recitare a credinţei. Inspiraţia Crezului nu este divină, ea fiind o formă sumară a ceea ce Scripturile deja au menţionat sub inspiraţia Duhului Sfânt. Biserica Ortodoxă abandonează conceptul inspiraţiei divine şi a conceptului că numai Scriptura deţine inspiraţia netăgăduită a Duhului Sfânt, restul scrierilor fiind compoziţii spre beneficiul credinciosului, scrise şi alcătuite de oameni care niciodată nu au susţinut că scrierile lor să fie recunoscute la acelaşi nivel cu Scripturile.

Studiul şi citirea Sinoadelor dezvăluie o luptă umană în organizarea eclesiastică a unei instituţii care îşi pierde autoritatea divina a lui Cristos, fiind înlocuită cu o formă organizativ eclesiastică în care episcopul, metropolitanul, patriarhul ajung să fie instrumentali în deciziile şi acceptarea a ceea ce ar deveni parte integrantă a ceea ce este cunoscut şi acceptat de către Biserica Ortodoxă a fi TRADIŢIE.

III. CELE 13 DOCUMENTE DIN CONCILIILE DE DUPĂ 787 d. Hr.

Episcopul Ware referitor la cele 13 documente de după conciliile anilor 787 d. Hr., explică faptul că formularea doctrinelor ortodoxe nu s-au oprit cu cel de-al şaptelea Conciliu Ecumenic. Acest proces a continuat prin două căi:

a.)     Definiţiile conciliilor locale (concilii la care au participat membrii de la unul sau mai multe Patriarhate sau a mai multor biserici autocefale, care nu au fost de acord să reprezinte Biserica Ortodoxă în întregime)

b.)    Scrisori sau declaraţii de credinţă scrise de episcopi. Dacă aceste scrisori sau declaraţii sunt acceptate de restul Bisericilor, ele pot ajunge să primească un statut şi o autoritate Ecumenică. (5)

Lista celor 13 documente (aşa cum ne este redată de episcopul Ware), se pare că a ajuns să-şi primească un statut superior, făcându-le parte integranta din ceea ce Biserica Ortodoxă numeşte TRADIŢIE. Având în vedere că multe din aceste documente nu sunt cunoscute de cititorul Baptist, am să redau pe scurt importanţa şi conţinutul fiecărui document, încercând să creez o imagine cât mai completă a elementelor care compun conceptul de TRADIŢIE a bisericii Ortodoxe. Lista documentelor cu declaraţii doctrinare după anul 787 d. Hr. este următoarea:

1. Scrisoarea Enciclică s Sfântului Photius (867 d. Hr.)

În mijlocul secolului al 9lea, doi reprezentanţi ai Bisericii de Est şi Vest intră într-o confruntare care mai târziu pune bazele ruperii creată între Bisericile Ortodoxe şi Catolice, iar în secolul 16, Protestanţii ajung să se folosească în parte de aceleaşi argumente pe care Biserica din Est le-a făcut conducerii Bisericii de la Roma. Cele două personaje au fost Phontius, unul din cei mai mari patriarhi ai Ortodoxiei şi Nicolas, unul dintre cel mai important papă al Romei.

În 858 d. Hr., patriarhul Ignatius al Constantinopolului îşi pierde poziţia din cauza condamnării imoralităţii Cezarului Bardas, ceea ce a produs alegerea la conducerea patriarhatului pe Phontius, care în această perioadă nici nu făcea parte din clasa eclesiastică pentru a putea fi luat în consideraţie pentru o astfel de poziţie. Această mişcare politică de detronare a patriarhului Ignatius a produs tulburări în Est, luând în considerare metoda necanonică prin care Photius şi-a câştigat patriarhatul.

Scrisoarea Enciclică a lui Photius este adresată patriarhilor din Est, prin care condamnă Biserica de vest (Biserica Catolică din zilele noastre) de erezie şi divizie, din cauza faptului că au intervenit în afacerile Bisericii Bulgare. Photius condamna Roma pentru următoarele interferenţe care ar fi aparţinut ca jurisdicţie de Constantinopole:

-          interferenţa în problema postului în ziua de sâmbătă

-          pentru amânarea cu o săptămână a începerii postului Paştelui

-          pentru luarea de produse de lapte (lapte, brânză şi unt) în perioada celor 40 de zile de post înaintea Paştelui.

-          pentru obligarea celibatului la preoţi

-          coruperea şi alterarea Crezului de la Nicea prin introducerea doctrinei „Filioque”. (6) 

După cum se poate vedea din punctele principale ale scrisorii, Biserica Ortodoxă şi-a etalat punctele doctrinare care o desparte de Biserica Vestului, Biserica Romei. Divergenţa între cele două Bisericii se poate categorisi a fi mai mult politică, în sensul controlului şi al influenţei pe care amândouă Bisericii au încercat să-l câştige asupra Bisericilor Bulgare, folosindu-se de un argument doctrinar care mai târziu produce ruperea definitivă a celor două Bisericii.

2. Prima scrisoare a lui Michael Cerularius către Peter din Antiohia (1054 d. Hr.)

Michael Cerularius (sau Caerularius) care a fost patriarhul Constantinopolului din 1043 până în 1059, a fost cel care a reînceput şi completat ruperea definitivă a Bisericii din Est de către cea din Vest. În confruntările personale dintre Cerularius şi Papa de la Roma (Leo IX-lea), fiecare s-au excomunicat unul pe altul din Biserica Domnului, declarând unul la altul de a fi anatema, forma de blestem bisericesc al timpului.

Scrisoarea lui Cerularius către Peter, patriarhul din Antiohia este importantă pentru Biserica Ortodoxă datorită punctelor principale pe care patriarhul Cerularius le face în acuzarea pe care o aduce Bisericii latine, Bisericii de la Roma. Punctele ridicate în această scrisoare care au reprezentat motivele de dezacord dintre cele două Biserici sunt următoarele:

-          episcopii purtau inele şi erau implicaţi în războaie

-          botezul era făcut numai printr-o scufundare

-          era pusă sare în gura noului botezat

-          imaginile (icoanele) şi relicvele sfinţilor nu era onorate

-          Gregory Teologul, Basil şi Chrysostom nu era consideraţi în numărul sfinţilor (7)

Aşa cum se poate observa din punctele de dezacord dintre cele două Bisericii, Cerularius devine o personalitate importantă în Biserica Ortodoxă nu numai pentru faptul că a subliniat şi apărat doctrina ortodoxă, însă făcând acest protest a ajuns să separe definitiv Biserica Estului, devenind în mod simbolic tatăl Ortodoxiei. În ruperea dintre Est şi Vest, patriarhatul Constantinopolului a câştigat de partea sa şi patriarhatele Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, astfel că numărul de episcopi a ajuns să fie împărţit într-un mod aproximativ egal în Biserica de Est cât şi în Biserica din Vest. Importanţa acestei scrisori denotă şi confirmă doctrina Bisericii Ortodoxe.

3. Decizia Conciliului de la Constantinopole dintre ani 1341 şi 1351 în problema controversei Hesichasmului.

Decizia Conciliului de la Constantinopole are o semnificaţie deosebită din punct de vedere doctrinar şi a promovării teologilor Ortodocşi. Protagoniştii Conciliului au fost cu predominanţă arhiepiscopul Gregory Palamas din Thessalonica şi Barlaam Calabrezul, un călugăr din regiunea Calabriei, Italia. Controversa dintre cei doi protagonişti şi a ideilor teologice care i-au despărţit este cunoscută în istoria Creştinismului drept „Controversa Palamită”.

Pentru a înţelege divergenţa şi neînţelegerea teologică dintre Palamas şi Barlaam, trebuie să facem o explicare a ceea ce este HESICHASMUL. Hesichasmul este o orientare a monasticismului Răsăritean care căuta perfecţiunea creştină în uniunea cu Dumnezeu prin rugăciune continuă. Ea pune accent pe HESYCHIA (tăcere, concentrare interioară) şi păzirea minţii ca mijloc de ajungere la rugăciunea pură şi uniunea cu Dumnezeu. Fondatorul Hesichasmului este Sfântul Ioan Climakos (în jurul anului 649) autorul scrierii spirituale „Scara Paradisului”, în care recomandă rugăciunea monologică, adică rugăciunea la un singur cuvânt: ISUS. (8)

Gregory Palamas susţine că este diferenţă între esenţa lui Dumnezeu şi energiile lui Dumnezeu, susţinând ceea ce Sfântul Basil cel Mare scrie în „Scrisoarea 234,1”:

„Noi îl ştim pe Dumnezeul nostru din energiile Sale, dar noi nu spunem că ne putem apropia de esenţa Sa. Pentru că energiile Sale au venit până la noi, dar esenţa Sa rămâne de neatins.”

Palamas, în baza scrierilor lui Basil, scrie că prin energiile Lui, Dumnezeu are părtăşie cu omul, deci energiile Sale sunt sinonime cu harul Său. Pentru că Dumnezeu este lumină (1 Ioan 1:5), experienţele energiei Sale se spune că ar lua forma luminii. Viziunea Hesichastului (vedenia primită în urma rugăciunilor continui) nu este o lumină ceţoasă, ci însăşi Lumina lui Dumnezeu, identică cu lumina necreată care era împrejurul lui Isus la transfigurare (schimbarea la faţă de pe munte). Cu toate că această lumină nu este materială, ea poate fi văzută de un om a cărui sensuri la fel ca şi al sufletului său, au fost transformate.

Barlaam pe de altă parte, susţine că Dumnezeu nu poate să fie cunoscut direct, şi o experienţă directă cum ar fi Hesichasmul este imposibilă. El susţine că esenţa lui Dumnezeu este invizibilă şi lumina hesichasmului este o lumină naturală, o lumină creata de ei înşişi. (9)

În urma acestei controverse care continuă să implice şi pe alţi demnitari Bisericeşti, nevoia unui Conciliu devine eminentă, astfel că în anul 1341 are loc Conciliu de la Constantinopole. Conciliul ia loc în basilica Haghia Sophia, condusă de către împăratul Andronicus al III-lea. Acest Conciliu a durat o singură zi, Barlaam simţind că pierde, îşi mărturiseşte eroarea şi Palamas îl iartă. Astfel Conciliu de la Constantinopole din 10 iunie 1341, susţine teologia lui Palamas. Împăratul Andronicus moare după 5 zile, şi o altă persoană, Gregory Akindynos, preia controversa cu teologia lui Palamas, astfel că în august un al doilea Conciliu este reunit. De data aceasta Barlaam nu ia parte, iar Conciliu repetă decizia luată în iunie, susţinând teologia lui Palamas a Hesichasmului.

În lunile mai, iunie şi august din anul 1351 un alt Conciliu este ţinut, în care Nicephorus Gregoras acuza teologia Palamită. Nici de data aceasta împotrivitorii teologiei Palamite nu reuşesc să convingă sinodul, iar decizia Conciliului de la Constantinopole este definitivă în acceptarea ortodoxiei lui Palamas şi a învăţăturilor sale. (10) Acest conciliu stabileşte definitiv teologia şi practica Hesichasmului, astfel că putem observa motivul incluziuni acestei decizii ca fiind parte integrantă a TRADIŢIEI Ortodoxe.

4. Scrisoarea Enciclica a Sfântului Mark din Efes, 1440 - 1441

Importanţa scrisorii enciclice a Sfântului Mark din Efes constă în valoarea doctrinară pe care acest teolog o dă Bisericii Ortodoxe. Fiecare din cele 13 documente reprezintă o importanţă nu numai în dezvoltarea teologiei Ortodoxe, ci şi a preeminenţei pe care autorii acestor documente au câştigat-o în ochii Bisericii Ortodoxe.

Sfântul Mark a fost un teolog şi un apărător destoinic al teologiei Ortodoxe, născut în Constantinopole. Printre poziţiile eclesiastice pe care şi le-a însuşit, au fost: Directorul Şcolii din Constantinopole, episcop şi mai târziu metropolitanul Efesului. Simţind necesitatea adâncirii în studiul Scripturilor şi a Scrierilor Părinţilor Bisericii Primare, el se retrage din viaţa publică la o trăire monastică a singurătăţii, la Mănăstirea Mangana. Noua viaţă îl ajută în cunoştinţa şi înţelegerea Ortodoxiei, devenind unul dintre marii apologeţi ai Bisericii Ortodoxe, un renume câştigat pentru abilitatea tratării subiectelor teologice în favoarea teologiei Răsăritene a Ortodoxiei.

În anul 1439, Josep (Iosif) patriarhul Constantinopolului, împreună cu împăratul John Palaeologus şi alţi 22 de episcopi printre care şi metropolitanul Efesului, Mark Eugenicus, participă la Conciliu de la Florenţa, în Italia. Conciliu din Italia a avut ca scop o împăcare a Bisericii din Răsărit cu cea din Vest. Papa de la Roma, Eugene al IV-lea, gazda Conciliului Roman, încearcă să câştige favoare în faţa Bisericii din Răsărit prin găsirea unor căi de acceptare reciprocă. În aceste circumstanţe de dialog şi confruntare teologică, Mark iese în evidenţă, reuşind să apere teologia Ortodoxă, punând pe teologii catolici în poziţia de a apăra şi justifica doctrinele Latine.

Printre doctrinele dezbătute la acest conciliu se pot enumera:

-          Doctrina Catolică a „Focului Curăţitor”

-          Doctrina Catolică a Purgatoriului

-          Doctrina Ortodoxă a Paradisului şi a Iadului

-          Doctrina Ortodoxă a Energiei şi Esenţei lui Dumnezeu

-          Doctrina Catolică de perpetuare Papală

Metropolitanul Mark reuşeşte să păstreze superioritatea teologiei Ortodoxe, ignorând unele aspecte ale teologiei Catolice, în final, scriind un decret de acord între Bisericile Răsăritene şi cele ale Vestului. (11) Cu toate că documentul avea să împărtăşească „unitatea Bisericilor”, episcopii şi toţi care erau în Tradiţia Ortodoxă şi care au semnat actul oficial, în realitate nu au acceptat niciodată compromisurile teologice ale Bisericii Latine. De fapt, două treimi din episcopii ortodocşi semnatari a Decretului îşi retrag semnăturile, astfel că doar o treime rămân credincioşi înţelegerii pe care toţi episcopii şi patriarhii participanţi l-au semnat.(12)

Mark Eugenicus, teologul şi apologetul Tradiţie Ortodoxe intră în istoria Bisericii Ortodoxe datorită exegezei şi a darului teologic de susţinere şi apărare a doctrinelor teologice Ortodoxe. Dezbaterile teologice de la Conciliu din Florenţa, au scos în evidenţă slăbiciunile Scripturale şi Patristice a noilor dogme Romane. Mark rămâne unul din pionierii şi exemplele secolului al XV-lea, instruind şi lăsând o dogmă Ortodoxă care îşi are o echivalenţă şi în zilele noastre pentru Biserica Ortodoxă.

5. Mărturisirea de Credinţă a lui Gennadius, Patriarhul Constantinopolului, 1455 - 1456

Gennadius al II-lea, patriarhul Constantinopolului, s-a născut în jurul anilor 1400. La tinereţe a fost un profesor de filozofie, mai târziu un judecător la curtea civilă a împăratului John al VIII-lea. Gennadius, un contemporan a lui Mark, metropolitanul Efesului, a fost şi el la Conciliu de la Florenţa în Italia, făcând parte din escorta imperială. La Conciliu el a luat cuvântul de patru ori şi a scris un document prin care a combătut cele 18 puncte scrise de metropolitanul Mark, împotriva teologiei Latine.

La întoarcerea în Constantinopole, George Sholarius, numele de naştere a lui Gennadius, îşi schimba părerile scrise la Florenţa, aşa cum au făcut şi alţi discipoli şi demnitari participanţi la Sinodul Roman. Mark Eugenicus reuşeşte să-i schimbe teologia, devenind un partener al apărării Ortodoxe împotriva dogmelor Latine. Pe parcursul vieţii sale a scris multe lucrării teologice, în jur de 100-120 de cărţi, epistole, comentarii, predicii, ect...

În luna mai a anului 1453, turcii sub conducerea lui Mohamed ocupă Constantinopolul, Biserica Sfânta Sophia devenind o moschee, şi toată creştinătatea Răsăritului intră sub ocupaţia musulmană. Mohamed îl cheamă pe Gennadius pentru că aflase de înverşunarea pe care a manifestat-o împotriva Bisericii Romane, făcându-i oferta de a deveni patriarhul Constantinopolului. Postul fiind vacant de la moartea lui Athanasius al II-lea, Gennadius acceptă, astfel că un tratat între Mahomed şi Gennadius produce o toleranţă acceptabilă a existenţei Bisericii Ortodoxe în imperiul Otoman.

Într-un mod simbolic, Gennadius al II-lea scrie o carte HOMOLOGIA, Mărturisirea de Credinţă a Bisericii Ortodoxe pe care o dedică lui Mohamed, ca un respect şi o siguranţă a toleranţei creştine în imperiu. Această carte expune în mod sistematic credinţa Bisericii Ortodoxe, doctrinele care şi în zilele noastre sunt recunoscute şi păstrate. Gennadius este cel care reuşeşte să pună bazele unor principii de supravieţuire a Bisericii Ortodoxe sub ocupaţia musulmană, principii negociate de el şi Mohamed, rămânând nişte principii respectate de ambele părţi în următoarele secole, asigurând o toleranţă religioasă. (13)

6. Răspunsul lui Jeremias al doilea către Luterani, 1573 - 1581

În anul 1573, Stephen Gerlach sa dus la Constantinopole ca pastor la ambasada Germană. Cu el a avut nişte scrisori de recomandare din partea lui Jakob Andre, cancelarul unei Universităţi şi Martin Crusius, un cunoscut istoric elenist. Scrisorile de recomandare erau adresate către patriarhul Constantinopolului, care la vremea aceea era Jeremias al II-lea. Scrisorile au fost bine primite şi Gerlach reuşeşte să facă o relaţie de prietenie cu notarul patriarhului pe nume Theodosios Zygomalas. Jakob şi Martin bucuroşi de posibilitatea deschiderii unei legaturi de discuţii Luterano-Ortodoxe, trimit a doua scrisoare în anul 1574 împreună cu traducerea în greacă a Mărturisirii de Credinţă de la Augsburg.

Un an mai târziu , o a treia scrisoare este trimisă patriarhului Jeremias împreună cu traducerea în greaca a doua predici scrise de Jakob Andre, de data aceasta cerând patriarhului să-şi spună opinia referitor la Crezul Luteran. În anul 1576 patriarhul trimite un răspuns prin care felicita articolele de credinţă referitoare la Biserică, oficiul eclesiastic, căsătoria preoţilor, escatologie, însă devine critic la articolele de credinţă cu referire la doctrina „Filioque” şi depreciază articolul unde mântuirea este primită fără facerea de fapte bune.

În această scrisoare, patriarhul insista asupra teologiei Ortodoxe a celor 7 virtuţi, sacramentele, scufundarea de trei ori, legământul monastic, invocarea Sfinţilor şi binecuvântarea elementelor la Cina Domnului. Ca răspuns la scrierile patriarhului, teologii luterani răspund în mod sistematic la fiecare punct făcut de patriarhul Jeremias. În anul 1577 o altă scrisoare este trimisă patriarhului, însă de data aceasta trec doi ani înainte ca să primească un răspuns. (14) În final, patriarhul Jeremias al II-lea îşi apăra teologia Ortodoxă, cerând să nu i se mai scrie astfel de mesaje, iar dacă doresc să continue o corespondenţă amicală, să o facă în afara subiectelor teologice care îi despart.

Importanţa răspunsului patriarhului Jeremias constă în păstrarea Tradiţiei teologiei Ortodoxe şi a combaterii teologiei Luterane în domeniul doctrinelor Harului şi a Liberei alegeri, doctrina Scripturilor şi a Tradiţiei, a Sacramentelor şi a rugăciunilor pentru cei morţi. Ortodoxia îşi primeşte ocazia unei refuzări şi combatere a Protestantismului prin scrisorile şi corespondenţa patriarhului Jeremias. Importanţa acestei confruntări istorice face ca răspunsul patriarhului Jeremias al II-lea să intre în numărul documentelor doctrinare păstrate cu vigoare de către Tradiţia Bisericii Ortodoxe.

7. Mărturisirea de Credinţă a lui Metrophanes Kritopoulos, 1625

Metrophanes Kritopoulos (Critopulus) s-a născut în Bercea, Macedonia, şi a fost educat la Muntele Athos. Cyril Lucar, patriarhul din Alexandria în anul 1616, îl trimite pe Kritopoulos cu scrisori de recomandare pentru arhiepiscopul de Canterbury George Abbot, să studieze în Anglia, Germania şi Elveţia, cu gândul că educaţia primită îl va pregăti mai bine pentru apărarea credinţei Ortodoxe în faţa atacurilor călugărilor Iezuiţi. Arhiepiscopul îl primeşte, şi cu recomandarea regelui James I, îşi câştigă un loc la universitatea Oxford din Anglia.

Pe timpul şederii sale în Anglia, ajunge să viziteze o serie de alte universităţi cum ar fi: Wittenberg, Tubingen, Aldorf, Strasburg şi Helmstadt, făcând relaţii de prietenie cu o serie de teologi Luterani, printre care şi Calixtus. La cerinţa acestor Luterani, Metrophanes scrie o lucrare despre credinţa şi închinarea Bisericii Ortodoxe Greceşti. Această lucrare, scrisă în 23 de capitole, dă impresia unui tratat teologic şi mai puţin de o Mărturisire de Credinţă, aşa cum este recunoscută de către Biserica Ortodoxă. Cu toate că expune în mod sistematic credinţa Ortodoxă, este făcută într-un mod mai liberal şi progresiv a teologilor din Răsărit, recunoscând o linie Protestantă a timpului în care a fost scrisă. În această lucrare Protestantismul nu este atacat deloc, în schimb Catolicismul îşi găseşte o notă centrală prin explicarea sistematică a greşelilor dogmatice a Bisericii de la Roma.

Prin această Mărturisire de Credinţă, Metrophanes exclude cărţile deuterocanonice din Canonul Biblic, se împotriveşte doctrinei purgatoriului, face distincţie între sacramente şi botez, Euharistie şi Penitenţă (pocăinţă), şi alte subiecte teologice prin care Ortodoxismul diferă de Catolicism. Această lucrare scrisă în perioada revoluţiei Protestante, dă o clarificare a teologiei Ortodoxe pentru cei din Vest. De fapt, această lucrare este dedicată facultăţii de teologie Luterană din Helmstadt, unde a şi fost scrisă.

După ce a lucrat ca profesor de Greacă la Veneţia (Italia), el se întoarce acasă, unde ajunge să preia postul lui Cyril Lucar de patriarh al Alexandriei. În participarea sa la Sinodul de la Constantinopole din 1638, Metrophanes se ridică împotriva lui Cyril, criticând lucrarea scrisa de el, Mărturisirea de Credinţă a lui Cyril Lucar, o lucrare care abandonează credinţa Ortodoxă în favoarea teologiei Protestante. Această Mărturisire este condamnată, şi niciodată recunoscută a fi o lucrare Ortodoxă, unii susţinând că ar fi vorba de un sabotaj Protestant, lucrarea fiind scrisă de Protestanţi, însă semnată în numele patriarhului Alexandriei, Cyril.

Mărturisirea de Credinţă a lui Metrophanes, scrisă în anul 1625 şi publicată după 36 de ani (1661), îşi găseşte un loc de cinste în Tradiţia Ortodoxă, datorită nivelului scolastic cu care tratează credinţa şi închinarea Ortodoxă. Scrisă cu intenţia de a face cunoscut credinţa Ortodoxă Vestului, îşi găseşte succesul în acceptarea pe care această lucrare o primeşte nu numai în rândurile studenţilor şi învăţaţilor din Anglia şi Europa de Vest, dar şi în rândurile patriarhilor şi credincioşilor Ortodocşi al Răsăritului. Este o Mărturisire de Credinţă care la timpul revoluţiei Protestante prezintă şi dă o înţelegere a credinţei Ortodoxe. (15)

8. Mărturisirea Ortodoxă a lui Peter din Moghila, în forma sa revizuită şi acceptată de Conciliu de la Iaşi, 1642

Peter din Moghila, sau Petru Movilă (aşa cum este cunoscut de români), s-a născut la Suceava în anul 1596. El a fost fiul domnitorului Moldovei, Simion Movilă, iar mama lui, Marghita, spre sfârşitul vieţii sale devine o călugăriţă sub numele Melania. Petru a studiat la Şcoala Frăţiei din Lvov din Ucraina. În anul 1621 se călugăreşte la Lavra Pecerska, iar mai târziu, în anul 1632, este ales metropolitanul Kievului. Zece ani mai târziu, în anul 1642, participă la Conciliu de la Iaşi, care corectează şi definitivează textul Mărturisiri de Credinţă Ortodoxă, la care lucrase de mulţi ani. (16)

„Sinodul de la Iaşi (1642) confirmă vigoarea Bisericii locale din Moldova şi rolul acesteia în politica inter-ortodoxă. În fond, Sinodul a fost posibil datorită lui Vasile Lupu (1634-1653), figura de mare prestigiu în întreaga Ortodoxie, prin legaturile sale cu Ierusalimul şi Epirul, care clădeşte Biserica Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, în jurul căreia înfiinţează o şcoală superioară de teologie. Născut în Moldova din neamul Movileştilor, educat la Lvov şi Sorbona, Petru Movilă (1596-1646) devine mitropolit al Kievului (1633-1644), unde înfiinţează Academia teologică, după modelul şcolilor latine, cu scopul de a împiedica convertirea la catolicism a ortodocşilor din Polonia şi Ucraina. Împreună cu Mitrofan Critopulos şi Meletie Sirigul, Petru Movilă participă la Sinodul convocat de patriarhul Chiril Contari (Constantinopole, 1638) în vederea condamnării Mărturisirii lui Chiril Lucaris (1572-1638), publicată la Geneva în 1629. În 1640 el însuşi convoacă un Sinod la Kiev şi scrie în latină o Mărturisire ortodoxă pe care o prezintă apoi Sinodului inter-ortodox de la Iaşi (mai-septembrie 1642), întrunit la cererea Patriarhului Partenios, pentru a confirma condamnarea Mărturisirii lui Chiril Lucaris acceptată de Sinodul de la Constantinopole (1638). Mărturisirea Ortodoxă era destinată să facă parte din actele Sinodului de la Iaşi. Meletie Sirigul, deja cunoscut în Biserica românească, ar fi tradus textul în greceşte, amendând ulterior unele părţi. Se crede că Petru Movilă n-ar fi acceptat părţile îndreptate propuse de Sirigul, de aceea ar fi scris Micul Catehism (Kiev, 1645). Cu toate acestea cei patru patriarhi răsăriteni au acceptat în 1643 Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, în forma îndreptata, publicată în 1667, devenind cu timpul unul din principalele texte simbolice ortodoxe. Versiunea română a fost făcută în 1691, iar cea slavonă a fost publicată în 1696.” (17)

Mărturisirea de Credinţă scrisă de Petru Movilă îşi are o importanţă deosebită în Tradiţia Bisericii Ortodoxe. În primul rând este prima lucrare care reprezintă teologia Rusă, Petru fiind considerat părintele teologiei Ruseşti. Această lucrare devine Crezul folosit de Biserica Rusească şi Grecească a Ortodoxismului. Ea a fost baza teologică a câtorva Catehisme a teologilor ruşi. Lucrarea din punct de vedere teologic îşi îndreptă atacurile doctrinare împotriva Romanismului şi a Protestantismului. Este un atac direct împotriva misionarilor Iezuiţi care îşi câştigau aderenţi în teritoriile Ortodoxe, iar în al doilea rând atacă mişcarea Calvinistă, în mod special pe cei care încă mai aderau la teologia şi Mărturisirea de Credinţă a lui Cyril Lucar, patriarhul Constantinopolului, care era decedat pe vremea lui Movilă. Cu ocazia acestei Mărturisiri de Credinţă, în persoana lui Petru Movilă, un metropolitan rus de origine română, Ortodoxia Rusă şi Română îşi face o apariţie şi contribuţie teologică în Tradiţia Ortodoxiei.

9. Mărturisirea lui Dositheus (ratificată la Conciliu de la Ierusalim, 1672)

Conciliu de la Ierusalim, ţinut în luna martie a anului 1672, este o reuniune a Bisericii ortodoxe cu ocazia restaurării şi binecuvântării Bisericii Sfintei Naşteri din Betleem. Acest Conciliu, organizat de patriarhul Ierusalimului, Dositheus, produce un document Apologetic al Bisericii Ortodoxe Greceşti, care ajunge să fie semnat de 68 de episcopi din Răsărit, reprezentanţi eclesiastici, incluzând şi o reprezentanţă a Bisericii Ortodoxe din Rusia. Actele sinodale constau într-un document de 6 capitole şi Mărturisirea de Credinţă a lui Dositheus în 18 decrete.

Documentele acestui Sinod sunt o condamnare a Calvinismului care era profesat în ascuns de urmaşii patriarhului Cyril Lucar din Constantinopole, negând vehement Mărturisirea de Credinţă atribuită acestui patriarh, susţinând a fi un document fals. Acest Sinod îşi are o importanţă egala cu Conciliu de la Trent, amândouă Concilii având ca scop principal repararea şi aranjarea statutului doctrinar al Bisericii Ortodoxe. Amândouă Concilii fiind intolerante, folosind formula blestemului bisericesc: anatema, nu într-o forma singulară, ci trinitară, făcând anatema de 3 ori pe cei care nu ar fi ţinut şi aprobat decretele acestui Conciliu, încercând sa demonstreze gravitatea şi împuternicirea Bisericii în probleme de doctrine şi erezii, Calvinismul şi Luteranismul fiind declarate Erezii.

Tot la acest Conciliu, răspunsul patriarhului Jeremia al II-lea dat Luteranilor în anul 1572, este aprobat ca document oficial al Bisericii, aşa cum fusese aprobat şi de Sinodul de la Iaşi. Mărturisirea lui Petru Movilă, patriarhul Kievului este menţionată şi aprobată într-o formă revizuită. Mărturisirea de Credinţă a lui Lucaris, patriarhul Constantinopolului este considerată ca un document falsificat de Calvinişti, cu toate că toate probele de evidenţă au fost şi sunt în favoarea unei autenticităţi a patriarhului Lucar. (18)

Din punct de vedere a unui apologet Baptist, găsesc important faptul de a face câteva comentarii la Mărturisirea de Credinţă aprobată de Conciliu de la Ierusalim, încercând să fac cunoscut cititorului câteva puncte din decretele aprobate.

Articolul II          „Sfintele Scripturi trebuiesc interpretate, nu printr-o judecată personală, dar în acord cu Tradiţia Bisericii Catolice ..... şi este egală cu autoritatea Scripturilor.”

Această declaraţie pare paradoxală în sensul că Biserica însuşi nu produce interpretări doctrinare, ele fiind lucrarea unui individ sau a mai multora. Ele sunt acceptate de unitatea Bisericii, însă nu sunt interpretarea Bisericii aşa cum interpretează Biserica Ortodoxă. Mai interesant din acest decret este egalitatea autorităţii făcute între Biserică şi Scriptură. Autoritatea Bisericii pusă la acelaşi nivel autoritar cu Scriptura, dă impresia că interpretările Bisericii, făcute prin teologi, au acelaşi nivel autoritar ca şi Scripturile, care reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu. Acest decret promovează autoritatea Bisericii la nivelul autoritar al Scripturilor fără să dea o evidenţă Scripturală a unei astfel de doctrine.

Articolul II         „Dumnezeu din eternitate a predestinat spre glorie pe aceia care, în precunoştinţa Sa, fac un bun uz a liberii alegeri în acceptarea salvării....”

Acest articol condamnă doctrina Calvinistă a unei predestinaţii necondiţionate.

Articolul VI        Acest articol tratează starea de cădere primitivă a omului. Cristos şi Fecioara Maria sunt excluse de păcat, susţine Biserica Ortodoxă.

Cum s-a ajuns ca Fecioara Maria să fie considerată fără păcat, este o enigmă a Tradiţiei Ortodoxe.

Articolul XII       „Biserica catolică este învăţată de către Duhul Sfânt prin profeţi, apostoli, Sfinţii Părinţi şi Sinoade, deci ea nu poate greşii, sau să fie dusă în eroare, sau să aleagă minciuna în locul adevărului.”

Daca s-ar cere o dovadă Scripturală a acestei afirmaţii, ea nu poate fi găsita decât în Tradiţia unei interpretări personale a unuia dintre Părinţii Bisericii Ortodoxe.

Articolul XVI     Învăţă că botezul este necesar mântuirii.

Articolul XVII     „Eucharistia este un sacrament şi un sacrificiu, în care chiar corpul şi sângele lui Cristos sunt în adevăr şi realitate prezente sub forma şi modelul pâinii şi a vinului, sunt oferite lui Dumnezeu prin mâinile preotului ca un adevărat sacrificiu fără sânge pentru toţi credincioşii, vii sau morţi, şi primit prin mâinile şi gura nevrednicilor ca şi a celor demni de comuniune, printr-un efect opozit.”

Acest articol explică doctrina Catolică a transubstanţierii fără să folosească termenul latin. Este o perfecţiune a Bisericii Ortodoxe de a folosi doctrine similare cu cele Catolice, fără să folosească termeni latini de identificare dogmatică.

În afara celor 18 articole care merită un studiu şi o analiză specială în prisma apologetică Baptistă, documentul final al Conciliului mai prezintă 4 întrebări şi răspunsuri ca scop de clarificare dogmatică.

1. Prima întrebare şi răspuns tratează problema citirii Sfintelor Scripturi. Citirea Bibliei este descurajată şi chiar interzisă în general şi fără discriminare, în mod special porţiuni ale Vechiului Testament.

2. A doua întrebare şi răspuns tratează perspicacitatea Scripturilor, negând total abilitatea Scripturală de a se explica singură.

3. Al treilea răspuns tratează problema cărţilor deuterocanonice, ele fiind incluse ca parte integrantă a Sfântului Canon: Biblia.

4. Al patrulea răspuns învăţă venerarea sfinţilor, în mod special a Maicii Domnului, la fel ca şi venerarea Crucii, a Sfintelor Evanghelii, a sfintelor Vase, locurilor Sfinte şi a imaginilor lui Cristos şi a Sfinţilor. (19)

Mărturisirea de Credinţă a lui Dositheus şi decizia Conciliului de la Ierusalim îşi găseşte un loc aparte în istoria Bisericii Ortodoxe, acest document fiind unul dintre cele mai importante documente al istoriei moderne. În faţa presiunilor Catolice şi a protestantismului, Biserica Ortodoxă îşi face cunoscut din nou credinţa şi practica, incorporând unele decizii ale Conciliului premergătoare Conciliului de la Ierusalim.

10. Răspunsul Patriarhilor ortodocşi la Ne-Juraţi - 1718, 1723

Ne-Juraţii au fost un grup eclesiastic al Bisericii Anglicane care după revoluţia din anul 1688, în care Parlamentul Angliei a dat jos pe regele James al II-lea, au pus la tron pe William şi Mary, au refuzat să jure o alianţă nouă cu noii monarhi, susţinând că ar viola jurământul care deja fusese făcut cu regele anterior, James al II-lea. (20) Istoria Ne-Juraţilor începe în 1688, când regele catolic James al II-lea este forţat să-şi părăsească tronul fiind înlocuit de către protestantul William din Orange şi nevasta lui Mary. Pe data de 1 martie a anului 1689, toţi clericii Bisericii Anglicane au fost chemaţi să jure o alianţă cu noul monarh şi soţia sa. Din numărul clericilor, o parte din episcopi împreună cu preoţii din districtele acestora au lipsit la jurământ. Una din figurile importante ale Bisericii Anglicane care a refuzat să participe la această ceremonie a fost arhiepiscopul de Canterbury. Arhiepiscopul împreună cu alte personalităţi importante au susţinut că ar fi imposibil să jure din nou, atâta timp cât sunt sub obligaţia primului jurământ făcut regelui James.

Parlamentul în baza acestei acţiuni episcopale ia iniţiativa ca toţi cei care nu au făcut un legământ de alianţă cu noua monarhie, să nu mai fie susţinuţi financiar de guvern, fiind lipsiţi de orice beneficiu statal. Astfel, toţi aceşti clerici care nu s-au confirmat noii cerinţe monarhe şi parlamentare ajung pe străzi, lipsiţi de orice ajutor, forţaţi să-şi caute un mijloc de supravieţuire, unii căutându-şi de lucru, alţii primind ajutor din partea populaţiei care rămăsese devotată atitudinii clerului Ne-Jurat. Această nouă minoritate se reorganizează, având episcopi şi preoţii lor, atrăgând simpatia multora. (21)

La un moment dat în perioada anilor 1716-1725, Ne-Juraţii intră într-o corespondenţă cu Biserica Ortodoxă, fiind interesaţi de a explora o posibilitate de unificare a Bisericilor sub un singur patriarhat. În anul 1712, patriarhul Samuel din Alexandria, trimite un grup eclesiastic împreună cu arhiepiscopul Arsenius din Thebas, la o întrunire cu episcopul Londrei, Henry Compton. Această întrunire avea ca scop o posibilă unificare a Ne-Juraţilor şi a unor Anglicani, care ar fi dorit să primească credinţa şi practica Ortodoxă.

În anul 1716, 5 episcopi din partea Ne-Juraţilor se întrunesc să discute punctele de divergenţă dintre Ortodoxism şi practicile Anglicane. După mai mulţi ani de tratative şi discuţii, Ne-Juraţii trimit o listă cu 12 propuneri, semnalizând punctele cu care sunt de acord la cerinţele Bisericii Ortodoxe. Lista celor 12 puncte propuse este următoarea:

1. Întâietatea Ierusalimului între toate patriarhatele

2. Episcopul Ierusalimului să aibă o întâietate

3. Celelalte 3 patriarhate recunoscute ca antice

4. Egalitatea Constantinopolului şi a Romei

5. Remanenţa catolică a bisericilor din Britania sunt descendente a misiunilor din Ierusalim în conformitate cu legenda Glastonbury.

6. Doresc disciplina Dumnezeiască al antichităţii

7. Doresc o conformitate liturgică

8. Liturghia engleză din antichitate să fie recunoscută din nou, atâta timp cât este cea mai aproape versiune faţă de liturghia Răsăriteană

9. Homilia Sfântului Chrysostom şi a altor Părinţi Bisericeşti să fie traduse şi folosite în Biserică

10. Se vor ruga pentru episcopii Răsăritului în liturghie

11. Au cerut ca remanenţa ortodoxă a bisericii Britanice să fie susţinută în rugăciuni de către bisericile Răsăritului

12. Comunicările dintre biserici să fie menţinute

După cele 12 puncte propuse de către Ne-Juraţi, au trimis şi o lista cu 12 puncte care clarifică poziţia doctrinara pe care o menţin:

a)       Acceptă cele 12 articole de Credinţă de la Nicea şi Constantinopole, însă resping cele 12 articole adiţionale a Romei (crezul lui Pius IV).

b)      Susţin consubstanţierea sfintei Trinităţi.

c)       Duhul Sfânt purcede de la Tatăl prin Fiul.

d)      Scripturile sunt insuflate de Duhul Sfânt.

e)       Duhul Sfânt asista în Conciliile Generale şi Locale.

f)        Numărul şi natura „carismatică a Duhului” sunt acceptate.

g)      Cristos este singurul fondator al Bisericii. Episcopii au întâietate indirectă.

h)       Fiecare creştin ar trebui să fie un supus al Bisericii. Autoritatea disciplinară este afirmată.

i)         Cina Domnului este acceptată cu fermitate, practica Romană condamnată.

j)         Eucharistia şi Botezul sunt necesare mântuirii.

k)       Purgatoriul şi mijlocirea pentru cei din purgatoriu în sensul Romanist sunt condamnate, dar starea intermediară este afirmată.

Împreună cu cele două liste a fost adăugat şi o listă cu neînţelegeri doctrinare dintre Ortodoxism şi Ne-Juraţi. Cele 5 punct de neînţelegere doctrinară sunt:

1. Canoanele Conciliilor Generale nu sunt egale cu Scripturile.

2. Refuză să dea glorie lui Dumnezeu şi Fecioarei Maria. Sunt împotriva la DOULIA şi HYPERDOULIA.

3. Au probleme cu invocarea directa a sfinţilor.

4. Ei nu o să se pronunţe în favoarea transformării elementelor Eucharistice în corpul şi sângele Domnului Isus. Acesta este un mister la care nu se pot pronunţa.

5. Nu sunt entuziaşti cu referire la imaginile care pot duce la superstiţie pe un om incult. Doresc ca cel de-al 9lea canon de la Nicea să fie explicat mai bine.

Comunicările şi negocierile au continuat între Ne-Juraţi şi Ortodocşi, în mod special folosindu-se de influenţa şi ajutorul ţarului Rusiei. Într-un incident istoric, ţarul moare şi negocierile dintre cele două părţi se opresc, astfel că în jurul anului 1805, odată cu moartea episcopului Boothe, rămăşiţa Anglicană a Ne-Juraţilor dispare. (22)

Importanţa comunicărilor Patriarhilor Ortodocşi cu Ne-Juraţii îşi găseşte un beneficiu istoric în confirmarea credinţei şi practicilor Ortodoxe în Vestul Europei. Posibilitatea câştigării Ortodoxe a unei rămăşiţe Anglicane, ar fi fost considerat un câştig Ortodox în Vestul Catolic. Poziţia Ortodoxă nu este alta decât cea pe care am văzut-o expusă în restul documentelor care au devenit parte integrantă a Tradiţiei Ortodoxe. Actul Ortodoxiei din anii 1718, 1723, reprezintă o continuitate istorică a credinţei şi practicii Ortodoxe.

11. Răspunsul Patriarhilor Ortodocşi către Papa Pius al IX - 1848

Principiul dominant al Ortodoxiei este faptul că autoritatea Biserici este găsită în membrii ei, nu într-o sursă izolată aşa cum este văzută de Biserica Catolică. Această idee se poate observa în corespondenţa dintre papa Pius al IX-lea şi patriarhii Răsăritului. În anul 1848, scrisoarea enciclică semnată de 31 de episcopi, informează biserica Romei de greşeala pe care Papa o face prin a crede că ierarhia eclesiastică ar fi păzitorii dogmei. Episcopii Ortodocşi susţin că consistenţa şi neschimbarea dogmei se datorează totalităţii oamenilor lui Dumnezeu care formează corpul lui Cristos: Biserica. (23)

Scrisoarea patriarhilor Răsăritului are 23 de puncte, prin care se subliniază o serie de diferenţe dogmatice dintre Răsărit şi Vest. Din conţinutul acestei scrisori am să scot în evidenţă câteva puncte mai importante în înţelegerea importanţei acestei scrisori în conceptul Tradiţiei Ortodoxe.

4. „Dintre toate ereziile trecutului, Arianismul a fost răspândit peste o mare parte a lumii, însă în zilele acestea erezia Papei este aceea.”

5. Noua doctrină a Romei că Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi Fiul este condamnată, explicând în amănunt evenimentele istorice a Conciliului care au afirmat la început că Duhul Sfânt purcede din Tatăl, doctrina controversată „Filioque”.

6. În acest punct îşi manifestă nemulţumirea faţă de papă prin faptul că încearcă să ducă în eroare Ortodoxia prin coruperea doctrinelor Domnului, prin alterarea Crezului, prin faptul că Botezul dat de Dumnezeu este făcut degeaba, comuniunea Cupei este eliminată ca un lucru sacru, şi multe alte lucruri care episcopii Romei au inventat.

11. Tronul Romei este susţinut a fi al Sfântului Petru printr-o singură tradiţie, dar nu din Scriptură. Acest paragraf face cunoscut displacerea pe care Ortodoxismul o are faţă de argumentul unei întâietăţi a Romei faţă de restul patriarhatelor.

16. Crezul ar trebuii să fie ţinut aşa cum papa Leo I şi Leo III l-au ţinut fără să fie alterat. Biserica Romei ar trebui să se reîntoarcă la Crezul care i-a unit cu Răsăritul până au luat decizia de a adăuga doctrina Filioque.

17. Patriarhi şi Conciliile nu au drept de alterare a doctrinelor pentru că apărătorul religiei este corpul lui Cristos; Biserica.

19. Această scrisoare este adresată tuturor congregaţiilor Ortodoxe, de la preot la abot, diaconi şi călugări, cler şi oameni a lui Dumnezeu, patroni şi slujitori.

21. Această scrisoare continuă să-şi justifice credinţa, fiind o credinţă care vine din gura Domnului şi în mărturia Apostolilor. Nici o naţiune sau creştin nu se poate lăuda cu liturghia lui James, Basil sau Chrysostom. (24)

Această scrisoare enciclică a patriarhilor Ortodoxiei expune pe larg imposibilitatea unei reuniuni cu Biserica Romei. Atacă în mod explicit doctrina papală, a autorităţii pe care şi-a însuşit-o prin faptul că ar fi succesorul la tronul Sfântului Petru. În al doilea rând atacă în amănunt alterarea Crezului de la Nicea, scoţând în evidenţă erezia papală în autoritatea care si-o asumă în schimbarea Tradiţiei. Această scrisoare îşi găseşte un loc important în Tradiţia Ortodoxă datorită continuităţii Tradiţiei Ortodoxe, a numărului de semnături care dau o validitate enciclică, şi a acceptării pe care a primit-o din partea Bisericii Ortodoxe.

12. Răspunsul Sinodului de la Constantinopol către Papa Leo al XIII - 1895

Scrisoarea enciclică a patriarhului Anthimus al VII-lea este un răspuns la apelul ecumenic făcut de Papa Leo al XIII-lea la toată creştinătatea ne-catolică să se întoarcă la căile Catolice. Anthimus al VII-lea şi semnatarii sinodului dau un răspuns oficial al Ortodoxiei la iniţiativa Catolică. Scrisoarea are 25 de puncte prin care îşi exprimă poziţia Bisericii Ortodoxe. Pentru a înţelege mesajul şi natura acestei epistole enciclice, redau câteva din punctele principale:

1. Scrisoarea de la început scoate în evidenţă dezaprobarea unei iniţiative Catolice de unificare, făcând cunoscută aroganţa apelului făcut, a unei inovaţii anti-evanghelice, ideea unei uniuni Papale, pline de ideii greşite, încercând acoperirea ereziilor Bisericii Catolice.

2. Al doilea punct al scrisorii scoate în evidenţă condiţia papală a lui Leo al XIII-lea în unificare, cerând o recunoaştere a supremaţiei Papale, ca conducător spiritual al Bisericii Universale, ca singur reprezentant al lui Cristos pe pământ.

3. În al treilea punct, această scrisoare scoate în evidenţă condiţiile Ortodoxe de unificare, cerând reîntoarcerea Bisericii Catolice la recunoaşterea Conciliilor Ecumenice care i-a legat cu Ortodoxismul, părăsind învăţăturile eretice, întorcându-se la credinţa Bisericii Primare.

5. Pentru unificarea Bisericilor trebuiesc stabilite nişte principii comune, bazate nu numai pe învăţătura Evangheliei, dar şi a celor 7 Concilii Ecumenice.

6. Dacă Biserica Catolice demonstrează că sunt în credinţa şi practica Bisericii înainte de secolul al IX-lea, a Conciliilor Ecumenice, Biserica Ortodoxă nu va avea nimic de comentat împotriva unei unificări.

8. Scoate în evidenţă faptul, că credincioşii primelor 7 Concilii Ecumenice foloseau practica de a scufunda de 3 ori la botez, ceea ce Biserica Catolică a abandonat,

9. Biserica Catolică pentru o perioadă de peste 1000 de ani a celebrat Eucharistia cu pâine dospită (cu drojdie), abandonând această practică în secolul XI-lea, începând să folosească pâine fără drojdie, o inovaţie Catolică.

13. Biserica celor 7 Concilii Ecumenice învaţă că numai Fiul şi Fecioara Maria sunt fără păcat. Biserica Catolică cu 40 de ani în urmă a făcut inovaţia prin care Fecioara Maria a fost şi rămâne din totdeauna o Fecioară (virgină).

15. Scoate în evidenţă egalitatea patriarhatelor Romei şi a Constantinopolului, Roma neavând o probă istorică în recunoaşterea ei ca un patriarhat superior.

17. Pe durata primelor IX secole şi a Conciliilor Ecumenice, Biserica Ortodoxă niciodată nu a recunoscut supremaţia patriarhatului sau a episcopului din Roma.

20. Scoate în evidenţă felul cum Biserica Ortodoxă a rămas credincioasă credinţei şi practicii celor 7 Concilii Ecumenice, pe când Biserica Catolică a abandonat credinţa, acceptând inovaţii şi erezii, falsificând scrierile părinţilor Bisericii.

24. Unificarea Bisericilor poate fi posibilă numai în urma unei rectificări Catolice în concordanţă cu Sfânta Scriptură şi cu Tradiţia Apostolică. Dacă Biserica Catolică se va întoarce de pe căile doctrinare care au purtat-o în adulter, poarta unificării poate să fie deschisă. (25)

Această scrisoare conţine unul dintre cele mai clare mesaje trimise Bisericii Catolice, sub o formă exegetică deosebită prin care poziţia Bisericii Ortodoxe este clar cunoscută. Semnatarii acestei scrisori demonstrând unitatea doctrinară pe care Biserica răsăriteană încă o demonstrează în faţa încercărilor ecumenice lansate de Pontificat şi Biserica pe care o reprezintă. Epistola lui Anthimus este o probă a divergenţei şi separării care continuă de-a lungul secolelor între Ortodoxism şi Catolicism. Această scrisoare nu scoate în evidenţă doctrina Ortodoxă, însă se pot înţelege clar punctele de neînţelegere care persistă între cele două mari Bisericii.

13. Scrisoarea Enciclică a Patriarhatului din Constantinopole despre unitatea creştină şi despre “Mişcarea Ecumenică” – 1920, 1952

Scrisoarea enciclică patriarhală şi sinodală din anul 1920 a fost adresată tuturor Bisericilor lui Cristos de pretutindeni cu scopul de a apropia la o cooperare şi o alianţă a Bisericilor. Ideea cooperării eclesiastice a Bisericilor, din punct de vedere istoric, este paralelă cu formarea alianţei mondiale la “Liga Naţiunilor” ceea ce mai târziu devine “Organizaţia Naţiunile Unite”. Multe din ideile şi propunerile acestei scrisori devin baza Mişcării Ecumenice, care mai târziu se materializează în organizaţia ecumenică „World Council of Churches”, stabilită la Amsterdam în anul 1948. Din mesajul central al acestei scrisori se pot scoate în evidenţă următoarele puncte:

1. Primele rânduri ale scrisorii subliniază faptul că o diferenţă doctrinară între diferite Bisericii nu ar trebui să excludă o legătură frăţească, dimpotrivă, este necesară şi recomandată.

2. Este important să fie oprită neîncrederea şi ura care există, motivând unele Bisericii la acţiuni de prozelitism în rândurile altor confesiuni. Această practică de prozelitism trebuie încetată din cauza problemelor şi suferinţelor create de alţi creştini în planul de ai câştiga la o altă confesiune creştină.

3. Bisericile ar trebui să-şi analizeze relaţiile dintre bisericii, abandonând ura şi neîncrederea, fiecare fiind considerat ca o rudă, parte a bisericii lui Cristos, nu ca străini.

4. Prietenia şi dispoziţia de acceptare între bisericii ar trebui demonstrată în următoarele puncte:

a)       Acceptarea unui calendar comun în celebrarea festivităţilor creştine a tuturor bisericilor, la aceiaşi dată.

b)      Schimbarea de scrisori frăţeşti cu ocazia festivităţilor bisericeşti, aşa cum era în Tradiţia Bisericilor.

c)       Strângerea relaţiilor dintre reprezentanţii bisericilor, indiferent unde ar fi.

d)      Strângerea relaţiilor dintre şcolile şi profesorii de teologie prin schimbarea de opinii şi lucrări teologice publicate de fiecare biserică.

e)       Schimbarea de studenţi pentru un avans educativ între seminariile diferitelor Bisericii.

f)        Convocarea unor conferinţe Pan-Creştine pentru analizarea problemelor de interes comun dintre Bisericii.

g)      Studierea istorică şi imparţială a diferenţelor doctrinare de către seminarii şi scrieri.

h)       Un respect comun pentru practicile fiecărei Bisericii.

i)         A da voie fiecărei confesiuni în folosirea capelelor şi cimitirelor pentru înmormântarea credincioşilor într-o ţară străină.

j)         Stabilirea problemei creată prin căsătoriile mixte, între membrii de confesiuni diferite.

k)       O asistenţă mutuală între biserici, pentru avansarea religioasă de caritate şi a altor iniţiative. (26)

Scrisoarea se termină pe o notă de reflecţie, aducând aminte bisericilor de purtarea numelui sacru a lui Cristos, şi a importanţei de a nu se uita sau neglija porunca de dragoste pe care Biserica a primit-o. În încheiere se citează pasajul din Efeseni 4:15-16.

După cum se poate observa, iniţiativa ortodoxă spre o acceptare mondiala este o schimbare neaşteptată, având în vedere stricteţea şi critica adusa Bisericii Catolice şi Protestantă de-a lungul a cel puţin 4 secole. Ceea ce a produs această schimbare în atitudine, când şi unde, nu putem ştii, însă un lucru este cert: Biserica Ortodoxă este gata să accepte o colaborare şi o acceptare a Bisericilor care nu au aderat la practicile şi teologia Ortodoxă. Această scrisoare semnalizează o schimbare radicală în principiul colaborării, chiar dacă în realitate Biserica Ortodoxă nu este gata să-şi compromită practica şi dogma în favoarea unităţii.

Cele 13 documente (prezentate pe scurt) devin parte integranta a TRADIŢIEI Ortodoxe, în virtutea importanţei pe care au prezentat-o în contextual istoric în care au fost scrise. Documentele 5 la 9 mai sunt recunoscute în Biserica Ortodoxă a fi „Cărţile Simbolice”, totuşi unii teologi ortodocşi nu sunt de acord cu acest titlul, dând o impresie greşită, astfel că refuză folosirea acestei descrieri a „Cărţilor Simbolice”. Pot fi evaluate aceste documente la acelaşi nivel istoric şi teologic cu documentele celor 7 Concilii Ecumenice? Mulţi sunt de parare ca NU. Totuşi, Biserica Ortodoxă prin aceste documente îşi dovedeşte o continuitate în lupta de supravieţuire, combătând Biserica Catolică şi pontificatul Romei, combătând Protestantismul, în mod special Luteranismul şi Calvinismul; încearcă să se impună rămăşiţei Anglicane în speranţa unui câştig teritorial a părţii de Vest al Europei. La începutul secolului XX, acceptând şi încurajând o toleranţă care ar unii Bisericile de pretutindeni, încearcă să-şi apere interesele, sugerând o oprire a metodelor de evanghelizare prin prozelitism, astfel că Biserica Ortodoxă să-şi poată menţine Bisericile şi membrii săi, apărate în faţa valului evanghelistic al occidentului.

13 Documente, parte integrală a ceea ce Biserica Ortodoxă numeşte TRADIŢIE, abandonează ideea unei Tradiţii Apostolice, introducând noţiunea unei ideii şi a unui concept a TRADIŢIEI VII, care este modelată prin nevoia şi autoritatea Bisericii.

sus

Puteţi citi alte articole de apologetică

pe pagina de Apologetică a Bibliotecii Misiunii Vox Dei

 [Apasă aici pentru detalii]

Citeşte Biblia Online!